tete-a-tete, NIG și scriitorul Cristian Săileanu

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 7 - 2016

 

11253638_448554238639863_8605657540526520917_o

NIG: Domnule Săileanu, nu ştiu prea multe despre domnia ta. Ce ar trebui să ştiu în primul şi în primul rând?

C.S.: De trebuit n-ar trebui să ştii nimic.  Dar, de fapt nu ştii pentru că nu am făcut nici o vâlva apropos de ceea ce scriu. Am refuzat să mă implic în vânzarea cărţilor scrise de mine, nu am dorinţa de a-mi vedea numele pe-o copertă de carte… Dar dacă ai întrebat, află că am scris dicţionare de peste o mie de pagini(GERDI), am reînviat – prin procedeul numit paleontologie literară – o veche religie (cea zamolxiană), am scris trei romane în limba engleză şi trei în limba română, nuvele, balade, basme, o piesă de teatru… Şi am tradus mare parte din Caragiale în engleză…

NIG: Ştiu că ai plecat supărat de acasă.  De ce?

C.S.: Eu nu am plecat de acasă. Eu am fost gonit-izgonit de “acasă”. Am părăsit ţara cu paşaport maro, de apatrid.  Cu greu suportasem comunismul. Dar prin anii 78 m-am băgat (ca musca-n lapte, cunoscând bine consecinţele) în ajutorarea unui prieten care era parte din protestul anticomunist al lui Paul Goma. Ei bine, de acolo mi s-au tras multe supărări – arest, schingiuri, bătăi, ameninţari… Şi atunci mi-am depus actele de plecare definitivă din ţară. Când am plecat mi-am scuturat sandalele… Mi-am găsit o altă patrie, America, una care a ştiut să mă preţuiască, şi – de ce să n-o spun – să mă plătească…

NIG: California, Madrid, Corfu. Un triunghi interesant. Cum şi de ce?

C.S.: Iniţial, la plecarea din România, am ajuns în Houston, un oraş urât, fără trotuare, poluat, cu o umiditate de peste 90% zilnic, un oraş cu o temperatură care te strânge de gât, plin de ţânţari şi de gândaci, care se întinde ca o pleaşcă pe o rază de 100km… Am “emigrat” de acolo pe delicioasa, delicata Peninsulă Monterey, la Defense Language Institute, unde timp de doi ani i-am învăţat pe spionii americani limba română… Şi de acolo, am migrat din nou către King City, un sătuc plin de mexicani, unde am predat limba engleză timp de 28 de ani… Când m-am pensionat, nevasta, spanioloaică, cu familie numeroasă, a pus picioru-n prag şi mi-a zis: Gata cu America. Mergem la Madrid, că am treişapte fraţi, cinşpe surori, şi enşpe mii de nepoţi, veri şi prieteni. Cât despre Corfu, unde petrec şase luni pe an, este locul meu de suflet, locul unde am o căsuţă şi o grădină, unde merg pe scuter până la plajă fără cască pe cap, parchez unde îmi vine, unde scriu… şi unde primesc prieteni.

NIG: Scrii. Ce scrii?

C.S.: Am scris mii de pagini. Uite, în engleză am scris, de exemplu, un roman istoric din Italia secolului 16, despre un tată care, fiind în închisoare (era mititelul hoţ de cai), află că fiul lui, care are o voce sublimă, a fost vândut Contelui Gonzaga de la Mantova (cel care cântă La donna é mobile), pentru a fi castrat… Tatăl evadează din închisoare şi traversează Italia ca să îşi salveze copilul… Pe drum înfruntă bandiţi, plaga bubonică, diluvii… ca Ana lui Manole. (The Ballad of the Bue-Eyed Castrato). Apoi, am scris şi o urmare a acestui roman (Forgive Me, Father, for I Will Sin). Din experienţa mea de peste un sfert de secol de profesor de liceu în King City a ieşit romanul “One Year in King City High School – witness to an invasion”. Este jurnalul unui nācājit profesor de liceu din California.

În limba română am scris şi iar am scris.  Sunt foarte mândru de romanul “Râie, baloşenii şi gunoi – povestiri din şant”, ce zugrăveşte viaţa între ţigani şi interlopi în România anilor 60-70. Dar am mai scris şi un roman poliţist, “Ultimul glonţ al descălecătorilor”, şi “Viata, minunile si pildele lui Zamolxe”, carte care mi-e tare dragă… Mi-am încercat “ochiul şi-o mână pentru patria română” şi cu piesa de teatru “Copiii domnului Mann” (tradusă apoi şi în engleză). Prin anii 70 am scris şi două bazme de adormit Mitzura… Am o scurtă colecţie de nuvele “Povestiri din Corfu”, tradusă şi în engleză “Corfu Stories”.

NIG: Ce este www.babelink.us?

C.S.: Este locul unde expun ceea ce scriu. De fapt, nu fac mare efort de a vinde. Dar prin aceste “site” exist ca scriitor. Prin acest “site” nimeni nu poate spune că marele Caragiale nu a fost tradus…

NIG: Cum găseşti literatura română zilele astea? Şi mai ales, cum o vezi de afară?

C.S.: Mărturisesc spre ruşinea mea că nu citesc literatura română contemporană. Nu am timp. Scriu 6-7 ore pe zi.  Lucrez la dicţionare – muncă migăloasă, de chinez întemniţat – alte 3 ore… Am făcut excepţie cu romanele lui Constantin Ciucă şi cu poezia lui Genovel Frăţilă, şi nu mi-a părut rău. Ambii sunt foarte, foarte talentaţi… Se face mare vâlvă în România în jurul lui Cărtărescu. Nu-l voi citi, pentru că face parte dintr-o gaşcă care a monopolizat şi deraiat literatura română. Nu ştiu dacă a fost publicat şi promovat pentru că scrie bine sau pentru că e prieten cu capii acestei găşti, şi atunci nu-l citesc. De fapt, nu mai citesc de multişor pentru mă informa, ci pentru a mi se confirma… Citesc Plutarc, Suetonius, Eschil, Sofocle…

NIG: Nu spun nimic despre Mircea Cărtărescu, poate după ce termin Solenoidul, îmi place omul.

În aceeași ordine de idei, adică ,,gașca de tutti capi,, or ,,capo de toată gașca,, :) – ,,Patapievici, Marga, Boroianu, Caramitru. Pe toţi i-am solicitat să publice GRATUIT traducerea lui IL Caragiale în engleză.  Am lucrat la această traducere șapte ani! Este făcută la cel mai înalt nivel! Nici măcar nu s-au deranjat sa îmi răspundă! Ruşine, domnilor!”(CS).

Hai să vorbim despre asta.

C.S.: Iubită domniţă, cu plecăciune îţi mărturisesc că după ce am tradus Caragiale, plin de elan, plin de zel, plin de avânt, am cerut – în scris şi telefonic – ajutorul autorităţilor române. Le-am oferit autoritāţilor române traducerea gratis. Luaţi-o, publicaţi-o şi trimiteţi-o la toate marile biblioteci din lume, le-am spus. Sā stea pe rafturi, aşa cum îi şade bine unui dramaturg de talia lui Caragiale, alāturi de Ionescu, de Becket, de Strindberg. Ei bine, m-am izbit de fiecare datā de o nepāsare colosalā, de o delāsare culturalā sinucigaşā, de un nepotism neruşinat, de un spirit de gaşcă năucitor… Nu i-a interesat. Nici pe Marga, nici pe Boroianu, şi în nici un caz pe dezgustătorul Patapievici… Uitā-te te rog la volumul de traduceri din autori români publicat de ICR cu câţiva ani în urmā. Nu tu Caragiale, nu tu Sadoveanu, nu tu Slavici, nu tu Eminescu… Epigonii s-au publicat unii pe alţii. Ba într-o vreme am avut ca ministru al culturii un mare actor român, Caramitru… Ce bucurie pe mine… Ăsta da, āsta înţelege Caragiale, mi-am zis. I-am scris şi i-am oferit traducerea. Tot gratis. Nici mācar nu s-au obosit, nici el, nici vreo secretarā, sā-mi rāspundā. Şi atunci mi-am amintit de ce am fugit din România. Şi nu am avut altceva de fācut decât sā o public eu, electronic. Maurul şi-a fācut datoria…

NIG: Rolul unui scriitor este acela de a scrie. Restul, doar amănunte. De ce omoară amănuntele astea?

C.S.: Aceste “amănunte”, cum delicat le eufemizezi domnia ta, domniţă,  pe mine nu mă omoară. Din fericire, eu nu trăiesc din ce vând. Am decis cu mult timp în urmă să abandonez ego-ul, mândria de a fi scriitor. Intră, domnia ta, în orice bibliotecă, în orice librărie, şi vezi câte cărţi (necitite) zac pe rafturi. Oare s-ar simţi vreo diferenţă într-o librărie dacă ar mai apărea o carte – scrisă de Săileanu – între toate aceste volume? Eu scriu pentru că nu pot altfel. Sunt ca un şobolan al scrisului, care trebuie să roadă, altfel îi cresc incisivii până când nu mai poate închide gura…

 

13391562_1622548231393981_2042952226208457239_o

(în fotografie : Cristian Săileanu, Adrian George Sahlean, Constantin Ciucă)

NIG: Adrian Săhlean, Constantin Ciucă, Cristian Săileanu. Un alt triunghi interesant. Un triunghi care s-a întâmplat curând.Despre ce discută trei bărbaţi care scriu şi traduc, într-o zi caniculară, pe o insulă, la o bere?

C.S.: Păi, compară berea grecească cu cea românească şi râd de berea americană… Îşi compară apoi abdomenele… Îşi aduc aminte, cu un sentiment amestecat de scârbă şi nostalgie, de viaţa din România comunistă…

NIG:  Hmmm, mă așteptam la…picanterii; dar oh, ce interesant ar suna un interviu cu trei oameni de calibrul acestui trio(unul  trăiește în România, unul în State iar al treilea este un fel de cetățean mondial) despre una dintre punțile care vă leagă: România.

But back to our sheeps(sau mai bine ,,ships,,), cum ar zice romano-americanul: Domnule CS, cum ţi-a venit idea năstruşnică de a traduce Caragiale?

C.S.: Era pe la începutul anilor 90. Locuiam în California, pe Peninsula Monterey, şi mā adunam cu nişte prieteni vorbitori de românā la câte un pahar de vorbā. Printre ei era şi regretatul profesor Paul Teodorescu, Don Pablo. Vorbeam toţi cuprinşi de nostalgia emigrantului, şi Don Pablo a spus,

– Sāracā-i lumea anglo-saxonā în care doi giganţi literari pe care i-a produs România, Caragiale şi Sadoveanu, nu sunt traduşi.

Altcineva a zis,

– Bine, nu sunt traduşi pentru cā, de fapt, operele lor sunt intraductibile.

Auzisem eu idea asta de mai multe ori, şi o acceptasem de fiecare datā ca atare, fārā sā mā întorc la text şi fără sā-l iau la puricat. În seara aceea, însā, cu invitaţii în casā, s-a rāsculat în mine geana lui Gicā Contra. Am luat Caragiale de pe raft şi l-am rāsfoit, aşa, într-o doarā. Le-am zis,

– La Sadoveanu nu ştiu cine s-ar încumeta, căci e poezie pură, şi a mai şi scris cât şapte autori la un loc. Caragiale, însā, n-aş zice cā e intraductibil…

– De ce nu-l traduci tu, atunci? mi-a aruncat Don Pablo mānuşa. Eşti în America de peste un sfert de veac. Le predai engleza americanilor. Fugi de limbā şi limbaj formal ca dracu de tāmâie… Dacā nu tu, cine? Ai scris un dicţionar de peste douā zeci de mii de expresii colocviale. Foloseşte-l. (Se referea la GERDI -Great English-Romanian Dictionary of Idioms) Mi-a intrat atunci cuiul. Are dreptate Don Pablo, mi-am zis eu în gând. Primul lucru pe care l-am fācut a fost sā mā interesez dacā nu exista deja o traducere a operei lui Nenea Iancu, ca nu cumva sā ajung sā reinventez eu roata. Am intrat pe internet şi am cāutat. Nimic. Am dat telefon la Bibiloteca Naţionalā din Washington. Nimic. Am scormonit din Australia pânā la Cambridge. Nimic.

NIG: Nimic?

C.S.: Nimic, adicā, serios. Greu de crezut, dat totuşi prea adevārat. Înghiţiţi domniile voastre, români de pretutindeni, hapul şi ţineţi ciocul mic… Aşa ştim noi sā ne tratām geniile. Cu şpiţul în bot. Imagineazā-ţi, domnia ta, cā Sadoveanu sau Caragiale ar fi fost unguri, sau coreeni, sau evrei… Pāi, Caragiale ar fi fost nu numai publicat, dar ar fi fost jucat şi rāsjucat pe toate scenele din lume. Pentru Sadoveanu, pe care n-avem încotro, trebuie sā-l iertām cā a fost o javrā umanā pe motivul cā a fost un scriitor absolut monumental, pentru Sadoveanu, deci, s-ar fi gāsit în Franţa sau, ştiu eu, în Korea, fonduri guvernamentale pentru a finanţa o echipā de douā zeci de specialişti care sā munceascā zi şi noapte timp de trei zeci de ani, numai sā-l traducā.

Am început, nici nu ştiu de ce, probabil de frica înfruntārii cu arhitectura atât de complexā a Scrisorii pierdute, am început, zic, cu Noaptea furtunoasā, care este o piesā delicioasā, îţi aduci aminte de ea şi râzi singur, ca prostu’. Am citit-o din nou, de data asta cu alţi ochi, cu ochii traducātorului. La prima lecturā am zis şi eu cum au zis şi alţii înaintea mea, Nu se poate, nene. Cum traduci tu, Săilene, “iaca, nişte scârţa-scârţa pe hârtie”? Pe urmā însā mi-am zis, Stai, bādie, cā şi în mahalaua americanā (căci au şi americanii mahalagii lor, se numesc white trash) se râde de conţopişti. Le zice pencil pushers, sau desk jockeys. Deci, iatā cā se poate traduce. Şi sā ştii, prinţesă, cā prostia, vulgaritatea, incultura, hoţia, şantajul, îngustimea minţii, gelozia, coarnele puse unui soţ orbit de dragoste, astea nu sunt caracteristici pur româneşti. Sunt toate, vai nouā, atribute umane universale. Prin asta este mare de fapt Caragiale, la urma urmelor, prin universalitate.

Cine citeşte versiunea în englezā a Scrisorii pierdute nu poate să nu vadă cât de actualā ar fi în America în orice an de alegeri.  Românii, oricât de isteţi ar fi ei, nici n-au inventat nici nu deţin monopolul şantajului.  Cine ştie câte scrisori compromiţātoare zac prin sertarele politicienilor de pe toate meridianele lumii… Pentru un proiect atât de dificil mi-am dat eu însā seama cā aveam nevoie de ajutor. De ajutorul unui bāştinaş. Şi nu de un bāştinaş oarecare. Îmi trebuia mie un bāştinaş genial, de calibrul lui Nenea Iancu, care a trāit în secolul nouāsprezece în America şi care avea vocaţie de mahalagiu.

Aici însă întâmpinam o micā mare problemā. Vezi, domnia ta, domniţă, mahalagii americani, geniali sau nu, care au trāit în secolul nouāsprezece sunt toţi morţi pânā la unul. Unii, însă, au lāsat în urmā scrieri.

NIG: Şi l-ai gāsit?

C.S.: Da. L-am descoperit pe …Mark Twain.

NIG: Mark Twain?!

C.S.: Pāi, ia gândeşte-te. Caragiale şi Twain sunt contemporani, diferenţa este minimā, de cam un deceniu. Amândoi cinici, amândoi colocviali, amândoi ironici cu nuanţe de sarcasm, amândoi crescuţi şi simţindu-se în apele lor la mahala… Cu Mark Twain în colţul meu, în echipa mea, m-am pus pe treabā. Întâi am recitit ce voiam sā traduc din Caragiale – Scrisoarea pierdutā, Noaptea furtunoasā, Conu Leonida, şi vreo treizeci de schiţe. Le-am citit cu pixul roşu în mânā, fācând adnotāri pe margine, mai abitir ca la Biblie. Apoi, am pus Caragiale deoparte şi am recitit Mark Twain. De la cap la coadā.

NIG: Ai recitit Mark Twain integral? E un scriitor foarte prolific.

C.S.: Da. De fapt a fost o plācere.  L-am recitit tot cu pixul roşu în mânā. Mi-a luat cam un an, dar când am terminat aveam suficiente gloanţe, suficientā muniţie, pentru a mā apuca de tradus.

NIG: Care a fost partea cea mai dificilā, care au fost cele mai mari obstacole?

C.S.: Au fost multe, mai multe ca iarba câmpului… De pildă, mi-a luat o vreme sā traduc scena în care Titircā Inima Rea şi Ipingescu citesc ziarul. Ei merg din confuzie în confuzie, şi traducerea trebuia sā urmeze pas cu pas lanţul de confuzii în englezā… Nici discursul electoral al lui Farfuridi n-a fost uşor de tradus, cāci este atât de confuz şi atât de plin de fragmente de platitudini încât e ca un hāţiş, unde multā înţelepciune şi rābdare îţi trebuie ca sā-i urmezi întortocheatele-i cārāri. A trebuit sā înlocuiesc platitudinile politice româneşti cu platitudini şi confuzii din viaţa politicā americanā, altfel discursul n-ar fi avut nici un sens pentru cititorii de limbā englezā.

NIG: Cum ai rezolvat de exemplu o chestiune cum ar fi, Ghiţā, Ghiţā, pupā-l în bot şi papā-i tot?

C.S.: Simplu n-a fost. Dar aici, domniţă, ca peste tot, nu traduci botul şi pāpatul. Aici traduci domnia ta în planul semnificaţiei, slugārnicia, vulgaritatea şi neruşinarea… Iar pe plan stilistic traduci conciziunea, rima, şi ritmul. Dar l-am rezolvat, zic eu. I-am zis, Carry their buckets and fill your pockets. Are toate elementele din limba românā. Aşa-i cā-s bāiet iute la minte?

NIG: Aşa-i. Cât timp ţi-a luat acest proiect?

C.S.: Vreo şapte ani. Trei, patru ore pe zi. Mii de ore… Am oprit tot ce fāceam la acea datā şi am lucrat doar la Caragiale.

NIG: Mă gândesc că toți domnii la care ai apelat pentru publicarea traducerii ILC, ceea ce mi-ai spus aici. Romanul “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” l-ai scris în englezeşte. Romanul “One Year in King City High School” înţeleg, după titlu, cā e scris tot în englezeşte. “Povestirile din şanţ”, în limba românā. În ce limbā te simţi mai la îndemânā când scrii? Te întreb pentru că eu, deși am ajuns să gandesc și în engleză, tot în românește simt mai mult.

C.S.: Depinde de registru. Când scriu despre şanţ mā simt mai bine în româneşte. Nu uita cā mi-am trāit toatā copilāria, de nevoie, între interlopi şi ţigani. De acolo mi-am luat şi un doctorat în arta de a supravieţui. Dar în general prefer sā scriu în englezeşte pentru cā am un auditoriu mai larg, şi cu mai mulţi bani disponibili de a cumpāra cārţi.

NIG: Înțeleg. Revenind la Caragiale,  am vāzut cā ai tradus chiar şi numele personajelor din Scrisoarea pierdutā. Nu e prea mult? Nu e  impietate? O stângācie? O greşealā?

C.S.. Din contra. Dacā n-aş fi fācut-o, aş fi scāzut din valoarea operei. Nume ca Farfuridi, Brânzovenescu, Caţavencu, sau Dandanache nu le gāseşti domnia ta în cartea de telefon. Sunt fācāturi de-ale lui Nenea Iancu, care de fapt anunţā personajul, îl caracterizeazā… Nici nu-i nevoie sā intri în piesā, citeşti doar lista personajelor şi ştii cā Zaharia e zaharisit, Caţavencu e o caţā, Tipātescu e un tip, adicā un bārbat frumos, cā brânza şi farfuria merg împreunā, ca la vodevil, şi aşa mai departe.  Nu poţi tu, umil traducātor, sā vii şi sā sārāceşti cu bunā ştiinţā, din lene sau nepricepere, opera pe care o traduci… Am vāzut o reprezentaţie a Scrisorii pierdute în Spania unde actriţa ce-o juca pe Zoe era grasā, urâtā şi bātrânā, iar Fānicā era mic, chel şi gras. Ba mai era sireacul şi crācānat… Am plecat dupā primul act. Sā-mi fie cu iertare, dar nu asta a zis Caragiale.

NIG: Am înțeles câteva dintre sublimele chinuri ale traducerii de la Adrian George Săhlean, cel care mi-a vorbit foarte frumos despre traducerile marca Cristian Săileanu; și știi cât de pretențios este. De ce publici totul doar electronic? De ce nu avem şi un Caragiale în limba englezā pe hârtie, pe un raft?

C.S.: Din mai multe motive. Întâi cā, oricāt de rāu mi-ar pārea mie şi celor din generaţia mea, viitorul nu este al cārţii pe hârtie ci al cārţii electronice. Am zburat acum o lunā din California pânā în Corfu. Am schimbat trei avioane. Aproape toatā lumea din avion, din aeroporturi, citea cārţi electronice. Foarte puţinā lume mai carā hârtie, care e grea şi voluminoasā. Lanţuri minunate de librārii americane – Barnes & Noble, Borders – au dat faliment. Un alt motiv ar fi cā am simţit pe propria mea piele cā imensa majoritate a editurilor sunt conduse de oameni fārā scrupule, care îţi furā pur şi simplu munca. Şi al treilea motiv ar fi pentru cā nu sunt un om bogat, ca sā pot plāti din buzunarul propriu publicarea şi mai ales difuzarea lui Ion Luca Caragiale în englezeşte.

NIG: Barnes & Noble e încă ,,alive,, chiar acum câteva zile am băut o cafea și am răsfoit câteva cărți. Dar este posibil să-și fi închis câteva locații așa cum se întâmplă când businessul nu mai este ce-a fost, în mare parte pentru ca Amazon are puterea, cred. Dar ca și autor, poate că își meritau puțin soarta, pentru că dividendele obținute aici sunt mult mai mici decât dacă vinzi prin Amazon.

Apoi, da, ai dreptate, lumea e cu nasul în electronice mult mai mult decât în hârtie.

Multe publicații au renunțat la hârtie si prefera ediția online. Eu zic ca trebuie sa mergem cu valul, pentru că ăsta este sigur un val care … nu va trece prea curând.

Pe de altă parte, a avea o editură înseamnă a avea un business. Este normal să publici, să zicem, romane din colecția Arlechin, care, aici în State obișnuiau să apară lunar, și care, într-un fel sau altul, rezolvau nevoia de ,,tandrețuri și sexuri,, a gospodinelor singure și nesatisfăcute, scuză-mi expresia. Când banii curg, când un autor super-prolific se mulțumește cu un anume public și, mai ales, are șansa să își publice șmecheriile siropoase de câteva ori pe an la o editură care satisface nu calitativ dar des, zău că  o lucrare care ar putea însemna ceva pentru literatura universală, dar ca profit ar fi ineficientă, din punctul de vedere al unui businessman-editor, nu prea mai contează. E mult de discutat pe marginea acestui subiect.

Chiar, spune-mi ce crezi despre asta? Editura ca un business. Împăcarea caprei cu varza, cu lupul dar și cu vaca cea grasă.

C.S.: Știam că Barnes & Noble mai are deschise nişte locaţii, dar mult, mult mai puţine… Cu editurile am avut numai de suferit. GERDI s-a vândut în 2000 de exemplare la 60-80 euro bucată, dar mie nu mi-a ajuns nici un ban. The Ballad of the blue-eyed” a primit contracte de la 3 edituri, dar erau o bătaie de joc. Agenţii literari sunt în general evrei care îşi ajută coreligionarii. Aşa am ajuns să îmi public  singur.

NIG: Ai de gând sā continui traducerea operei lui ILC? Alte piese, alte schiţe? Poate câte ceva din Sadoveanu?

C.S: La îndemnul Profesorului Andrei Călin Mihăilescu am mai tradus şi D’ale carnavalului şi încă vreo 10 schiţe. Însă mă ajunge din urmă timpul, domniţă. Într-o vreme mā bātea gândul sā mā apuc de “Baltagul”. E un gen “poliţienesc” cu tente autohtone care ar putea prinde la cititorii de limbā englezā. Tare aş vrea sā pot traduce “Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran, cartea copilāriei mele, un roman efervescent, cu personaje delicioase, cu aventuri minunate. E o carte la fel de bunā, dacā nu chiar mai bunā, mai spumoasā decât “Comoara din insulā”, dar nu o cunoaşte nimeni în afara graniţelor României. Din nefericire însā nu mai am timp de tot ce aş vrea sā fac. Ajungi la o vârstā când trebuie sā îţi dozezi eforturile, cāci simţi cum îţi scapā nemurirea printre degete.

NIG: Unde poți fi cumpărat, domnule Cristian Săileanu?

C.S.: Se gāsesc toate la Amazon.com şi www.Babelink.us. “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” a fost publicat sub pseudonimul Kris Kristiansen. Iar GERDI l-a publicat, pe hârtie, Editura Coresi. Singura mea rugāminte cātre cititorii români, în cazul cā le place ce citesc, este sā-i îndemne şi pe prietenii lor sā cumpere cartea.

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors