Archive for September, 2016

DOUĂ ILUSTRE PERSONALITĂŢI DECORATE ÎN PREAJMA ÎMPLINIRII A 100 DE ANI

Posted by Dorin Nadrau On September - 23 - 2016

Întotdeauna am fost impresionat de acei oameni care, întrecând orice aşteptări, au trăit cât vieţile a doi oameni, fiind martori ai unor evenimente uimitoare şi asistând sau participând la schimbări istorice multiple. Numeroase studii făcute pe centenari au condus la concluzia că nu doar cei care posedă ereditar o bază de gene bune pot trăi îndelung. Rezultatele recente relevă că cel mai însemnat factor determinant al sănătăţii îl reprezintă gândul, altfel spus, nu genetica, sportul sau alimentaţia, ci mintea. Un valoros chirurg american din secolul trecut, autor al câtorva cărţi despre spiritualitatea orientală concepute după ce a petrecut o bună perioadă de timp în India, Julian Johnston, conchidea într-una dintre scrieri: „În lume există o singură boală: anemia spirituală”.

Fără îndoială, când două remarcabile personalităţi ajung la o vârstă matusalemică, se naşte un sentiment emoţionant care, involuntar, atrage admiraţie şi respect.

Potrivit decretului publicat miercuri, 10 august 2016, în Monitorul Naţional, filosoful Mihai Şora şi istoricul Neagu Djuvara au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

mihai-sora-a-fi-a-face-a-avea-5393744
Photo: Mihai Şora 

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916 într-o localitate de lângă Timişoara, tatăl său, Melentie Şora, fiind preot ortodox. Între 1934-1938 a urmat studii de filosofie la Universitatea Bucureşti, audiind cursurile lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu şi avându-l asistent la seminar, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. În ianuarie 1939, a ajuns la Paris, ca bursier al guvernului francez pentru a elabora, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre „La notion de la grace chez Pascal”. În iunie 1940, a părăsit Parisul ameninţat de precipitata înaintare a Wehrmachtului, stabilindu-se, după lungi peregrinări la Grenoble (1940-1945), unde oficia la celebra universitate, Jacques Chevalier, considerat un „pascalizant înrăit”. De remarcat că în răstimpul petrecut la Grenoble a proiectat şi redactat prima carte, „Du dialogue interieur”, un eseu de antropologie metafizică, eseu publicat la cunoscuta editură Gallimard, în colecţia „Tânăra filosofie”, mai târziu, în 1947.

În anii celui de-al doilea război mondial, Mihai Şora a luat parte la rezistenţa franceză antifascistă. După război, între anii 1945-1948, a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris. În toamna anului 1948 a revenit în România cu intenţia de a se întoarce în Franţa, dar graniţele s-au închis şi o dată cu acestea şi accesul spre Occident pentru o perioadă de aproape 20 de ani. În intervalul următor s-a dedicat unei impresionante activităţi editoriale restructurând complet colecţia „Biblioteca pentru toţi” conferindui o incontestabilă valoare, având în vedere că aici au apărut în deceniile şapte, opt şi nouă cele mai importante opere ale literaturii universale. Începând cu anii ’70, a publicat dialoguri filosofice în reviste literare româneşti şi străine care ulterior s-au constituit în cărţile devenite de referinţă în filosofia românească. Se mai impune precizat că, după 1990, a fost membru fondator al Gupului de Dialog Social, a ocupat fotoliul de ministru al învăţământului în primul guvern de după revoluţie, iar din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.

Decretul de acordare a prestigioasei distincţii prevede că filosoful Mihai Şora a fost decorat „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră dedicată valorilor umane universale, cercetării şi educaţiei, prin care a îmbogăţit cultura românească şi universală, pentru rolul avut în consolidarea democratiei în România post-decembristă, impunându-se ca un reper al tinerei generaţii”.

neagu-djuvaraPhoto: Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut la 31 august 1916 la Bucureşti, într-o familie aristocrată de aromâni care a dat importanţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în litere la Sorbona şi doctor în drept. În perioada iunie-noiembrie 1941, a participat ca elev-ofiţer de rezervă la campania din Basarabia şi Transnistria. În mai 1943, a intrat prin concurs la Ministerul de Externe, iar în dimineaţa zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Numit secretar de legaţie de guvernul Sănătescu, a rămas în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii au preluat şi acest minister. Fiind implicat în procesele politice din toamna anului 1947, a decis să rămână în exil, activând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În anul 1961, a plecat în Republica Niger din Africa, unde a petrecut douăzeci şi trei de ani, fiind consilier diplomatic şi juridic la Ministerul Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Reluându-şi între timp studiile de filosofie la Sorbona, în mai 1972 a obţinut docenţa cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea renumitului sociolog şi filosof Raymond Aaron. Ulterior, a obţinut şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (NALCO). În decembrie 1989, s-a întors în România, unde din 1991 până în 1998 a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului „N. Iorga” din Bucureşti. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” şi cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de ofiţer.

Neagu Djuvara a scris şi a publicat în principal despre istoria României şi a poporului român, o mare parte a lucrărilor sale referindu-se la filosofia istoriei şi concentrându-se asupra problemei obiectivităţii istoriei şi istoriografiei. Este perceput ca un popularizator şi demistificator al istoriei, cărţile sale adresându-se în bună parte tinerilor. Cu toate că unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor, Neagu Djuvara este considerat unul dintre cei mai redutabili istorici ai secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în scrierile sale o atitudine critică asupra istoriei românilor şi a istoriei, în general.

În decretul de acordare a decoraţiei se stipulează că i s-a conferit această distincţie „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care şi-a servit patria, prin angajamentul personal în procesele politice, diplomatice şi culturale ce au promovat valorile, istoria şi imaginea ţării noastre în lume, precum şi pentru înalta ţinută morală de care a dat dovadă de-a lungul timpului”.

Dorin Nadrau

 

 

 

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Este un fapt binecunoscut de multă lume că în România este în plină desfăşurare o intensă campanie de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia Pământului”, campanie care se va derula până pe 30 septembrie 2016. Guvernul a înaintat în luna martie anul acesta o ofertă de achiziţie care a fost acceptată de proprietarii sculpturii Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu. Din suma totală de 11 milioane de euro, guvernul va plăti 5 milioane de euro, iar pentru diferenţa de 6 milioane de euro a fost lansată subscripţia publică naţională.

Ritmul înregistrat până în prezent în colectarea banilor de la populaţie relevă că această valoroasă operă, al cărei preţ pe alte meridiane ar fi mult mai mare, nu va putea fi cumpărată de Statul Român. Această prezumţie conduce la ideea că demersul guvernului de a cere bani cetăţenilor într-o perioadă de incontestabilă criză mult prelungită se dovedeşte anormal şi complet nepotrivit, consolidând opinia că soluţia lansării unei subscripţii publice pentru o operă de artă într-o ţară frământată de corupţie şi sărăcită de impostori şi escroci, este de o tulburătoare imaturitate.

Manifestările vădit controversate pe care împrejurarea le-a stârnit justifică, în mod evident, o realistă analiză atât a impresionantei lucrări brâncuşiene, cât şi a considerentelor  pro şi contra din jurul ei.

Cumintenia-Pamantului

„Cuminţenia Pământului” este o sculptură executată de Constantin Brâncuşi în anul 1907. Ea aparţine Patrimoniului cultural naţional, fiind înscrisă în categoria „Tezaur”.  Lucrarea a fost realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii. Referitor la material, primul posesor al statuii povestea că ştie de la Brâncuşi că acesta ar fi folosit un bloc de piatră din catacombele Parisului – grotele Savonnieres. Este considerată o capodoperă a sculptorului, aparţinând perioadei în care au fost realizate şi lucrările „Rugăciune” şi „Sărutul”, stadiu de creaţie în care artistul se elibera de influenţa lui Auguste Rodin şi recurgea la limbajul sever, grav şi profund interiorizat care l-a consacrat în istoria universală a artei. „Cuminţenia Pământului” reprezintă o femeie foarte concentrată asupra ei însăşi degajând un mister care pare a o preface într-un portret universal şi sugerând un sentiment de ataşament faţă de pământul mamă. Criticii, nici până astăzi, nu s-au putut pune de acord asupra sursei de inspiraţie a lucrării, însă de cele mai multe ori sulptura a fost interpretată ca simbolizând o zeitate stranie, venită din mitologia românească. Fără îndoială, „Cuminţenia Pământului” reflectă filozofia lui Brâncuşi care îşi are originea într-o cuminţenie anterioară creştinismului. O serie de analişti de specialitate au comparat sculptura cu o zeiţă htoniană precreştină, precum şi cu o creatură sosită din viitor, constituind o sinteză evoluţionistă a creaţiunii care-i înfăţişează vizitatorului trecutul şi viitorul, în funcţie de unghiul din care o priveşte.

Petre Comarnescu, marele critic de artă şi specialist în opera lui Brâncuşi, afirmă că „Gânditorul de la Hamangia este o precuminţenie a pământului”, iar Tudor Arghezi opinează cu admiraţie: „Cuminţenia Pământului nu e întrecută decât în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul”.

Despre opera sa, Constantin Brâncuşi spunea: „Cuminţenia Pământului…A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul…Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită… Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului – care îi conferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia Pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”.

Istoria lucrării este destul de întortocheată. A fost expusă pentru prima dată în 1910, stârnind reacţii contradictorii şi fiind în cele din urmă acceptată. În anul 1910 a fost cumpărată de inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu, chiar de la artist. În 1957, sculptura a fost confiscată în mod abuziv de conducerea comunistă a Muzeului de Artă, unde a şi suferit câteva accidente, a fost zgâriată şi perforată pentru a putea fi fixată de postament. Apoi, a fost expusă la Muzeul Cotroceni unde i s-a acordat mai multă atenţie, beneficiind de un tratament mai bun şi de o pază corespunzătoare. După un îndelungat proces, în urmă cu patru ani, urmaşii colecţionarului Romaşcu au câştigat procesul intentat pentru recuperarea statuii, iar statul a fost obligat să o cedeze.

Opiniile pro şi contra privind achiziţionarea creaţiei lui Brâncuşi relevă aspecte de o copleşitoare diversitate. Cred că o trecere în revistă a câtorva păreri şi considerente care au fost enunţate mai energic în timpul scurs de la lansarea subscripţiei publice nu este lipsită de interes.

Unii, nu puţini la număr, consideră că statul ar trebui să o cumpere, preţul nefiind foarte mare, iar chestiunea banilor ar fi lesne rezolvată prin confiscarea averilor unora dintre marii pungaşi ai României, îmbogăţiţi peste noapte în chip scandalos. A pierde ocazia de a intra în posesia statuii ar fi o gravă greşeală şi o dovadă de crasă nepăsare privind redutabila lucrare, o probă de revoltătoare eschivare de la răspundere, fiind îndeobşte cunoscută „măiestria” statului de a irosi imense fonduri bugetare pe acţiuni nefireşti şi nefolositoare sau pe transferarea spre propaganda partidelor politice. Ignorarea şansei de a achiziţiona una dintre primele lucrări moderne ale lui Brâncuşi ar putea fi calificată şi ca incultură dublată de o indiscutabilă calicie. Sunt mulţi cei care vin în susţinere cu semnalarea constatării că guvernele au risipit mari sume de bani pe investiţii falimentare şi în numeroase cazuri au deturnat sume mult mai mari în conturile clientelei de partid. Suma necesară pentru cumpărarea statuii este infimă faţă de ceea ce s-ar fi putut recupera din despăgubiri în marile dosare de corupţie dacă guvernul ar fi acţionat în timpul legal şi, mai ales, înainte ca sume fabuloase obţinute ilicit să fie transferate în paradisurile fiscale.

În favoarea intrării în mod imperativ în posesia preţioasei lucrări s-a pronunţat în termeni elogioşi şi Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, în interviul acordat Agerpres:

«„Cuminţenia Pământului” trebuie să rămână în România, în colecţia Muzeului Naţional de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm (…). „Cuminţenia Pământului” este o operă fundamentală în creaţia lui Brâncuşi şi vă spun de ce. În 1907, Brâncuşi a făcut această turnură, această „invenţie” a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoare de operă unică (…). Titlul însuşi de „Cuminţenia Pământului” este intraductibil».

Celor care sprijină iniţiativa guvernului şi îi promovează o acerbă publicitate li se opun o serie de comentatori care se situează pe o poziţie contrară. Astfel, într-o opinie, se apreciază că suma reprezentând preţul cumpărării ar putea fi folosită mult mai chibzuit, statul, în loc să investească într-o „piatră”, putând aloca respectiva sumă în acordarea de burse şi premii în numele marelui sculptor român. Această părere este explicată prin considerente ce au o oarecare raţiune. Primul ar fi că sculptura a fost până în prezent expusă fie la Muzeul de Artă, fie la Muzeul Cotroceni, fără să intereseze cine era proprietarul de drept. În al doilea rând, se are în vedere că oricum statuia nu poate fi scoasă peste graniţă fiind calificată ca bun de patrimoniu naţional, ceea ce înseamnă că ea va rămâne în ţară şi orice colecţionar care ar cumpăra-o ar fi avantajat să o lase în custodie statului, într-un muzeu, fiind scutit de grija şi paza unei opere de artă deosebit de valorasă.

Trebuie menţionat şi că există şi numeroşi opinenţi mai radicali care susţin că, indiferent dacă o cumpără sau nu, statul nu ar trebui să ceară bani oamenilor, considerând campania o probă de cinism a statului şi o formă de a se exonera de unele responsabilităţi prin trecerea lor în contul cetăţenilor care oricum plătesc taxe şi impozite din care, de fapt, guvernul achită cele cinci milioane de euro cu care a decis să participe la achiziţionare. Potrivit altor observatori, este posibil ca în campania de imagine a acestei achiziţii să se fi cheltuit până în prezent mai mulţi bani decât cei donaţi, zeci de personalităţi apărând în clipuri publicitare şi fiind lansate o pagină de internet, conturi pe facebook şi twitter.

Reprezentanţii guvernului au transmis românilor că după ce mai multe opere ale lui Brâncuşi au fost achiziţionate în ultimii ani de diverse persoane private, această sculptură, reprezentativă pentru întreaga sa operă, este ultima pe care Statul Român o mai poate recupera pentru a o face accesibilă iubitorilor de artă şi publicului larg. Se impune precizat că în situaţia în care la data de 31 octombrie 2016 statul nu dobândeşte dreptul de proprietate liber de sarcini asupra sculpturii, sumele colectate vor fi restituite donatorilor. În acest caz, sumele vor fi restituite abia în anul 2017, guvernul având termen pentru emiterea unei hotărâri în acest sens data de 31 decembrie 2016.

Mă alătur celor mulţi care socotesc că o operă de artă de o asemenea valoare trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de preţ, fiind de domeniul evidenţei că sulptura „Cuminţenia Pământului” nu este o simplă piatră, ci chiar una de hotar care reprezintă startul unei revoluţii artistice avându-l ca promotor pe Constantin Brâncuşi – emblemă incontestabilă a geniului românesc.

Dorin NadrauDorin Nădrău (S.U.A.)

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Autor: dr. Galina Martea

 

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum la ziua de azi acest ţinut cu nume R.Moldova continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor. În prezent, în calitate de stat independent, R.Moldova îşi sărbătoreşte a 25-a aniversare de la declararea independenţei, însă şi această anuversare este plină de regrete, fiind scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit la nesfârşit de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă din societatea basarabeană ne demonstrează tot mai mult faptul că R.Moldova, în calitate de stat independent, nu a fost capabilă de lucruri demne şi favorabile în a administra ţara pe parcursul a 25 ani. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a demonstrat că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie de suportul nemijlocit al României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc. Prin urmare, în mod real şi benefic pentru poporul român din Basarabia unirea este necesară doar cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma de urgenţă, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în ceea ce vrea şi în ceea ce trebuie să facă.harta-romaniei-romania-cu-basarabia1

 

De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai serios şi civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic.

unirea-basarabiei-cu-romania-2

Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti încă nu şi-a luat startul respectiv), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane euro şi dolari pentru diverse ramuri ale economiei naţionale şi diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti/milioane euro pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute la nesfârşit R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent din principii de identitate şi unitate naţională; pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

g-marteafoto-45artjpg

Foto: Galina Martea

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Autor: Ana Moroşanu Magdin

 

Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză”!

*

A.M.M.: Cum mai e viața artistului nostru Bogdan Piperiu?

 

B.P.: Plină de culoare, evident. Dinamică dar și liniștită. Aș spune echilibrată. Spun asta pentru că cel puțin asta vreau să cred. Dacă ar fi să mă refer concret ar fi așa: Dinamismul și “focul creației” se referă categoric la activitatea artistică. Atât cea de atelier cât mai ales cea expozițională. Evenimente, vernisaje și expoziții multe în ultima vreme. Fără tăgadă liniștea îmi vine din familie. De acasă. Din lucrurile simple de zi cu zi dar atât de frumoase.

 

A.M.M.: Se pare că ai pus punct vieții din România și ți-ai luat viața de la zero alături de familia ta, stabilindu-te în Germania.De ce ai plecat, ce ai simțit când ai plecat și cum este acum viața te în Germania?

 

B.P.: Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză. E drept că ne dorim să ne întoarcem în România mai curând și mai des decât este posibil, însă șederea noastră în Germania este, sau de fapt a fost de la bun început gândită pentru o perioadă limitată. Așa, ca un contract mai permisiv. Nu pot spune acum cât anume înseamnă această perioadă. Poate însemna luni sau ani, însă cu siguranță ne vom întoarce cât mai repede. Sigur, sunt mulți factori care condiționează asta, atât în România cât mai ales acum, în Germania. Lucrurile încep să se “lege” frumos și ar fi păcat să nu dăm atenția cuvenită acestora.

Viața în Germania nu am luat-o de la zero. Am vazut-o mai degrabă ca un “punct de lucru”. Tot ce am agonisit acasă este acolo. Atât din punct de vedere material cât și spiritual ca satisfacție profesională. Evident că fiecare întoarcere și ședere acasă, fie ea cât de scurtă, pentru noi înseamnă aproape totul.

Când am plecat atenția noastră s-a concentrat pe scop. Adrenalina și toate pregătirile, locuința, locul de muncă, formalitățile legale de ședere, etc ne-au făcut să nu realizăm concret toate aspectele. După un timp bun, odată cu liniștirea acestor ape și alinierea la un alt stil de viață, unul teuton, ce pentru noi bănășenii nu a fost chiar străin dar nici “de acasă”, m-au făcut conștient de faptul ca aceasta s-ar numi dramatic ”ruptură”. I-aş spune “smulgere” pentru că în esenţă așa am simțit-o.

Ca să ilustrez cât mai plastic acest lucru vă voi povesti cum în primele luni, poate chiar în prima jumătate de an, făcându-mi un atelier într-una din pivnițele casei unde locuim, mi-am creat un univers al meu, românesc. Pur și greu. Consistent şi solid. Atât cât se poate de solid la peste 1400 de kilometrii distanţă de casă.

Era ritualic chiar ca la intrarea în atelier, zilnic, să pornesc laptop-ul și să las să “curgă” în modul de repetare minunata Rapsodie Română a lui Enescu, cu Celibidache la pupitru, din ’78. Cunoșteam chiar și când urmează să tușească cineva din sală.

“Ruptura” asta m-a făcut să mă reîntorc și să aprofundez tot ce înseamnă valoare și comoară a nației românești. M-am reîntors de data asta mult mai atent la “Cantafabule”, la “Cocoșii negri” a aceloraș Phoenix, cocoși negri ce nu sunt de fapt decât o versiune mai modernă a “Zorilor”..cu adânci rădăcini în folclorul Dacic..sau în ce ne-a mai rămas de la străbuni, m-am reîntors la Densușianu, la preistorie, la legende și la mitologia românească cu ale sale minunate și unice personaje și legende. Aveam nevoie de un punct de ancorare. De identitate. Mi-am regăsit-o astfel și odată redobândită am știut cine sunt. De aici mi s-a “tras” o întreagă serie de lucrări ce le-am adunat într-o expoziție conceptuală numită inițialm “Dumnezei”. La plural. Precreștini. Păsări măiastre, păduri fermecate, tărâmuri ascunse, solomonari și ierburi ale fiarelor, toate într-o manieră modernă, abstractă, însă odată citind titlurile lucrărilor realizezi brusc că sunt foarte concrete și la obiect. Ba chiar le găsești surprinzător de figurative.

Ultimele expoziții personale atât din România cât și din Germania le-am numit altfel, dar în aceași notă: “Xplore Mystic Abstrakt”. Conceptul de “Dumnezei, mai mulți și precreștini” era mai greu de explicat și înțeles. Presa din Tuttlingen m-a numit chiar “pictorul mistic”. Minunat. Mi-a plăcut și onorat ideea.

01

 

A.M.M.: Pictezi foarte mult, ești foarte talentat. Când și unde îți organizezi expozițiile cu minunatele tale opere?

 

B.P.: Pictez mult însă poate nu atât de mult cât ar trebui.

Cu talentul….e discutabil subiectul. Sigur că trebuie, TREBUIE să îl ai. Nu vorbesc de cât anume. Musai să îl ai și gata. Ce te face însă artist nu este neapărat această doză de talent și procentul lui. Artist te face munca și studiul. Dezvoltarea limbajului de exprimare și nu în ultimul rând experimentarea, dorința și curiozitatea de nou. Eu pun mare accent pe texturi și structuri în compozițiile mele. Ca să înțeleg texturile și suprafețele aceastea am început prin a face sute, poate mii de lucrări făcute prin tehnica “frottage”. (verb) pentru a freca un desen (de ex: Un creion, creion colorat sau cărbune), pe o bucată de hârtie așezată pe o suprafață texturată , în scopul de a crea o zonă texturată sau cu model.) O tehnică prin care imprimi pe support (hârtie, pânză) suprafețele de dedesubt. Mergeam cu teancul de hartii sub braț și le așezam pe orice suprafață ce-mi părea cu potențial. Frecam apoi coala albă de hârtie cu o cârpă tăvălită în praf de grafit. Un vârf de creion răzuit, dar într-o cantitate mare. Bunica mea folosea acest praf pentru a cosmetiza și a da un soi de luciu “pleoatnei șpoiertului”, adică plitei cuptorului de vară, cel pe lemne. Așa îi spune la noi în Moniom, în Banat.

02

Revenid la căutarea acelor texturi vă pot spune că ieșeau pe hârtie minunății. Grafisme și compoziții extraordinare. Așa am descoperit și am început să realizez că am la îndemână cam tot ce îmi trebuie pentru a-mi crea un limbaj propriu plastic de exprimare. Nu Google, nu internet. Trebuie doar să ști unde să întinzi această mână. Nu tot timpul înveți în școală lucrurile acestea. Cred că tocmai aici e frumusețea acestei..inițieri. La îndemâna oricui dar nu pentru oricine. Alteori neavând materialele necesare dar având jăratec în piept precum calul năzdrăvan din poveștile lui Ispirescu, aș fi lucrat. Am “pictat” cu cremă de pantofi și ulei ars de motor. Sigur, așa înveți că nu toate-s bune la pictură.

Organizarea de expoziții nu e un lucru ușor. Am avut marele noroc ca în România să expun în multe orașe și galerii minunate datorită relațiilor U.A.P.-ului filiala Reșița cu alte filiale. Astfel am participat la taberele de creație alături de mari artiști ai României. O astfel de tabără, de exemplu, reprezintă echivalentul unui stagiu de pregătire, unui curs sau unui semestru bonus de universitate. Ai foarte multe de învățat dacă știi cum să asimilezi. Să furi furi până la urmă. Un alt mare noroc constă în frumoasa colaborare cu Societatea pentru Cultură Metarsis, cu sprijinul căreia am avut câteva evenimente deosebite, ultimul de acest fel fiind o mare expoziție personală de pictură la Muzeul Banatului Montan din Reșița, având astfel deosebita onoare de a deschide a III-a ediție a Festivalului Internațional Sabin Putza. Expoziţia a avut loc in minunata sală numintă” Sala Ion Sălişteanu”. A preluat numele marelui maestru după o personală de vis a acestuia la care am avut onoarea să îmi pun umărul la panotarea acesteia alături de maestru. Se întâmpla asta prin 1993-1994 cred. Am şi acum pliantul lui Sălişteanu cu autograful său primit atunci, în semn de mulţumire. Revenind la personala mea din acest an de la Reşiţa, cu aceasta am mers mai departe într-un mic turneu în Germania, luându-mi astfel de acasa energia și puterea necesară. A fost un start extraordinar pentru că urma să “bat” la poarta Germaniei ca artist. Ca o imagine ce trebuia să fie cât mai bună.

Expozițiile se leagă așadar între ele. De la una la alta. Cuvântul magic este “conexiune”. Contează enorm ce expui și unde, dar mai ales să o faci! Să fii vizibil. Până acum cele din Germania au fost toate niște reușite, din toate punctele de vedere.

 

A.M.M.: Ce îți dorești cel mai mult pentru sufletul tău dar și pentru frumoasa ta familie?

 

B.P.: Eu sunt parte din frumoasa mea familie, așadar gândurile sunt la comun. Îmi doresc liniște. Îmi doresc ca lucrurile să meargă exact cum trebuie, în cel mai normal ritm. Nu îmi plac nici extremele și nici “aritmiile”. E acea senzație pe care o aveam când deschideam vara larg fereastra de la casă și mirosul teiului din stradă mă înebunea de plăcere. La această liniște mă refer. Îmi doresc ca băiețelul nostru Robert să fie sănătos (că frumos este) și zglobiu, ca Laura, soția mea, să fie în continuare alături de mine ca și până acum în toate aceste preocupări și activități artistice. Îmi doresc în continuare simplitate, iubire și respect tot atât ca și până acum. Îmi doresc așadar constanță. Stabilitate.

 

A.M.M.: Ce noutăți pregătești pentru toți cei care îți iubesc picturile?

 

B.P.: Evident, expoziții. Atât personale cât și de grup. După închiderea actualei expoziții va urma un mult visat concediu, bineânțeles în România. Iubim litoralul românesc. Urmează ca din septembrie să deschid o altă expoziție personală tot aici în oraș, însă într-o altă locație. Vorbind de noutăți, cu siguranță vor urma unele lucrări de mari dimensiuni cu foarte puține elemente figurative. Ba chiar deloc. Simt că prea m-am apropiat de figurativ și acum nu îmi doresc asta. Este tentant, e drept, mi ales când ți-ai propus să trăiești din pictură, însă trebuie să îți urmezi calea și stilul.

03

Voi merge așadar în continuare pe uleiuri. Sunt un fidel al culorilor de ulei. Cred că transparențele și efectele pe care le faci cu aceste culori nu se compară cu altele. Nu spun neapărat că sunt superioare însă e o tehnică cu care lucrez de mult timp şi parcă încep să o înţeleg.

 

A.M.M.: Ce te inspiră cel mai mult atunci când pictezi?

 

B.P.: Brâncuși, cel care pentru mine înseamnă cea mai luminată minte creativă pe care noi ca români am avut-o și căruia în actuala expoziție i-am dedicat un portret de 1 m pe 1 m ca omagiu, chiar de ziua noastră, a mea și a lui, fiind născuți în aceeași zi și lună, pe 19 februarie, zicea tare frumos și simplu:

“Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”

Mai are el câteva vorbe minunate dar cred că acestea îmi plac cel mai mult. Așa e și cu inspirația. Mă inspiră oameni, locuri, stări, ba chiar mirosuri și gusturi, gânduri și vise, emoții și chiar dezamăgiri. E ca și cu acea mână pe care e bine să țtii unde să o întinzi pentru a apuca lucrul dorit. Să ști unde să privești. Să cauți. În exterior sau în interior.

Și mă întorc iarăşi la limbajul de exprimare. Dacă îl ai e foarte ușor să dai mai departe, să transpui.

Se întâmplă să “coc” o idee săptămâni întregi ca apoi să încep o transpunere grafică chiar dacă între timp meşteresc la alte lucrări. Asta nu înseamnă că celelalte sunt mai puțin importante pentru mine. Ideal este să găsești calea de mijloc între spontaneitate și cerebral.

Se întâmplă des ca ideile și conceptul (nu îmi place cum sună termenul de “inspirație”) să vină pe parcursul lucrului. Începi oarecum “blank” prin simpla prezență în atelier. Prepari vre-o pânză sau aplici un simplu fundal sau textură și din acel punct lucrurile pleacă. Se nasc pur și simplu. Se dezvoltă. Prind “gând”. Evident că pentru asta sămânța trebuie sădită. Simplul fapt că bei cafeaua în atelier și ești cu ochii pe pânze, pe schițe sau pe lucrări finalizate se numește creație. În acel moment îți evaluezi munca, observi lucruri pe care nu le-ai văzut în momentul picturii și pui mâna pe pensulă, șpaclu sau alte scule. Este o permanentă muncă de creație. Acum depinde de felul fiecăruia de a fi. Eu nu știu ce înseamnă relaxare sau “rupere” de la muncă. Felul meu, construcția, mi-e una agitată, sangvină, ba chiar colerică, cum bine observa încă din liceu fostul meu profesor de pictură Tibi Orvoș, un pedagog extraordinar! R.I.P.

M-am surprins de multe ori și nu sunt chiar mândru de asta, discutând cu oameni, privindu-i în ochi dar totodată cu mult mai departe, prin ei, gândindu-mă la compozițiile mele, la viitoare teme și dominante cromatice. Mă fură des, recunosc.

Concluzionând, inspirația este un termen relativ. Este o stare de iluminare la care ajungi prin tehnici și exerciții. Poate e o stare permanentă, sau ar trebui să fie.

 

A.M.M.: Ce vrei să se schimbe în România?

B.P.: Datoria nostră, ca artişti, este să facem tot posibilul pentru ca importanța artei în viața oamenilor să fie conștientizată. Asta implică un volum enorm de muncă dar este singura noastră armă. Trebuie combătute ideile și inițiativele de a scoate efectiv arta din programele școlare. Trebuie expus și cântat, recitat, citit și jucat cât mai mult chiar în cele mai neconvenționale locuri.

Ca exemplu, în Germania cel puțin, oamenii vin la un vernisaj oarecare într-un număr mult mai mare. Vin apoi în zilele următoare să revadă expoziția în liniște. Nu vorbesc de cumpărat pentru că este o cu totul altfel de discuție. Dar vin pentru că sunt curioși să vadă și să audă, să cunoască cât mai mult. Vin tocmai datorită faptului că se expune peste tot, în foarte multe locuri. Municipalitatea a transformat toate sediile instituțiilor în adevărate galerii și muzee. Oferă artiștilor spațiu și implicit ceva și mai important şi anume încredere.

05

Doar un exemplu vă dau. Sediul primăriei din aces mic orășel al Germaniei, comparabil cu Reșița mea atât ca mărime cât și ca număr de lucuitori ba chiar și climă și relief, este un adevărat și extraordinar muzeu de artă contemporană. La toate etajele există zeci, sute de lucrări fantastice. Pictură, grafică, sculptură și instalație, toate achiziționate pe bani de la artiștii ce expun în galeriile și spațiile orașului. La parterul primăriei este chiar un spațiu generos pus la dispoziție artiștilor pentru organizarea de expoziții. Credeți-mă că un loc mai în “buricul târgului” decât primăria oraşului nu există. Vin zilnic atâti de mulți vizitatori cum în alte galerii nu vin. Mă refer așadar la o mai amplă și mai serioasă implicare a autorităților în acest domeniu și în tot ceea ce înseamnă artă. Cu precădere artă locală..a artiștilor din zonă. Situația aceasta este valabilă pentru multe instituții, chiar spitale ce sunt tixite efectiv cu lucrări de artă. Artă de calitate și în special artă achiziționată corect din prisma artistului. Și nu, nu e vorba neapărat de cultură aici sau de educație. Ca peste tot, sunt vârfuri ce excelează. Nu cred că românii s-au făcut de râs vre-odată în domeniul artei. Este vorba strict de respectul și aplecarea celor care iau decizii asupra artiștilor și asupra fenomenului de contemporaneitate. Și iarăși nu. Nu e vorba de bani neapărat. Oameni cu funcții de conducere, primari ,viceprimari sau directori de instituții importante vin la vernisaj. Vin, le place, cumpără, dar ideea este că dau o oarecare greutate și notorietate evenimentului în sine ce face bine ca amploare. Nu știu însă în România câți primari fac asta. Sau cât de des se întâmplă. Sunt excepții, bineînțeles…

Nu vreau să judec pe nimeni, în special pe ai mei, însă sunt câteva aspecte dureroase.

Citeam zilele trecute că lui Murivale (artist plastic foarte cunoscut din București, cu notorietate) i-au dat o amendă usturătoare cei de la primărie prin poliţia locală pentru că a transformat un zid nenorocit, dărâmat şi murdar într-o adevărată operă de artă stradală, într-un posibil punct de interes pentru trecători sau turişti. Lucrurile acestea se întâmplă peste tot în lume în special în oraşele mari dar şi în cele mai mici.Oamenii se fotografiază acolo, le admiră. Noi amendăm şi apoi punem să se acopere cu var. Nu e drept. Dacă primăria avea o altă atitudine vizavi de acest concept de artă contemporană şi happening nu se întâmpla asta.

 

A.M.M.: Un gând pentru românii de pretutindeni?

 

B.P.: Noi românii suntem o naţie tare frumoasă şi mai ales creativă. Noi am avut primii reprezentări abstracte şi interpretate pe oale de lut sau alte obiecte atât de cult cât şi de uz zilnic din cele mai îndepărtate timpuri. Asta denotă o certă deschidere şi înţelegere a lucrurilor cum alţii nu o au. Sunt convins că acest fapt a însemnat un clar avantaj pentru români în istoria artei. Haideţi să ne păstrăm acest avantaj. Haideţi să nu ne mai lăsăm traşi în jos în bezna mediocrităţii, în negura superficialităţii. Avem multe nume de referinţă în toate domeniile din totdeauna. Haideţi să continuăm aşa. Să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să altereze acest lucru. Chiar dacă ne este greu să ne întoarcem acasă haideţi să completăm şi să participăm fiecare cum putem cu ce e mai bun în noi la ceea ce înseamnă România, la acest nume şi să facem să aibă din nou rezonanţa şi notorietatea de altădată. Ba chiar una nouă.

Multumesc pentru interesul pe care mi l-aţi acordat şi vă doresc numai bine.

Cu preţuire,

Bogdan Piperiu

Tuttlingen, iulie 2016

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors