De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Autor: Ana Moroşanu Magdin

 

Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză”!

*

A.M.M.: Cum mai e viața artistului nostru Bogdan Piperiu?

 

B.P.: Plină de culoare, evident. Dinamică dar și liniștită. Aș spune echilibrată. Spun asta pentru că cel puțin asta vreau să cred. Dacă ar fi să mă refer concret ar fi așa: Dinamismul și “focul creației” se referă categoric la activitatea artistică. Atât cea de atelier cât mai ales cea expozițională. Evenimente, vernisaje și expoziții multe în ultima vreme. Fără tăgadă liniștea îmi vine din familie. De acasă. Din lucrurile simple de zi cu zi dar atât de frumoase.

 

A.M.M.: Se pare că ai pus punct vieții din România și ți-ai luat viața de la zero alături de familia ta, stabilindu-te în Germania.De ce ai plecat, ce ai simțit când ai plecat și cum este acum viața te în Germania?

 

B.P.: Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză. E drept că ne dorim să ne întoarcem în România mai curând și mai des decât este posibil, însă șederea noastră în Germania este, sau de fapt a fost de la bun început gândită pentru o perioadă limitată. Așa, ca un contract mai permisiv. Nu pot spune acum cât anume înseamnă această perioadă. Poate însemna luni sau ani, însă cu siguranță ne vom întoarce cât mai repede. Sigur, sunt mulți factori care condiționează asta, atât în România cât mai ales acum, în Germania. Lucrurile încep să se “lege” frumos și ar fi păcat să nu dăm atenția cuvenită acestora.

Viața în Germania nu am luat-o de la zero. Am vazut-o mai degrabă ca un “punct de lucru”. Tot ce am agonisit acasă este acolo. Atât din punct de vedere material cât și spiritual ca satisfacție profesională. Evident că fiecare întoarcere și ședere acasă, fie ea cât de scurtă, pentru noi înseamnă aproape totul.

Când am plecat atenția noastră s-a concentrat pe scop. Adrenalina și toate pregătirile, locuința, locul de muncă, formalitățile legale de ședere, etc ne-au făcut să nu realizăm concret toate aspectele. După un timp bun, odată cu liniștirea acestor ape și alinierea la un alt stil de viață, unul teuton, ce pentru noi bănășenii nu a fost chiar străin dar nici “de acasă”, m-au făcut conștient de faptul ca aceasta s-ar numi dramatic ”ruptură”. I-aş spune “smulgere” pentru că în esenţă așa am simțit-o.

Ca să ilustrez cât mai plastic acest lucru vă voi povesti cum în primele luni, poate chiar în prima jumătate de an, făcându-mi un atelier într-una din pivnițele casei unde locuim, mi-am creat un univers al meu, românesc. Pur și greu. Consistent şi solid. Atât cât se poate de solid la peste 1400 de kilometrii distanţă de casă.

Era ritualic chiar ca la intrarea în atelier, zilnic, să pornesc laptop-ul și să las să “curgă” în modul de repetare minunata Rapsodie Română a lui Enescu, cu Celibidache la pupitru, din ’78. Cunoșteam chiar și când urmează să tușească cineva din sală.

“Ruptura” asta m-a făcut să mă reîntorc și să aprofundez tot ce înseamnă valoare și comoară a nației românești. M-am reîntors de data asta mult mai atent la “Cantafabule”, la “Cocoșii negri” a aceloraș Phoenix, cocoși negri ce nu sunt de fapt decât o versiune mai modernă a “Zorilor”..cu adânci rădăcini în folclorul Dacic..sau în ce ne-a mai rămas de la străbuni, m-am reîntors la Densușianu, la preistorie, la legende și la mitologia românească cu ale sale minunate și unice personaje și legende. Aveam nevoie de un punct de ancorare. De identitate. Mi-am regăsit-o astfel și odată redobândită am știut cine sunt. De aici mi s-a “tras” o întreagă serie de lucrări ce le-am adunat într-o expoziție conceptuală numită inițialm “Dumnezei”. La plural. Precreștini. Păsări măiastre, păduri fermecate, tărâmuri ascunse, solomonari și ierburi ale fiarelor, toate într-o manieră modernă, abstractă, însă odată citind titlurile lucrărilor realizezi brusc că sunt foarte concrete și la obiect. Ba chiar le găsești surprinzător de figurative.

Ultimele expoziții personale atât din România cât și din Germania le-am numit altfel, dar în aceași notă: “Xplore Mystic Abstrakt”. Conceptul de “Dumnezei, mai mulți și precreștini” era mai greu de explicat și înțeles. Presa din Tuttlingen m-a numit chiar “pictorul mistic”. Minunat. Mi-a plăcut și onorat ideea.

01

 

A.M.M.: Pictezi foarte mult, ești foarte talentat. Când și unde îți organizezi expozițiile cu minunatele tale opere?

 

B.P.: Pictez mult însă poate nu atât de mult cât ar trebui.

Cu talentul….e discutabil subiectul. Sigur că trebuie, TREBUIE să îl ai. Nu vorbesc de cât anume. Musai să îl ai și gata. Ce te face însă artist nu este neapărat această doză de talent și procentul lui. Artist te face munca și studiul. Dezvoltarea limbajului de exprimare și nu în ultimul rând experimentarea, dorința și curiozitatea de nou. Eu pun mare accent pe texturi și structuri în compozițiile mele. Ca să înțeleg texturile și suprafețele aceastea am început prin a face sute, poate mii de lucrări făcute prin tehnica “frottage”. (verb) pentru a freca un desen (de ex: Un creion, creion colorat sau cărbune), pe o bucată de hârtie așezată pe o suprafață texturată , în scopul de a crea o zonă texturată sau cu model.) O tehnică prin care imprimi pe support (hârtie, pânză) suprafețele de dedesubt. Mergeam cu teancul de hartii sub braț și le așezam pe orice suprafață ce-mi părea cu potențial. Frecam apoi coala albă de hârtie cu o cârpă tăvălită în praf de grafit. Un vârf de creion răzuit, dar într-o cantitate mare. Bunica mea folosea acest praf pentru a cosmetiza și a da un soi de luciu “pleoatnei șpoiertului”, adică plitei cuptorului de vară, cel pe lemne. Așa îi spune la noi în Moniom, în Banat.

02

Revenid la căutarea acelor texturi vă pot spune că ieșeau pe hârtie minunății. Grafisme și compoziții extraordinare. Așa am descoperit și am început să realizez că am la îndemână cam tot ce îmi trebuie pentru a-mi crea un limbaj propriu plastic de exprimare. Nu Google, nu internet. Trebuie doar să ști unde să întinzi această mână. Nu tot timpul înveți în școală lucrurile acestea. Cred că tocmai aici e frumusețea acestei..inițieri. La îndemâna oricui dar nu pentru oricine. Alteori neavând materialele necesare dar având jăratec în piept precum calul năzdrăvan din poveștile lui Ispirescu, aș fi lucrat. Am “pictat” cu cremă de pantofi și ulei ars de motor. Sigur, așa înveți că nu toate-s bune la pictură.

Organizarea de expoziții nu e un lucru ușor. Am avut marele noroc ca în România să expun în multe orașe și galerii minunate datorită relațiilor U.A.P.-ului filiala Reșița cu alte filiale. Astfel am participat la taberele de creație alături de mari artiști ai României. O astfel de tabără, de exemplu, reprezintă echivalentul unui stagiu de pregătire, unui curs sau unui semestru bonus de universitate. Ai foarte multe de învățat dacă știi cum să asimilezi. Să furi furi până la urmă. Un alt mare noroc constă în frumoasa colaborare cu Societatea pentru Cultură Metarsis, cu sprijinul căreia am avut câteva evenimente deosebite, ultimul de acest fel fiind o mare expoziție personală de pictură la Muzeul Banatului Montan din Reșița, având astfel deosebita onoare de a deschide a III-a ediție a Festivalului Internațional Sabin Putza. Expoziţia a avut loc in minunata sală numintă” Sala Ion Sălişteanu”. A preluat numele marelui maestru după o personală de vis a acestuia la care am avut onoarea să îmi pun umărul la panotarea acesteia alături de maestru. Se întâmpla asta prin 1993-1994 cred. Am şi acum pliantul lui Sălişteanu cu autograful său primit atunci, în semn de mulţumire. Revenind la personala mea din acest an de la Reşiţa, cu aceasta am mers mai departe într-un mic turneu în Germania, luându-mi astfel de acasa energia și puterea necesară. A fost un start extraordinar pentru că urma să “bat” la poarta Germaniei ca artist. Ca o imagine ce trebuia să fie cât mai bună.

Expozițiile se leagă așadar între ele. De la una la alta. Cuvântul magic este “conexiune”. Contează enorm ce expui și unde, dar mai ales să o faci! Să fii vizibil. Până acum cele din Germania au fost toate niște reușite, din toate punctele de vedere.

 

A.M.M.: Ce îți dorești cel mai mult pentru sufletul tău dar și pentru frumoasa ta familie?

 

B.P.: Eu sunt parte din frumoasa mea familie, așadar gândurile sunt la comun. Îmi doresc liniște. Îmi doresc ca lucrurile să meargă exact cum trebuie, în cel mai normal ritm. Nu îmi plac nici extremele și nici “aritmiile”. E acea senzație pe care o aveam când deschideam vara larg fereastra de la casă și mirosul teiului din stradă mă înebunea de plăcere. La această liniște mă refer. Îmi doresc ca băiețelul nostru Robert să fie sănătos (că frumos este) și zglobiu, ca Laura, soția mea, să fie în continuare alături de mine ca și până acum în toate aceste preocupări și activități artistice. Îmi doresc în continuare simplitate, iubire și respect tot atât ca și până acum. Îmi doresc așadar constanță. Stabilitate.

 

A.M.M.: Ce noutăți pregătești pentru toți cei care îți iubesc picturile?

 

B.P.: Evident, expoziții. Atât personale cât și de grup. După închiderea actualei expoziții va urma un mult visat concediu, bineânțeles în România. Iubim litoralul românesc. Urmează ca din septembrie să deschid o altă expoziție personală tot aici în oraș, însă într-o altă locație. Vorbind de noutăți, cu siguranță vor urma unele lucrări de mari dimensiuni cu foarte puține elemente figurative. Ba chiar deloc. Simt că prea m-am apropiat de figurativ și acum nu îmi doresc asta. Este tentant, e drept, mi ales când ți-ai propus să trăiești din pictură, însă trebuie să îți urmezi calea și stilul.

03

Voi merge așadar în continuare pe uleiuri. Sunt un fidel al culorilor de ulei. Cred că transparențele și efectele pe care le faci cu aceste culori nu se compară cu altele. Nu spun neapărat că sunt superioare însă e o tehnică cu care lucrez de mult timp şi parcă încep să o înţeleg.

 

A.M.M.: Ce te inspiră cel mai mult atunci când pictezi?

 

B.P.: Brâncuși, cel care pentru mine înseamnă cea mai luminată minte creativă pe care noi ca români am avut-o și căruia în actuala expoziție i-am dedicat un portret de 1 m pe 1 m ca omagiu, chiar de ziua noastră, a mea și a lui, fiind născuți în aceeași zi și lună, pe 19 februarie, zicea tare frumos și simplu:

“Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”

Mai are el câteva vorbe minunate dar cred că acestea îmi plac cel mai mult. Așa e și cu inspirația. Mă inspiră oameni, locuri, stări, ba chiar mirosuri și gusturi, gânduri și vise, emoții și chiar dezamăgiri. E ca și cu acea mână pe care e bine să țtii unde să o întinzi pentru a apuca lucrul dorit. Să ști unde să privești. Să cauți. În exterior sau în interior.

Și mă întorc iarăşi la limbajul de exprimare. Dacă îl ai e foarte ușor să dai mai departe, să transpui.

Se întâmplă să “coc” o idee săptămâni întregi ca apoi să încep o transpunere grafică chiar dacă între timp meşteresc la alte lucrări. Asta nu înseamnă că celelalte sunt mai puțin importante pentru mine. Ideal este să găsești calea de mijloc între spontaneitate și cerebral.

Se întâmplă des ca ideile și conceptul (nu îmi place cum sună termenul de “inspirație”) să vină pe parcursul lucrului. Începi oarecum “blank” prin simpla prezență în atelier. Prepari vre-o pânză sau aplici un simplu fundal sau textură și din acel punct lucrurile pleacă. Se nasc pur și simplu. Se dezvoltă. Prind “gând”. Evident că pentru asta sămânța trebuie sădită. Simplul fapt că bei cafeaua în atelier și ești cu ochii pe pânze, pe schițe sau pe lucrări finalizate se numește creație. În acel moment îți evaluezi munca, observi lucruri pe care nu le-ai văzut în momentul picturii și pui mâna pe pensulă, șpaclu sau alte scule. Este o permanentă muncă de creație. Acum depinde de felul fiecăruia de a fi. Eu nu știu ce înseamnă relaxare sau “rupere” de la muncă. Felul meu, construcția, mi-e una agitată, sangvină, ba chiar colerică, cum bine observa încă din liceu fostul meu profesor de pictură Tibi Orvoș, un pedagog extraordinar! R.I.P.

M-am surprins de multe ori și nu sunt chiar mândru de asta, discutând cu oameni, privindu-i în ochi dar totodată cu mult mai departe, prin ei, gândindu-mă la compozițiile mele, la viitoare teme și dominante cromatice. Mă fură des, recunosc.

Concluzionând, inspirația este un termen relativ. Este o stare de iluminare la care ajungi prin tehnici și exerciții. Poate e o stare permanentă, sau ar trebui să fie.

 

A.M.M.: Ce vrei să se schimbe în România?

B.P.: Datoria nostră, ca artişti, este să facem tot posibilul pentru ca importanța artei în viața oamenilor să fie conștientizată. Asta implică un volum enorm de muncă dar este singura noastră armă. Trebuie combătute ideile și inițiativele de a scoate efectiv arta din programele școlare. Trebuie expus și cântat, recitat, citit și jucat cât mai mult chiar în cele mai neconvenționale locuri.

Ca exemplu, în Germania cel puțin, oamenii vin la un vernisaj oarecare într-un număr mult mai mare. Vin apoi în zilele următoare să revadă expoziția în liniște. Nu vorbesc de cumpărat pentru că este o cu totul altfel de discuție. Dar vin pentru că sunt curioși să vadă și să audă, să cunoască cât mai mult. Vin tocmai datorită faptului că se expune peste tot, în foarte multe locuri. Municipalitatea a transformat toate sediile instituțiilor în adevărate galerii și muzee. Oferă artiștilor spațiu și implicit ceva și mai important şi anume încredere.

05

Doar un exemplu vă dau. Sediul primăriei din aces mic orășel al Germaniei, comparabil cu Reșița mea atât ca mărime cât și ca număr de lucuitori ba chiar și climă și relief, este un adevărat și extraordinar muzeu de artă contemporană. La toate etajele există zeci, sute de lucrări fantastice. Pictură, grafică, sculptură și instalație, toate achiziționate pe bani de la artiștii ce expun în galeriile și spațiile orașului. La parterul primăriei este chiar un spațiu generos pus la dispoziție artiștilor pentru organizarea de expoziții. Credeți-mă că un loc mai în “buricul târgului” decât primăria oraşului nu există. Vin zilnic atâti de mulți vizitatori cum în alte galerii nu vin. Mă refer așadar la o mai amplă și mai serioasă implicare a autorităților în acest domeniu și în tot ceea ce înseamnă artă. Cu precădere artă locală..a artiștilor din zonă. Situația aceasta este valabilă pentru multe instituții, chiar spitale ce sunt tixite efectiv cu lucrări de artă. Artă de calitate și în special artă achiziționată corect din prisma artistului. Și nu, nu e vorba neapărat de cultură aici sau de educație. Ca peste tot, sunt vârfuri ce excelează. Nu cred că românii s-au făcut de râs vre-odată în domeniul artei. Este vorba strict de respectul și aplecarea celor care iau decizii asupra artiștilor și asupra fenomenului de contemporaneitate. Și iarăși nu. Nu e vorba de bani neapărat. Oameni cu funcții de conducere, primari ,viceprimari sau directori de instituții importante vin la vernisaj. Vin, le place, cumpără, dar ideea este că dau o oarecare greutate și notorietate evenimentului în sine ce face bine ca amploare. Nu știu însă în România câți primari fac asta. Sau cât de des se întâmplă. Sunt excepții, bineînțeles…

Nu vreau să judec pe nimeni, în special pe ai mei, însă sunt câteva aspecte dureroase.

Citeam zilele trecute că lui Murivale (artist plastic foarte cunoscut din București, cu notorietate) i-au dat o amendă usturătoare cei de la primărie prin poliţia locală pentru că a transformat un zid nenorocit, dărâmat şi murdar într-o adevărată operă de artă stradală, într-un posibil punct de interes pentru trecători sau turişti. Lucrurile acestea se întâmplă peste tot în lume în special în oraşele mari dar şi în cele mai mici.Oamenii se fotografiază acolo, le admiră. Noi amendăm şi apoi punem să se acopere cu var. Nu e drept. Dacă primăria avea o altă atitudine vizavi de acest concept de artă contemporană şi happening nu se întâmpla asta.

 

A.M.M.: Un gând pentru românii de pretutindeni?

 

B.P.: Noi românii suntem o naţie tare frumoasă şi mai ales creativă. Noi am avut primii reprezentări abstracte şi interpretate pe oale de lut sau alte obiecte atât de cult cât şi de uz zilnic din cele mai îndepărtate timpuri. Asta denotă o certă deschidere şi înţelegere a lucrurilor cum alţii nu o au. Sunt convins că acest fapt a însemnat un clar avantaj pentru români în istoria artei. Haideţi să ne păstrăm acest avantaj. Haideţi să nu ne mai lăsăm traşi în jos în bezna mediocrităţii, în negura superficialităţii. Avem multe nume de referinţă în toate domeniile din totdeauna. Haideţi să continuăm aşa. Să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să altereze acest lucru. Chiar dacă ne este greu să ne întoarcem acasă haideţi să completăm şi să participăm fiecare cum putem cu ce e mai bun în noi la ceea ce înseamnă România, la acest nume şi să facem să aibă din nou rezonanţa şi notorietatea de altădată. Ba chiar una nouă.

Multumesc pentru interesul pe care mi l-aţi acordat şi vă doresc numai bine.

Cu preţuire,

Bogdan Piperiu

Tuttlingen, iulie 2016

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors