Archive for August, 2016

Clopoței de vânt – Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 27 - 2016

10834926_832877533402458_5187723274677434452_o

 

Ești un robot, ești setat pe work, cineva a apăsat pe un buton iar tu te miști mecanic. Ai mai văzut așa ceva într-un film de desen animat, cu Tom și Jerry, Tom este înlocuit cu o pisică mecanică, cineva apasă o telecomandă și aia răspunde imediat, tiu-tiu-tiu, aleargă după șoricel, e dotată cu un ciocan pe care îl folosește, îl lovește cu el în cap, șoricelul cade ca secerat, pisica mecanică se desface, are și mătură, are și făraș, îl adună de pe covor, deschide ușa și cu un șut bine plasat îl expediază la tomberon. Tiu-tiu-tiu, așa te miști. Îți faci treaba într-un mod desăvârșit. Uiți de tine, de problemele tale, de anxietate, de lipsa asta permanentă, cronică, de aer.

Ești obișnuit cu surprizele, cu întâmplările neprevăzute, nu mai reacționezi la stimuli, fie ei și corosivi, emoțiile tale s-au aplatizat, sunt amorfe, afectul tău este ca al unei cobre când nimerește într-o vizuină de manguste abia fătate, tot ceea ce știi să faci este să ucizi, sentimentele tale nu că sunt amestecate, nu că sunt la fel de presate, de înguste precum peștii din zonele abisale, un fel de linii subțiri cât o lamă de ras, fosforescente, dar pur și simplu nu mai există, sunt niște tumori maligne, atacă tot țesutul sănătos din jur, tot ce este viu, tot ce încă funcționează, tot ce te face atât de morocănos, uneori, pe dedesubt ești un om monstruos, ești format din celule mutante, bolnave, pline de ură, care se înmulțesc la nesfârșit și care nu au remedii. Asta îți spui: în viață, se întâmplă să rămâi blocat între diferite etape, ești într-o stație și aștepți autobuzul, zici să te agăți de destin, măcar pe prima treaptă de la ușă să pui un pas, măcar pe trapa pe care urcă persoanele mutilate sufletește, schilodite, cu iubiri permanent oloage, schimonosite, gata să izbucnească în plâns, să te poarte cum știe el că e mai bine, cum știe el că e corect, cum știe el că meriți, însă nu numai că nu oprește, deși-i faci semne disperate cu mâna, băă, ia-mă și pe mine, dar șoferul îți arată și un deget în sus, pe cel din mijloc, în vreme ce toate celelalte sunt strânse, ghemuite, ba chiar face și o curbă lină, în vreme ce rulează cu viteza maximă admisă, adică un fel de azi care se transformă instantaneu în mâine, deși tu ești obișnuit să trăiești numai în trecut, nu te calcă, nu îți trece peste picioare, peste mâini, peste abdomen, pur și simplu te lovește în față, iar șoferul ăla care conduce autobuzul destinului tău, cretinul ăla, destrăbălatul ăla, șmecherul, gunoiul, imprevizibilul ăla de Dumnezeu mai are și curajul să râdă de tine, să-ți arunce printre dinți o frază aproape scuipată: Hă, hă, ce față ai de parcă te-a lovit autobuzul!

Și-ți spui: cu azime te-am așteptat, după ce am secerat lanurile de secară, inima mi-a fost făcută piatră de râu, macină, în ritmul ei, făina care să te hrănească, timpul care să te transforme, să te vindece, sărutul care să te transfigureze, uite, mi-am măturat aria, am tăiat vițelul cel gras, am întors ferestrele spre Soare, au înflorit și cireșii, am smuls plantele nefolositoare, am gonit lighioanele, strigoii, toate ființele hidoase, demonii, am ascuns de tine stelele care cad, să nu existe nimic care să te perturbe, să te mâhnească, am tot așteptat să cânte cocoșul de trei ori, Marine, Marine, mai cheamă-ți și-un câine, mi-am uns trupul cu mir și veșmânt alb am îmbrăcat în vremea în care eu sunt și tu nu.

Rememorezi și realizezi că sunt atât de puține lucrurile pe care le știi despre ea, ai înmagazinat mici gesturi, felul în care te privește uneori pe furiș, speriată, să vadă în ce stare ești, ursuzule, zâmbește și tu, fraze care curg și care sunt rostite din obișnuință, ca un fel de tic, ca într-un fel de comportament obsesiv-compulsiv, ești panaceul meu, apa mea vie, sursa mea inepuizabilă de energie, felul în care se leagănă, inconștient, involuntar, atunci când merge fără o țintă anume, cadrul acesta îl ai în minte, o vezi pe o plajă pustie, mereu pustie, desculță, mereu desculță, în pantaloni scurți, cu o bluză pe ea, deschisă la culoare, puțin largă, parcă e îmbrăcată în cămașa ta mirosind a tutun de foi, dimineața, când cerul e încă închis, când răcoarea venită dispre valuri, prin ușa crăpată a balconului, face să se încrețească pielea, felul în care, tot dimineața, la ore mici, când pe tine te chinuie veșnicele insomnii, privești dincolo de fereastră, în întuneric, dormi și nu poți dormi, nu poți dormi deși dormi, se foiește între cearșafuri, le face ghem, le strânge la piept, are impresia că se învelește, se pune pe-o parte, cu genunchii strânși, iar fundul îi rămâne afară, te amuză asta, stai îndelung și privești în vreme ce tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, moarte cu moarte, gura ți se face pungă, îți maschezi tusea de teamă să nu o trezești, ea doarme de-a curmezișul, nu știi unde vei mai încăpea și tu în pat, îți spui că o să dormi în restul timpului pe canapeaua din cealaltă cameră, te intrigă că oftează prin somn, așa se întâmplă de fiecare dată, ești conștient că nu-i poți vizualiza visurile, temerile, urletele, că nu poți pătrunde dincolo de ceea ce te lasă ea să vezi, nu îi poți răvăși mintea, deși asta vrei să faci, să vezi ce ascunde și mai ales de ce, ce fel de om e atunci când tu lipsești, când nu îi ești în preajmă, când nu e gata să-ți sară de braț, să te prindă de mână, să te miroasă, pur și simplu, morocănosule, în tine sunt mai multe lumi, una din foi de tutun și parfum aspru, de mosc, o alta din foi de tutun și cuvinte curgând pe tastatură, mașinal, o alta din foi de tutun și sentimente contradictorii, mereu depresive, dar toate nu îți pot ascunde îndoielile, ești un munte de anxietate, faptul că nu crezi că este așa cum o percepi tu, uneori mascându-și cochetăria dintr-o pudoare specifică, studiată, știe că ești un observator extrem de atent, că-i înregistrezi fiecare gest, de asta îi este teamă, că o să ajungi la un moment dat să o judeci, să o condamni, să-i spui că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu este adevărat, totul e o foiță de staniol, lucește și te atrage, dar numai la suprafață, dincolo de ea ascunzându-se micile mărunțișuri ale zilei, ea în halat, curățind cartofi, pentru alt bărbat, pentru bărbatul ei din viața reală, de care fuge cu tine, în irealitatea ta, în irealitatea voastră pe care o construiți atent, cu migală, se ascunde, este o alta, ea tăind ceapă, mărunțind-o, întrebându-l pe ăla dacă îi place tocănița, dacă e gustoasă, dacă îi cumpără dero, dacă e bine, dacă mai trebuie sare în salată, iar tu strigi și nu te aude, îți desfaci pieptul și nu se uită, e îngrozitor să mi se întâmple asta, frivolo, viața mea nu acceptă astfel de compromisuri, ăsta e felul meu de a fi, jumătățile de măsură sunt pentru cei slabi și care nu mai vor să aspire, nu te pot împarte cu altcineva, deși ală a fost cu mult înaintea mea pe la tine prin suflet, ăla te-a răvășit cu mult înainte și, uite, spui că te folosește ca pe un obiect sexual, că viața voastră e o rutină din care, când și când, te rupi, evadezi, alergi spre mine ca și când ai pleca, tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, îți maschezi tusea, la ore mici, ea doarme de parcă ceva mai devreme ai ucis-o cât se poate de tandru și de urâcios, în același timp.

Te gândești că iubirea poate fi mărturisită în forme dintre cele mai diverse, toate extrem de simple, cumpărate pe câțiva bănuți, te oprești pe o stradă lăturalnică, într-un loc de care ai dat absolut întâmplător și pe care, acum, îl știți numai voi, așa îți închipui tu, ea spune că nu vrea, că o să bea de la tine, din paharul tău, o să guste și ea puțin, nici ție nu îți place băutura aia cu gust făinos, de culoarea tărâțelor, dar o cumperi tocmai pentru simbolistica pe care o reprezintă, faptul că ea va bea după tine, își va înmuia buzele pe locul unde au fost, ceva mai devreme, buzele tale, e un gest mult mai intim decât sărutul, braga e puțin dulceagă, ca o boală a copilăriei, ca un fel de leșin care nu îți afectează gradul de conștiență, te face să te simți bine, îți dă un sentiment de siguranță, un fel de căldură care vine pe dedesubt, de sub dermă. Gesturile mici sunt totdeauna capitale, în vreme ce iubirea nu începe la ușa dormitorului. E ca și când celălalt ți-a devenit indispensabil, iar obișnuința de a îl avea în preajmă e un gest reflex, ca respirația, conștientizezi lipsa acestuia abia atunci când îți dai seama că te sufoci, că respiri precum peștii de râu eșuați în nisip, că urmează să mori într-un mod care te înspăimântă, asta te îngrozește cu adevărat, că într-o zi nu vei mai avea aer și ea nu va fi prin preajmă să-ți dea din al ei.

Tu-i dăruiești bomboane de ciocolată puse în cutii metalice, rotunde, pătrate, ornate extrem de frumos, îi cumperi borcănele cu șerbet, atât de mici că pot fi purtate în buzunare, geluri de mentă, îi dăruiești pietre, onix și aquamarin, bețișoare parfumate și cutii pentru păstrat bijuteriile, seri lungi de privit, mai mult printre gene, întinderea de ape, vapoarele, stabilopozii, curgerea lentă a timpului peste voi, scârțâitul lui atât de enervant, piațete dintr-un oraș străin, pline de păsări mereu speriate, unde totdeauna se aude cântând un tânăr neras, disperat, sfâșietor, fistic și înghețată de vanilie, pălării de soare și bluze de vară, înflorate, îi dăruiești plimbări făcute doar de dragul de a privi lumea împreună, fațadele caselor construite în urmă cu un secol, construiți povești despre oamenii care le-au bântuit, se vede prin ochii celuilalt, asta faceți, tu privești prin ochii ei și ea vede prin mâhnirile tale, prin comportamentul tău de om chinuit de îndoieli, de remușcări, permanent zgribulit, nu, nu îmi este frig, dau un bănuț pentru gândurile tale, întunecatule, dar ție ți-a pătruns în minte convingerea că veți muri separat și fără să știți unul de altul, atât de departe, într-un fel sfâșietor, căci trebuie să existe o pedeapsă pentru lipsa voastră de scrupule, pentru lipsa voastră de pudoare, pentru lipsa voastră de îngăduință față de ceilalți. La schimb, ea îți oferă, tot în cutii pătrățoase, săpunele de lavandă, Artisanat de Provence, 120 gr, pur vegetal, țigări de foi, La Flor Dominicana, 2000 Series, 10 Mojito, clopoței de vânt care au simțit Mistralul și pe care tu, dintr-o rațiune greu înțeleasă, i-ai agățat de tocul ușii fiecărei camere, treci uneori ca o vijelie și ei sună înfundat și limpede, în același timp, cald și dramatic, deopotrivă, alb și transfigurat, cu o disperare care te copleșește, aici sunt, sunt mereu lângă tine, deși știu cât de mult îți lipsesc.

Se petrece un fenomen ciudat, o mutație, ca în bolile capitale, un schimb perfect avantajos, un împrumut de la unul la celălalt, îndrăgostiții ajung să reflecte aceeași lungime de undă a luminii, încep să aibă aceleași gesturi, chiar și pe cele reflexe, au aceleași aspirații, aceleași predispoziții, folosesc aceleași fraze, ca un cod știut numai de ei, unul extrem de secret, își copiază mimica, felul în care pășesc, în care gesticulează, până și ridurile de expresie, ajungând, într-un final, să se identifice unul cu altul într-un mod absolut. La schimb, există relații de simbioză, acceptarea celuilalt partener e făcută pentru utilitatea pe care acesta ți-o oferă, o formă perfect avantajoasă de conviețuire între două viețuitoare din specii absolut diferite. Iar tu nu ai habar unde te încadrezi, sentimentele tale sunt în devălmășie, confuze, ajungi să te întrebi dacă ea se folosește de tine, dacă ești o necesitate prin care ea se scutură de reziduurile din viața ei plană, exasperant de plictisitoare, amorfă, de zi cu zi sau dacă tu ești animalul care o acceptă exact pentru aceleași motive, ca o fugă din universul tău întunecat, tulburat într-un mod patologic, plin de remușcări, de angoase. Relația ei de zi cu zi este una de simbioză? A voastră? Când vă întâlniți, reflectați aceeași lungime de undă a luminii sau e o imitație nereușită a acestui fenomen? Sunt întrebări care te macină, întrebări la care nu ai găsit un răspuns care să te satisfăcă, întrebări la care nu ai curajul să găsești dezlegări, oricare dintre cele două variante ale felului vostru de a vă prezenta te sperie, frica ta de a găsi răspunsul corect este una viscerală, îți spui că nici nu vrei să știi care este adevărul, în fond va fi adevărul tău, felul tău de a vedea lucrurile, percepția ta, care este posibil să fie extrem de deformată. Dar aspirațiile voastre nu sunt comune, pe termen lung, asta deduci și singur, ea se vede retrasă într-un oraș mic, care învie numai în anotimpul cald, amplasat într-un golf bântuit de rafale de vânt, invadat de vânzători ambulanți de nimicuri, dulciuri de casă, unele glazurate, cochilii de gastropode, mari, mici, toate ascunzând sunetul mării când devine frenetică, produse rezultate din prelucrarea lavandei, uleiuri, geluri, creme, obiecte din lut ars, modelate cu o dexteritate care nu te mai uimește, într-un fel naiv și cu un simț artistic dus la extrem. De cealaltă parte, te vezi retras într-un sat de câmpie, mic, populat cu suflete care nu mai au ce să își spună, unde fiecare îl știe pe celălalt până și după miros, după modul în care dislocă aerul atunci când se deplasează, unde evenimentele importante sunt cele legate de sărbătorile religioase, unde informația ajunge rar și din difuzoare agătațe într-un cui, în bucătăria de vară, câtă vreme tu ești sătul de felul în care îți derulezi zilele, de modul tău de viață exaltat până la delir. Visezi grădini, visezi că poți privi rotirea stelelor când devin umede, în nopțile tale de insomniac aproape morbid, visezi plante agătătoare, o casă acoperită de iederă și un timp care să te ajute să te împace, să te liniștească, să ajungi la un numitor comun cu celălalt tu care te face uneori atât de întunecat.

Ești setat pe work, ești un robot cu durata de viață depășită, te miști mecanic, printre taste, printre cadre înmagazinate în cardul de memorie al aparatului tău Sony HD, 9.2 mega pixels, e posibil să fie acolo și viața ta, depozitată pe un stick USB Kingston DataTraveler SE9 Champagne, cu capacitate de 16 giga, derulată cu încetinitorul, pusă pe mute, în nuanțe de gri, faci totul din obișnuință, te gândești că felul în care îți derulezi viața te va îmbolnăvi într-un mod iremediabil, te sperie gândul că vei suferi un accident vascular cerebral, că îți va plesni ceva în creier, o amintire care te urmărește și de care nu te poți dezice, cel mai probabil sentimentele contradictorii care te macină de atâta timp, vei ajunge un paralitic, permanent neajutorat, vegetând, pur și simplu, iar incapacitatea ta de a te mișca te va opri să-ți decizi singur sfârșitul, printr-un gest violent sau prin unul mai puțin uzual, amestecând cât mai multe tablete de depresolitice triciclice, inhibitoare de serotonină, substanța responsabilă cu biochimismul funcțional al creierului, cea care poate controla gradul de satisfacție, de fericire, într-un lichid la fel de toxic ca și destinul tău. Te uiți în jur și vezi că te așteaptă un anotimp pe care rareori îl poți traversa, unul nevrotic, când începi să te judeci, când ajungi să emiți sentințe aspre, extrem de aspre despre celălalt tu cu care nu ai ajuns nici acum la un compromis, îți spui că toamna asta va fi ultima dintr-un șir de psihoze în care clopoțeii de vânt, pe care îi ai de la ea, te vor urmări atârnând într-un mod sinucigaș din tocul ușilor fiecărei camere. Te așteaptă o toamnă care te sperie de fiecare dată la fel. Iar ea tot nu este.

Proverbiala răbdare românească

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Proverbiala răbdare românească

Autor: George Petrovai

 

Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă… Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc…

De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).

Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).

N.B.Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.

Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.

Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.

De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?…

UNIŢI-SALVĂM-ROMÂNIA

Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!

(14 iulie 2016)

Mistica globalistă a politicianismului actual

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Mistica globalistă a politicianismului actual

 

Autor: George Petrovai

 

În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…

Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!), omul, suntem înștiințați de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât și mulțumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunțată, a «omului modern»”.

Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulțumit doar cu o bucată de pâine și un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna și-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească și să-l echilibreze în plan moral-spiritual.

Iată de ce a devenit o regulă (cică însuși motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulțumiți de ceea ce au și mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevărații înțelepți procedează taman invers – posedă forța psihică de-a renunța la toate zorzoanele materiale (bani, influență, glorie, plăceri) și, cultivând neîncetat cumpătarea și simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăția lăuntrică…

Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichității a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetățean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creștină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverențioasă a scepticismului și mașinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaștere omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaștere Dumnezeu Și-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluția iacobină și formarea națiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 și în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a națiunii dominante (germanismul și bolșesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naționalismul depășește marginile naționalului”, transformându-se în mesianism, și statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până și crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverșunare capitularea necondiționată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării națiunilor într-o Europă profund totalitară și foarte puțin unitară (deocamdată doar libera circulație a turiștilor și a forței de muncă, dar cu spațiul Schengen un scop pentru români, și nesigura monedă euro).

commie-melting-pot

Avem și dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:

1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreținerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcționari plătiți regește), ci și cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).

2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanții celor 27 de națiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reținut că uriașa armată de comisari, în frunte cu președintele lor, nu sunt aleși! Iar directivele lor constituie prelungirea și, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului și medicamentelor. Asta da democrație!

3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale țărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deși acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanțelor guvernamentale) și în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuși, se lasă cu sancțiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai și fără crâcnire.

4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru țările vestice (mai ales Germania și Franța), alta pentru țările centrale și o cu totul alta pentru cele estice. Firește, puterea de decizie și avantajele aferente sunt în directă și inseparabilă legătură cu viteza de rulare…

5) Naționalismul și patriotismul sunt rău văzute în pestrița Uniune. Așa că, după izgonirea acestor concepte din presă și actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, șovinismului și antisemitismului.

6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câțiva corifei loviți cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porțile pentru pătrunderea musulmanilor) și sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toții prin cotele obligatorii de migranți).

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2016)

Două drepturi la replică refuzate

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2016

Două drepturi la replică refuzate

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Când descopăr un atac la demnitatea poporului român nu mă pot abține să nu reacționez. Totuși se pune întrebarea de ce trebuie să reacționeze apărătorii solitari, și nu instituții ale statului plătite să facă asta? Avem un Minister al Culturii, un SRI, Universități cu facultăți de istorie, Academia cu secție de istorie, de ce nu o fac reprezentanții acestora? Nu monitorizează nimeni presa?

Dreptul la replică refuzat de revista Magazin Istoric

În Magazinul Istoric nr. 4 (589) din aprilie 2016 domnul Gido Atila semnează articolul Raport despre situația evreilor din Transilvania de Nord, referindu-se la toamna anului 1944.

La un moment dat apare următoarea frază: „Între timp sovieticii, profitând de atrocitățile provocate de autoritățile române și de prejudiciul suferit de populația civilă, au expulzat din teritoriile Transilvaniei de Nord, la data de 12 noiembrie 1944 cu efect din 14 noembrie administrația română. Substratul deciziei însă nu avea intenția de a opri atrocitățile….”

Este pentru prima dată când aud că autoritățile române au provocat atrocități după eliberarea, împreună cu sovieticii, a Transilvaniei de Nord. Dar poate nu sunt destul de informat. M-am uitat la bibliografia articolului, dar aceasta lipsește cu desăvârșire. Este de așteptat ca decizia sovieticilor să se bazeze pe informații culese de serviciile specializate. Dacă d-nul Gido Atila a intrat în poseseia unor asemenea informații să le facă publice. Să știm și noi unde, când, în ce împrejurări și câte victime au fost. Despre atrocitățile autorităților maghiare de la Ip, Trăsnea, Huedin ș.a. se știe exact.

Dar dacă nu are documente și l-a luat gura pe dinainte atunci așteptăm să retracteze aceste insinuări despre atrocitățile autoritățile române într-un număr viitor al revistei.

Dacă nu o face atunci intrăm în zona penalului, fiind vorba despre defăimarea poporului român, faptă sancționată de Constituția României și Codul Penal.

Acest text a fost trimis prin e-mail redacției revistei Magazin Istoric, dar n-am primit nici un răspuns și nici nu a fost publicat.

Într-o librărie am dat peste lucrarea Problema Transilvaniei. Disputa teritorială româno maghiară și URSS (1940-1946). Documente din arhivele rusești. Editura Elcon, Cluj Napoca, 2014, sub redacția lui Onufrei Vințeler și Diana Tetean.

Nu am găsit nici un document care să se refere la atrocitățile administrației românești în Transilvania de Nord. Mai mult decât atât în 12 noembrie 1944 administrația românească abia s-a instalat și numai în patru județe: Ciuc, Odorhei, Trei Scaune și Tg. Mureș, Există un document în care se arată că Delegația română la Moscova din 4 ianuarie 1945 pune problema din nou a instalării administrației românești în Transilvania. Ea a fost rezolvată abia în 13 martie 1945 (pag. 428).

Este evident că fraza cu așa zisele atrocități ale autorităților românești a fost introdusă în mod intenționat cu scopul de discredita pe români. Este ciudat cum redacția revistei a acceptat să publice un asemenea articol. Culmea este că în conducerea redacției se află un academician specializat chiar pe istoria Transilvaniei.

*

Dreptul la replică refuzat de revista România Mare

 

Când în publicația România Mare nr.1342 din 14.05.2016, pag. 18, am văzut titlul Cele mai groaznice masacre din trecutul românilor (1), autor Daniel Guță, am crezut că se referă la masacrele suferite de români. Dar surpriză! Articolul trata masacrele făcute de români. Nu-i știam așa de sadici pe români. Ei nu se înghesuiau nici măcar să ajungă în funcțiile de călăi, care erau ocupate de țigani sau străini. Așa că am luat la mână Răscoala lui Horea de David Prodan, de unde autorul da un citat privind uciderea soției lui Krâjnik într-un mod deosebit de sadic. Într-adevăr din familia judelui Krâjnik din Ilia au fost uciși 13 membrii, printre care femei și copii. Așa cum se întâmplă în timpul răscoalelor se plătesc polițe și au loc răzbunări, iar femeile și copii probabil au fost victime colaterale (cum se spune astăzi) ale înfruntării dintre cele două tabere.

Istoricul David Prodan indică sursa primară a relatării respective și anume Scrisoarea din Deva a cancelistului Francisk Domokos din 18 noiembrie 1784 și continuă cu următoarea frază: În mărturiile celor 32 de ascultați nimic despre așa ceva (pag. 309 vol. I a ediției din 1978). Cu alte cuvunte cancelistul a fabulat iar Daniel Guță a reprodus aceste fabulații ca adevărate, adică a omis ceva pentru a putea pune în cârca românilor o scenă de sadism groaznică.

De asemenea masacrele atribuite lui Avram Iancu sunt trase de păr din moment ce morții respectivi au fost rezultatul luptelor dintre cele două tabere.

~

Acest material a fost trimis prin e-mail redacției publicației România Mare, dar n-a fost publicat și nici nu am primit vreo explicație.

În plus față de cele de mai sus trebuie spus și faptul că David Prodan înainte de a relata cele din Scrisoare atrage atenția cititorului în felul următor: Scriptele nobiliare excerbează faptele, colportează imagini atroce, înfruntând și neverosimilul (pag. 309). Domnul Daniel Guță n-a ținut cont nici de acest avertisment inițial și nici de dovada istoricului de la finalul pasajului că totul a fost o fabulație. Le-a omis pe amândouă.

M-am uitat pe internet să aflu mai multe despre cei doi autori.

D-nul Gido Attila este istoric angajat la un institut din Cluj care se ocupă de studierea minorităților. Cu alte cuvinte este plătit din bani publici pentru a defăima pe cei care-i asigură salariul. Dacă nu mă înșel și revista Magazin Istoric este subvenționată de la buget.

Pe d-nul Daniel Guță n-am reușit să-l identific. Pe internet apar 15 persoane cu acest nume, el fiind sau jurnalist sau angajat la Banca Națională.

(20 iulie 2016)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Dreptul, fir-ar el să fie, este numai pe hârtie…

Motto: „Libertatea omului este partea divină din el” (Petre Țuțea).

Autor: George Petrovai

 

În toată istoria lui, omul și-a dorit și s-a luptat pentru dobândirea drepturilor esențial-umane: cândva, ceea ce înseamnă din totdeauna, pentru un loc cât mai în față sub soare și o bucată cât mai consistentă de pâine, apoi (faza modernă a înjghebării conștiinței de neam și de clasă) pentru concretizarea unor idei-iluzii de felul libertății și egalității tuturor muritorilor în calitatea lor de fii ai unei țări și de cetățeni ai unui stat, respectiv a înfrățirii tuturor pământenilor în calitatea lor de fii ai aceluiași Tată și de cetățeni ai unei lumi în necontenită schimbare.

De unde se vede că omul și-a dorit și a așteptat de la semenii cârmuitori ceea ce-i cu putință numai pentru Dumnezeu, potrivit garanției noutestamentare că adevărul îi va face liberi pe toți aceia ce cred că, întrucât sunt creațiile Celui care toate le-a făcut, ei sunt frați și egali în fața Lui.

Incontestabil că în teorie (constituție, legi, înțelegeri interstatale etc.) lucrurile stau în acest chip, mai cu seamă de la mișcarea iacobină încoace: atunci s-a lansat pe piața politico-socială a istoriei lozinca libertate-egalitate-fraternitate (în cartea Protocoalele înțelepților Sionului, francmasonii susțin cu malițiozitate nu doar că ei le-au servit iacobinilor această lozincă pe tava jocurilor pentru înșfăcarea puterii reale, dar se și distrează copios pe seama acestei formidabile inepții ce vine în flagrantă contradicție cu ilogica rațiune internă a naturii în general, a celei umane în special) și tot de-atunci se bate monedă pe rupte cu drepturile omului din oricare moment al istoriei sale moderne și din orice loc al planetei.

Dar grozăvia evenimentelor ulterioare (războaie și atacuri teroriste, sărăcie și înfometare, lăcomie și cruzime, omenie formală și ipocrizie cât încape, poluare globală și globalizare strivitoare etc.), nu fac decât să ne îndoim nu numai de eficacitatea mijloacelor întrebuințate până în prezent de cârmuitori, îndeosebi de făcătorii strategiilor planetare, ci și de bunele lor intenții.

Da, căci este o diferență doar de nuanță între fățișa brutalitate promovată de dezaxații cu putere discreționară, precum Lenin sau Hitler (tot aici intră trio-ul de tristă amintire Roosevelt-Churchill-Stalin, care la împărțirea sferelor de influență a jucat popice cu zeci de milioane de vieți omenești), și perfidia onctuos-democratică a jandarmilor planetari din zilele noastre. Ăștia din urmă fac mare caz de umanism și parlamentarism, acel regim parlamentar despre care fostul premier francez Pierre Laval avea să spună că „nu e viabil decât în perioadele de prosperitate și de facilitate”, pentru ca în realitate să aplice punct cu punct dispozițiile date de carteluri. Nu afirmă, de altminteri, David C. Korten că „corporațiile conduc lumea” (titlul curajoasei sale cărți) și nu se știe prea bine că în spatele Comisiei Europene, cu cei circa 45.000 de comisari nealeși, veghează și trage sforile cartelul petrolului și medicamentelor?!

injustitie

Or, poruncile acestor megașnapani nu pot să fie decât prelungirea ultrasecretelor hotărâri ale sinistrului guvern mondial din umbră, ce urmărește atât sporirea demențială a celor 13 dinastii deja putrede de bogate (averea dinastiei Rothschild, de pildă, este estimată la 500.000 de miliarde!), cât și a puterii lor, care se va mări considerabil după reducerea celor șapte miliarde de pământeni la cel mult două miliarde de sclavi bine dresați și mult mai lesne de hrănit.

Sigur că încă din perioada interbelică s-au lansat diverse avertismente în legătură cu fondul bestial al omului, pe care civilizația izbutește doar să-l adoarmă, dar care îndată se trezește și-și dă în petic atunci când sunt întrunite inumanele condiții politico-sociale întru dezlănțuirea lui (cazul nemților și japonezilor în timpul celui de-al doilea război mondial, al torționarilor bolșevici pe întreaga perioadă a dictaturii proletariatului, a cărei esență criminală a rămas neschimbată, în pofida schimbărilor de fațadă din răstimpul poststalinist al războiului rece, nu în ultimul rând oribilul exemplu oferit posterității de ucraineni, atât de dedați în masă la bestialități împotriva rușilor și evreilor, încât au reușit să-i dezguste până și pe cei mai înrăiți SS-iști).

Astfel, pornind de la periculoasele derapaje ale democrației spre extrema dreaptă (Germania nazistă, Italia fascistă) și spre extrema stângă (Rusia bolșevizată), gânditorul german Ludwig Bauer trăgea semnalul de alarmă în legătură cu inepuizabilul cinism al statului absolut, un stat-malaxor în care nimeni în afară de Fratele cel Mare, cum îl numește George Orwell pe supremul dictator, nu poate avea dreptate în confruntarea cu el („supușii nu pot să se ucidă unii pe alții; el însă poate să-i ucidă pe toți”), căci în el dreptul este relativ și justiția este preschimbată într-o „formă a administrației”.

Un atare stat „tiranic și asupritor” nu numai că nu ezită să le răpească totul supușilor săi (libertate, avere, familie, viață privată și personalitate), dar, din permanenta teamă de libertate a statului-dictator (în povestirea Panta rhei, Vasili Grossman subliniază frica de libertate a lui Stalin) și din imboldul patologic de a-l umili necontenit pe cetățean, el va căuta să provoace „maximum de suferință cu minimum de vătămare organică”. Altfel spus, nici actualul stat n-are de gând să renunțe la terorizanta presiune psihică, cea mai subtilă și mai perfidă formă de dominație, îndreptată – prin birocrație, taxe, amenzi, șomaj etc. – îndeosebi împotriva cetățeanului demn și onest, care este incapabil să se descurce aidoma ciocoilor cu pretenții de băieți deștepți.

Bunăoară așa ca statul român postdecembrist – un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!…

N.B. Se spune (nu doar de către marxiști) că statele naționale vor dispărea cu timpul. Posibil, după cum se derulează potlogăriile politice, căci treptat-treptat, prin forme intermediare de felul Uniunii Europene neunite, se va impune moneda unică și guvernul mondial.

(Sighetu Marmației, 2 august 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Despre lumea noastră la răscruce

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Despre lumea noastră la răscruce

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Numeroase sunt semnele de anxietate în acest prim sfert de secol XXI.   Revoluția tehnico-științifică ne-a adus într-un moment de impas și dezorientare. Încotro te uiți, oricât de optimist ai fi, ești obligat de realitate să înregistrezi cum milioane de oameni sunt prinși în malaxorul dezastrelor, fie ele catastrofe geoclimatice sau războaie nimicitoare scontate cu milioane de migranți abătuți asupra Europei, fie atacuri teroriste la baruri, cinematografe sau săli de spectacole, ca să nu mai vorbim de perpetua amenințare cu o nouă recesiune. Apariția unei cărți precum The Code of Babylon (Codul Babylonului – Faith Words, New York, 2015) este o reflecție a acestei stări de excepție a lumii în care trăim. Paul McGuire, expert de reputație internațională în profețiile biblice și Troy Anderson, jurnalist de investigație, nominalizat pentru premiul Pulitzer, au pornit în cercetarea lor de la convingerea că societatea contemporană, așa cum o știm, se află într-un moment terminal, că așa nu se mai poate: ”The world is at a final turning point” (Lumea se află la sfârșitul ei – op. cit. p.2). Rezultat a cinci ani de investigație jurnalistică, a unor întinse lecturi din literatura escatologică, precum și a consultării unor documente guvernamentale, cartea ne pune în față o impresionantă incursiune în domeniul profețiilor biblice, coroborate cu ideologia unor grupuri de putere secrete, cu aspecte ale moralei contemporane, evenimente politice semnificative, acordând o atenție specială impactului civilizației digitale asupra umanității de azi și din viitor. Despre societățile ascunse care influențează mersul istoriei s-a scris mult, dar cartea de față încearcă să le descifreze misterul prin prisma conceptului de codificare utilizat frecvent după epocala descoperire a codului nostru biologic.

Code of Babylon

Autorii pornesc de la aserțiunea privind exercitarea puterii în întreaga istorie și în prezent de către un guvern din umbră, compus din societăți secrete, având o religie păgână, înrudită cu astrologia și vrăjitoria Babylonului, văzut ca întruchipare a unei mentalități mercantile și totalitare, a ispitei satanice de uzurpare a poziției lui Dumnezeu în univers. Conceptele vehiculate azi, precum Noua Ordine Mondială, Guvern Mondial, Religie Universală, centralizare financiară și care se transpun în practică sub ochii noștri își au sursa, cred autorii, în demersul antic, subversiv al regelui Nimrod de dominație absolută, de sfidare a legilor divine prin construirea Turnului Babel. Paralela nu este doar o figură de stil, ci expresia convingerii că o învățătură ezoterică despre bani și putere a fost transmisă din generație în generație unor inițiați, până în zilele noastre, împreună cu obsesia unei guvernări mondiale care se înfăptuiește azi. Cu alte cuvinte, există o istorie la vedere accesibilă tuturor și una ascunsă, necunoscută mulțimii, dar care prin tenacitatea minorității inițiate mișcă evenimentele din umbră conform agendei ei.

Ni se dau câteva statistici privind starea de spirit a populației americane dintre care, ni se spune, 68% cred într-un holocaust nuclear în SUA, 80% se tem de un al doilea holocaust în Israel, iar 40% dintre votanții republicani suspectează că lumea este condusă de o elită ocultă, care luptă să creeze un regim global de dictatură. După tragedia din 11 septembrie 2001 se manifestă un interes deosebit pentru profețiile din Apocalipsa Sfântului Ioan, privind sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem. Papa Francis a mărturisit că lumea a intrat ”in the last times” (timpul final), filozoful Noam Chomsky declara similar că ”the short, strange era of human civilization would appear to be drawing to a close”, (scurta, ciudata eră a civilizației umane pare a se îndrepta spre terminus), precizând însă că stă în puterea omului să prevină dezastrul. Numeroși alți cercetători și gânditori contemporani conchid că civilizația noastră poate să se îndrepte spre un colaps ireversibil.

Autorii cărții mărturisesc că au privit cu scepticism ideea demult vehiculată a grupurilor secrete dominante, dar după cinci ani de investigații au fost obligați să accepte că ideea nu este o elucubrație și că, ceea ce este important, această ”secretive international power” (putere internațională secretă) este ”with ties to ancient Babylon” (cu legături în anticul Babylon). Orientarea lor în acest sens se bazează pe expertiza biblică, stăruind în special în interpretarea a două simboluri-analogii: Mystery Babylon (Babylonul misterios) și Babylon the Great (Marele Babylon) din Apocalipsă. Prezicerile escatologice sunt vechi de când lumea, dar secolul XXI adaugă amenințări distructive colosale implicate de armele nucleare, biologia sintetică și nanotehnologia, care pot conduce deliberat sau accidental la efecte catastrofice asupra ființei umane și a întregii lumi vii. Un lucru de asemenea inedit, asupra căruia se insistă în această exegeză, este convergența acum a tuturor semnelor indicând ceea ce se cheamă the end of times.

Este reliefată în mod deosebit ideea că învățăturile oculte despre dominarea absolută a lumii urcă în timp de la anticul Babylon până astăzi, fiind transmise pe cale ocultă, prin intermediul societăților secrete apărute în Egipt, Grecia, Imperiul Roman, China, America de Sud și cea de Nord. Foarte mulți comentatori fac referire la un guvern nevăzut, care se întâlnește la Davos, Haga, la Națiunile Unite, în Manhattan și ia decizii privind întregul mapamond. În 2011 un studiu elaborat de Institutul Federal Elvețian de Tehnologie a constatat că o sută patruzeci și șapte de bănci foarte strâns legate între ele formează o entitate supereconomică, ce domină sistemul economic global.   Printre societățile oculte cele mai influente se numără astăzi Grupul Bilderberg, CFR (Consiliul Relațiilor Externe), Institutul Regal al Afacerilor Internaționale, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Rezerva Federală, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Skull and Bones (Craniu și Oase, de pe lângă Universitatea Yale), Masa Rotundă, Bohemian Grove (Crângul boem), MI6. În cultura populară s-a încetățenit pentru toate aceste elite din umbră termenul de iluminați. S-a observat, de pildă, că absolvenții de la Yale, membri ai fraternității Skull and Bones au pătruns în cele mai înalte sfere ale guvernării, ceea ce nu este o simplă întâmplare. Autorii schițează un istoric al celor mai cunoscute grupuri oculte, mergând pe scara timpului până la 1776 când Adam Weishaupt fondează grupul iluminaților bavarieni, care, deși au fost oficial interziși, și-au transmis ideile prin familii de nobili, bancheri, politicieni, familiile regale europene. În Anglia la începutul lui 1600 avocatul, omul de stat și filozoful Francis Bacon a activat în puternica societate secretă Ordinul Rosacruce, plănuind încă de atunci o nouă lume utopică transplantată pe solul Americii. În intenția sa trebuia să fie o Nouă Atlantidă.

Toți acești gânditori ezoterici urmăresc cu fermitate același scop: crearea unui sistem de dominație mondială, a sistemului globalist inițiat pentru prima oară în anticul Babylon. Este exact ce auzim astăzi din ce în ce mai frecvent și anume că ne îndreptăm spre Noua Ordine Mondială. Această structurare a puterii are menirea de a menține controlul absolut al elitelor bogate asupra cetățenilor planetei și de a conserva cu orice preț monopolul puterii elitiste. S-a observat că acum, pentru prima dată în istorie, datorită saltului extraordinar al științei și tehnicii se întrunesc condițiile necesare instalării acestui tip de ordine, prin controlul oricând asupra oricui. Un microcip injectat, fără să se observe, sub pielea cuiva va permite autorităților urmărirea pas cu pas a acelei persoane. Vice-Președintele Joe Biden l-a asigurat pe Procurorul Suprem John Roberts că lucrul acesta se va petrece înaintea încheierii termenului său. Națiunile Unite au declarat că următorii cincisprezece ani vor fi ”the most transformative in human history”(cei mai transformativi în istoria omenirii, op. cit. p. 15).

Crearea noii ordini mondiale dă fiori marii majorități a oamenilor. Ne aflăm deja în plin proces. Conflictul esențial care se naște în acest proces este între suveranitatea statelor naționale și globalizarea care calcă totul în picioare. Observăm deja în Uniunea Europeană ricoșeuri din partea Marii Britanii, a unor state central și est-europene, care nu se simt bine să li se dicteze politica lor de la Bruxelles. John W. Whitehea, avocat de drept constituțional numește această nouă organizare împinsă pe scena lumii tot mai accelerat ”global electronic concentration camp” (lagăr electronic global de concentrare), un sistem á la Orwell geopolitic, militar, economic și religios. În America, observă autorii cărții, avem deja un stat corporatist. Se va extinde asupra întregii lumi supravegherea cu dronuri și sateliți?   Nu va fi deloc confortabil.

Fundamentul Americii include de la început ”a very strange hybrid of illuminati, Masonic, and biblical beliefs”(op. cit. p.78). Creștinii din Europa s-au refugiat în America spre a scăpa de persecuțiile religioase. Ca urmare, adevărurile biblice au fost incluse în documentele fundamentale ale guvernării: Constituția, Bill of Rights și Declarația de Independență. Odată cu peregrinii s-au stabilit în Lumea Nouă, așa cum plănuise Sir Francis Bacon și ordinul lui secret (Rosacruce) mulți membri ai elitei oculte de pe bătrânul continent, având misiunea să continue lucrarea pentru instalarea într-un final a noii ordini mondiale cu un singur guvern, un singur sistem financiar și o religie universală. S-a remarcat de către mulți că simbolistica iluminaților (piramida, ochiul atotvăzător, pasărea phoenix, inscripția Novus Ordo Seclorum, obeliscul, domul) este expusă la vedere în capitala americană, pe dolarul american. În întreaga istorie americană mulți dintre cei mai puternici oameni politici au fost fie influențați, fie au fost membri ai societăților secrete. Soția lui Dick Cheney, cercetând genealogia familiei ei a descoperit că sunt veri cu clanul Bush și cu Barack Hussein Obama și că toți au rădăcini fie în familiile regale din Europa, fie în ceea ce s-a numit the Black Nobility (nobilimea neagră formată din preoți și cămătari din Veneția, care s-au căsătorit cu membri ai familiilor regale europene – op. cit., p. 208). Se poate afirma că președinții nu sunt aleși prin balotul de vot, ci sunt selectați datorită sângelui lor, fapt cel puțin straniu, cunoscut în exclusivitate de o mână de inițiați. Întrebându-se cine este statul, autorii răspund: ”Obviously it’s a self appointed elite”(evident este o elită care se autoalege – op.cit., p. 208).

În concluzie, chiar în geneza statului american se conturează două planuri diametral opuse ”the plan for God carried to America by the Pilgrims and Puritans, and the secret occult plan created by Bacon and others to make America the New Atlantis, or what is known today as the New World Order” (planul divin adus în America de pelerini și puritani și planul secret, ocult creat de Bacon și alții ca să facă o Nouă Atlantidă sau ceea ce se cheamă azi, Noua Ordine Mondială – op. cit., p. 205). Această secretă cabală împământenită de la fondarea SUA, consistând din nu mai mult decât cinci mii de indivizi, controlează ambele partide. Trebuie să-i dăm dreptate lui Franklin D. Roosevelt când observa că în politică nimic nu se întâmplă accidental. ”If it happens, you can bet it was planned that way” (Dacă se întâmplă, poți paria că a fost planificat astfel – op. cit., p. 75). Grupul Bilderberg, de pildă, la care participă Bill Clinton, Paul Wolfowitz, Henry Kissinger, David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski, Tony Blair ș.a. a generat atenția mediei și controverse prin mitingurile lor foarte secrete prin hoteluri luxoase ca să decidă viitorul umanității. (vezi op.cit., p. 60). Interesul generat se datorează faptului că grupul reprezintă într-o oarecare măsură oligarhia financiară care este miezul sistemului financiar global.

Temându-se să nu se pună prea rău cu guvernul din umbră, autorii țin să menționeze că nu se cade să stigmatizăm în mod absolut grupurile secrete de putere, cărora li s-ar datora și fapte bune. Președintele J. F. Kennedy, de pildă, care s-a declarat un opozant al societăților secrete, a fost el însuși membru al CFR. Administrația Reagan s-a înconjurat de membri ai unor diverse grupuri secrete. Astfel, autorii sunt obligați să recunoască și să se împace cu ideea că ”these are the people who to one degree or another largely control our world” (aceștia sunt indivizii care într-un fel sau altul controlează lumea noastră – op. cit., p. 81). Pe de altă parte nici biserica creștină nu este fără de prihană. Destule acte ostile legilor morale au originat chiar și în sânul bisericii, constatare care nu-i împiedică pe autorii cărții să-și fundamenteze judecata asupra prezentului pe legile divine prescrise omului în Scriptură. Deosebirea dintre biserică și grupurile oculte de putere este esențială. Pe când biserica se întoarce mereu la învătătura divină, singura adevărată, recunoscând atotputernicia lui Dumnezeu, iluminații ignoră preceptele creștine, plasându-și scopul intreprinderii lor în afara creștinismului, sub auspiciile lui Lucifer, dorind să instaleze omul în centrul universului, ceea ce este o gravă eroare. Întorcând-se spre anticul Babylon, izvorul tuturor demersurilor satanice, iluminații acordă un rol esențial magiei banului, comercialismului, puterii absolute a guvernării mondiale, care nu are de dat socoteală niciunui electorat, desființării statelor naționale prin încălcarea crasă a suveranității lor. Abandonând judeo-creștinismul, falsa religie mondială va regresa la zeitățile păgâne promovate în Babylon, Egipt, Grecia și Roma antică. Iluminații vor să impună în plan mondial o lume contrafăcută, care se opune adevărului, așa cum a fost rostit limpede acum două mii de ani de Christos și propovăduit de toți cei care i-au urmat.

Iluminații au continuat de-a lungul secolelor o doctrină care întocmai ca și cea babyloniană vrea să construiască un sistem inspirat de rebeliunea luciferică. Babylonul a produs un imperiu puternic și sofisticat, extrem de influent în lumea antică. El a realizat un înalt stadiu de civilizație, a dezvoltat știința, astronomia, matematica, economia, medicina, chimia etc., de care a beneficiat întreaga lume de atunci. Se crede că tehnologia avansată a fost folosită în vechiul Babylon pentru a corupe ADN-ul cosmic creat de Dumnezeul universului. Așa au apărut făpturi ciudate ca acel Nephilim, reprezentând o linie genetică stricată. (op. cit. p. 120). De asemenea comentatorii au atribuit Turnului Babel un scop straniu: ”to act as a kind of portal for interdimensional beings to enter the earthly realm” (să acționeze ca un fel de portal pentru ființele interdimensionale să intre în universul terestru – op. cit., p. 124).   Fizicieni ca Michio Kaku și Henry Semat de la New York State University au sugerat că universul este compus din unsprezece dimensiuni. Această descoperire uluitoare deschide calea interpretării codului babylonian ca fiind unul diferit de cel cosmic, având în structura lui o dimensiune din afara spațiului și timpului. Prin codul babylonian trebuie să înțelegem și acest aspect al alterării naturii similar cu o abatere vrăjitorească.

Aceeași preocupare de a schimba ființa umană, de a interveni în acea dublă spirală care este cosmicul cod al tuturor creaturilor vii se manifestă în lumea contemporană, cu precădere în America zilelor noastre și se proiectează un plan terifiant pentru viitor. Era se va numi transumanism și apoi postumanism. În orice caz, ni se rezervă o acțiune de anvergură de deconstrucție umană. În SUA, Franța, Anglia, Rusia, China, Japonia se experimentează acum amestecul de ADN luat de la om, animal și insectă. În Marea Britanie s-au creat deja o sută cincizeci de hibrizi om-animal. Tehnologiile futuristice implică ”the sinergy of robotics, computer-brain interfaces, nanochips, synthetic telepathy, mind-reading technologies” (sinergia roboților, interfață computer-creier, nanocipuri, telepatie sintetică, tehnologii de citire a minții) și toate acestea vor contribui, ne asigură cercetătorii, la accelerarea conștiinței umane și a abilității noastre. (op. cit., p. 123). Transumanismul astăzi experimentează în direcția interspeciilor, combinând om – animal cu scopul de a depăși mortalitatea omului. Crearea ginomului sintetic, care se poate autoreplica, va conduce în viitor la producerea de ființe umane în laborator. ”You can go from human to transhuman, which is half human and half machine, to posthuman, which is something entirely different and involves beings which have nothing to do with humanity”, notează cu neliniște autorii cărții. (Poți trece de la uman la transuman ceea ce este jumătate om, jumătate mașină, la postuman, ceea ce este pe de-a-ntregul diferit și implică ființe care n-au nimic de-a face cu umanitatea – op. cit. p. 181). Evoluând astfel, vom ajunge nu peste mult să vedem primul om-neom mergând pe stradă, așa cum a anunțat National Geographic în 2007, aproximând că se va întâmpla peste un deceniu. Codul babylonian conține intrinsec ideea unei rase genetic superioare prin redesenarea radicală a minții și memoriei noastre. Se va încerca înlocuirea lui homo sapiens. Toate aceste strădanii sunt foarte controversate deoarece cauzează modificarea genetică a omului și ignoră latura morală a întregului proces.   Această aventură periculoasă se înscrie într-o amplă mișcare satanistă al cărei început este declarat după 1966, când Anton Sandor LaVey a fondat biserica lui Satan. Legea acestei biserici te îndeamnă să faci ceea ce dorești, fără cenzură. Sloganul anilor ’60, ’70 a fost și continuă să fie și astăzi, ”if you feel good do it” (dacă de simți bine fă-o). Intemeiat, autorii cărții subliniază că Sfânta Scriptură ne învață ”to follow a higher law based on the law of love, the love of God, and a love for their fellow man, and that means self-denial” (să urmezi o lege mai înaltă, bazată pe legea iubirii, iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui și aceasta însemnează negarea de sine – op. cit., p. 161). Cultele satanice s-au extins în fiecare metropolă americană, precum și pe întreaga planetă. Trist este că Statele Unite adăpostesc cele mai bine organizate grupări sataniste aflate într-o accelerată creștere. Această vânzoleală satanistă va facilita apariția AntiChristului la care se referă Apocalipsa.

Nu doar experții în profețiile biblice observă haosul, tendințele anarhice din jurul nostru, plăcerea distrugerii, imoralitatea. Chiar la prima vedere constați la televiziunile americane abundența în reclame a imaginilor distrugerii violente a câte unei mașini, a edificiilor, a lucrurilor în general, pur și simplu de dragul distrugerii. Lumea străbate o stare de criză majoră. Mulți gânditori observă asemănări între societatea contemporană și zilele lui Noe prin corupție și violență, manipulare genetică, ignorarea adevărului, decăderea dramatică a caracterului uman, preocuparea exclusivă pentru plăcerile pământești. Christos ne-a spus că timpul întoarcerii și judecății lui va semăna cu zilele lui Noe. Dacă mai adăugăm explozia datoriilor naționale, conflicte economice severe, nesiguranță politică, dezastre naturale, creșterea riscului unei conflagrații nucleare, avem tabloul aproape complet al mizeriilor acestui început de secol. Criza financiară din 2007 a fost o lovitură de stat financiară planificată la scară mondială de grupurile oculte și suportată de majoritatea oamenilor obișnuiți. Asemenea crize uneltite în taină dau pe față natura satanică a agendei inițiaților care conduc lumea. Acest secret satanic a permis urmașilor lui Lucifer să acumuleze bogății la un nivel pe care nici un om obișnuit nu l-ar putea atinge. Aceasta este, credem noi, puterea ascunsă a fărădelegii circumscrisă în Apocalipsă în sfera simbolică a acelui Mistery Babylon.

Simbolistica lui Mistery Babylon ne arată cum o mână nevăzută a contribuit la orchestrarea evenimentelor mii de ani și va sfârși prin sistemul de sub dominația lui AntiChrist. Alexis de Tocqueville (1805-1859), gânditor politic și istoric a relevat în cartea sa Democrația în America relația dintre democrație, libertate și moralitate, precum și aceea dintre moralitate și credință. Așadar, nu există, zice filozoful francez, libertate fără moralitate și nici moralitate fără credință. Sub influența puterii iluminaților treptat cele zece porunci au fost eliminate de pretutindeni, religia – izgonită din școli și ne mai mirăm de înflorirea cultelor sataniste. Se constată cu amărăciune că ”Immorality is a way of life in America along with support for abortions, support of homosexuality and certainly the support of sex outside of marriage” (Imoralitatea este un modus vivendi în America împreună cu sprijinul pentru avorturi, pentru homosexualitate și desigur pentru sexul în afara căsătoriei – op. cit., p. 74-75). În vara lui 2012 nonagenarul Billy Graham a scris o scrisoare deschisă către America, cerând națiunii să se întoarcă la Dumnezeu, criticând ”self-centered indulgence, pride, and a lack of shame over sin” (egocentrismul indulgent, mândria și nerușinarea păcatului – op. cit., p. 311) care au devenit caracteristici definitorii pentru viața americană. În 7 noiembrie 2015 când a împlinit 95 de ani, Billy Graham s-a pronunțat din nou asupra posibilului colaps al societății americane, spunând răspicat ”can’t go on much longer in the sea of immorality without judgment coming” (nu se poate continua mult timp în marea de imoralitate fără ca judecata să nu vină – op. cit., p. 8). Excepționalismul Americii ar consta, după autorii cărții în forma de guvernământ întemeiată pe respectul legii, așa cum se reflectă ea în Constituție, Bilul Drepturilor și Declarația de Independență. Dar dincolo de aceasta, Americii i se pot reproșa numeroase atrocități: genocidul indian, sclavia neagră, corupția băncilor, cooperarea secretă cu Hitler care a aplicat programul eugenic inițiat pe sol american, politica intervenționistă.

Interpretând profețiile biblice, experții au încercat să fixeze locul Americii în perioada de sfârșit a epocii noastre. Majoritatea au identificat această țară ca fiind Great Babylon din Apocalipsă sau dacă nu toată țara, cel puțin New York-ul. Îndemnul acestor experți este spre penitență profundă pentru a evita tragica judecată finală. Ei văd în gestul președintelui Obama de a însemna în iunie 2012 pe cea mai înaltă traversă de oțel a Turnului Libertății (Freedom Tower) cuvintele” ”We remember. We rebuild. We come back stronger” (Ne amintim. Reconstruim. Revenim mai puternici – op. cit., p. 257) o atitudine sfidătoare care va conduce, spune profeția biblică, la judecată și distrugere totală.

The Babylon Code este o carte fascinantă care interpretează pasajele biblice cu sens escatologic în lumina ultimelor cercetări științifice ale epocii digitale. Este înainte de toate o carte despre amărăciune și îndoială, cauzate de aspectele negative ale politicii americane în lume și acasă. Este atât de bine scrisă că s-ar putea citi ca un roman, dacă nu ar conține atât de multă informație din diferite domenii. Autorii sintetizează scrieri mai vechi pe această temă. Nu este prima analiză care vorbește de grupurile secrete de putere, dar este printre primele care integrează într-o viziune de ansamblu filosofică, etică, religioasă, politică predicțiile Scripturii, aplicând la o temă veche, (sfârșitul lumii) teoria contemporană a codurilor. The Code of Babylon este în același timp o carte cu un profund sens moral, trăgând semnalul de alarmă asupra primejdiei distrugerii speciei umane și a întregii lumi vii nu doar prin explozia nucleară, ci prin aventura tehnico-științifică promovată în absența unei platforme etice. Această carte ne provoacă să reflectăm serios la impactul satanismului afișat dezinvolt în societatea americană și ne îndeamnă să ne venim în fire, recunoscând locul real al omului în univers călăuzit de adevărul divin.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Apocalipticii cavaleri postdecembrişti

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

„Istoria omenirii, la drept vorbind, n-a fost și nici nu este altceva decât un hipodrom pentru întrecerea celor patru cavaleri (apocaliptici) și oricând vei găsi un „hipodrom” deschis, aici sau în altă parte, astăzi sau mâine ” (academician Alexandru Surdu)

*

Nu trece mult, după ce ajung în România, și aud că se apropie sfârșitul lumii, fiindcă așa scrie în cărțile sfinte și vine Judecata de Apoi! An de an, aproximativ din Anno Domini 94, vine sfârșitul lumii adus de cei patru cavaleri apocaliptici – infernus rex, gladius magnus, iniustitia, moris – și după ei vine, tot vine, Mesia cu Judecata de Apoi ce este finalul revelațiilor. Punct și de la capăt.

Vechiul Testament începe cu Geneza – Facerea Lumii, care după cei ce au imaginat-o și au scris-o, ar fi fost în urmă cu peste nouă mii de ani, iar Noul Testament sfârșește cu Apocalipsa – Sfârșitul Lumii, ce ar fi fost scris în Anno Domini 94, după revelațiile pe care le-a avut un Ioan din Insula Patmos. Acest Ioan, un creștin timpuriu, extrem de credincios, a propovăduit învățăturile lui Isus și a doua venire a sa pe pământ, până ce legionarii romani ai Împăratului Domițian au pus mâna pe el și l-au expulzat în Insula Patmos, din Marea Egee, ce devenise un fel de Alcatraz al Imperiului Roman pentru cei ce se opuneau ordinii și legilor romane. Simplu, direct și fără tâlcuiri! Și dintre toți exilații pe această insulă, acest Ioan, mai credincios decât toți, ce stătea într-o mică grotă și se ruga a primit din ceruri revelația că niște cavaleri din infern  vor veni, într-un galop furtunos, înspăimântător să sfârșească lumea romană necredincioasă în Mesia. Aceasta a fost ideea și dorință fierbinte a creștinilor timpurii ce erau aspru persecutați în Imperiul Roman. Ceilalți oameni, din afara acestui imperiu, ce nu își schimbau credințele în acele vremuri nu așteptau nici un apocalips, nu le trecuse încă prin cap că începutul lumii trebuie să aibă și un sfârșit. Abia, dacă crezuseră că existența lor fără de sfârșit în forme și lumi diferite. Dormeau fără grija cavalerilor apocaliptici. Dar, în Imperiul Roman, revelațiile lui Ioan din Patmos s-au răspândit fulgerător printre creștinii persecutați, s-au amplificat primind tot mai multe sensuri cu cât trecea timpul, având în vedere că apocalipticii pe cai albi, roșii, negri, suri, întârziau. Și tot mai întârzie. Între timp, din punct de vedere religios, filosofic, științific și artistic toate s-au complicat și încurcat atât de mult, încât nu au mai rămas din revelațiile lui Ioan și ale altora, decât simbolul și  metafora celor patru cavaleri apocaliptici pe toate „hipodroamele” lumii, de două mii de ani. Academicianul Alexandru Surdu are dreptate, dar se oprește, nu ne dă exemple adevărate din multele știute, pe care le știe foarte bine.

Pe Insula Patmos, din Marea Egee, de unde au pornit în lume Revelațiile lui Ioan, s-a ridicat, după o mie de ani, o mânăstire fortificată în jurul grotei lui Ioan, iar acum, după două mii de ani, sunt peste patruzeci de hoteluri pentru pelerinii creștini din toată lumea, ce vin să se roage pentru a doua venire a lui Isus ce a propovăduit pacea și iubirea, dar care au fost și au rămas rarități pe acest pământ. Multe, foarte multe, s-au schimbat în lume în ultimile două mii de ani dar cei  patru călăreți apocaliptici, priviți în picturile lui Albrecht Durer, Victor Vasnetsov și ale altor mulți artiști, au rămas numai simbolurile rele, maligne, ce bântuiesc lumea în lung și lat, mult mai dese și intensive de la apariția banilor, de la folosirea prafului de pușcă și a atomului împotriva omului de către om. Privind grupul celor patru călăreți aducătorii sfârșitului lumii conceput de Albrecht Durer, trebuie să ne imaginăm ce impresie profundă, apocaliptică a făcut asupra credincioșilor în urmă cu cinci sute de ani și să comparăm cu răscolitoarele noastre emoții ce le avem când  ne reamintim ciuperca atomică pe cer și dezastrul ei la Nagasaki !! Relevațiile arhaice ale lui Ioan din Patmos, sunt de mult depășite de mintea omenească, rămân să le folosim doar ca simbolurile relelor de care sunt capabili oamenii de pretutindeni, din toate vremurile.

Generația mea a trecut și este martora apocalipsei aduse de cei patru cavaleri ai iadului ce au adus pe pământ al Doilea Război Mondial. Primul, pe calul alb, Hitler – infernus rex, s-a repezit în Europa ca să facă o ordine ariană, urmat, pe cal roșu, de Stalin – gladius magnus, cel ce a omorât cei mai mulți oameni în vremea lui. Churchill, al treilea cavaler al infernului, legat la ochi cu o balanță strâmbă în mână, a adus injustiția în lumea rămasă pentru următorii cincizeci de ani, dând și România pe mâna comuniștilor pentru a-și păstra imperiul colonial. Ce injustiție! Ultimul apocaliptic, Roosevelt, pe o mârțoagă sură cu o coasă în mână, întruchipând moartea pe care a adus-o din Pacific până în Europa. A fost un sfârșit de lume pentru o sută de milioane de oameni din șaizeci de țări în timp de șase ani. O revelație pe care Ioan din Patmos  nu a avut-o, nu putea să o aibă, când tot Imperiul Roman abia avea  vreo zece milioane de oameni…

Acum, venind an de an în România, de 26 de ani, sunt din nou martorul altor, călăreți apocaliptici care s-au năpustit asupra României ca să o sfâșie, să o sfârșească. Comparând cu apocalipsa lui Ioan din Patmos din anul 94 și cu lucrarea lui Albrecht Durer din 1496, în Decembrie 1989 în România aducătorul apocalipsei, infernus rex, este Ion Marcel Ilici Iliescu arcaș comunist, din tată în fiu, ce zâmbind și-a omorât, întâi de toate, conducătorul ca să-i preia scaunul și funcțiile. Apoi, cu același zâmbet i-a lichidat pe toți ce îi stăteau în cale. Pe cai roșii, în spatele lui infernus rex au urmat cavalerii distrugerii României: Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Emil Boc, CPT, MRU, VVP, o haită nelegiuită, abjectă de mercenari ce s-au întrecut între ei în ruinarea României în toți acești ani, în care aproape patru milioane de români au părăsit țara jefuită din instinct de conservare. Și toată această apocalipsă postdecembristă a fost condusă din umbra tenebrelor străine, timp de 15 ani, de apocalipticul Saul Silviu Brucan, tartorul tartorilor, agentul tuturor antiromânilor, călărind calul cel negru al urii și nedreptății împotriva neamului românesc pe care l-a numit stupid people!!  Deocamdată, în coada acestei cavalcade apocaliptice, pe niște gloabe sure precum cea a lui Albrecht Durer, vin mâncând pământul cu coasele în mână Traian Băsescu și Klaus Johannis având ca normă stabilită: apocalipsa antiromânească bine făcută.

(Iulie 2016, Casa cu Flori – Bistrița)

  1. Am scris acest pamflet după lectura eseului„Cumpăna României” de Călin Georgescu. Autorul nu dă nume, numai faptele cutremurătoare, apocaliptice din România postdecembristă. Vă recomand această lectură.

FLOREA

Foto: Corneliu Florea

Poezie – Ordine perfect dezordonată

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Ordine perfect dezordonată
Autor: Oana Denis Rotariu
Prin tine
Nu se poate citi
Decât de la coadă la cap,
De la dreapta la stânga,
De-a latul ori de-a lungul,
Sau chiar de-a curmezișul
Cuvintelor înghesuite
La marginea prăpăstiilor
Ideilor tale înțepenite,
De nu știi de coboară
În lume, ori de urcă
Spre nicăieri,
Timp în care
Toate punerile la punct
Ale tuturor afirmațiilor
Despre orice, oricine
Oricum și oricând
Rămân în suspensie
La capătul noțiunilor
Despre fericire, iubire,
Ciclicitate, haos și nonsens,
Anapoda toate,
Dar atât de naturale
Încât numai tu le găsești,
Într-o ordine
Perfect dezordonată,
Logică, noimă și…
Sens…

(Suceava, 31.07.2016)

Oana Rotariu 30.07.2016

Foto. Oana Denis Rotariu

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Interviu cu ing. Dumitru Rachitean

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Invitată la Săptămâna Internaţională a Culturii Române, eveniment ajuns la a 49-a ediţie şi desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2016 printr-o temeinică tradiţie la Câmpul Românesc, Hamilton, din Canada, am solicitat domnului Răchitan un interviu, nu numai ca român desţărat ci şi ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române. Pericolul absorbţiei comunităţilor naţionale în străinătate unde se integrează primind limba şi tradiţiile altui stat de pe mapamond, este evident, dacă singura preocupare a imigranţilor români este cea a sporului bunăstării materiale. Există oameni care binecuvântă locul pe care îl calcă şi prezenţa lor este o chezăşie a reuşitei. Orice întâlnire în diaspora americană cu asemenea români, care au darul de a aduna pe ceilalţi îmi întăreşte încrederea că viaţa culturală în comunităţile conaţionalilor noştri are un viitor. Şi aceasta datorită abnegaţiei lor în urmărirea unui proiect, a ideii în care ei cred nestămutat, muncind cu râvnă pentru ca prezenţa românilor să se facă simţită în concertul naţiunilor cu ceea ce ei au mai reprezentativ.

Nelipsit de la evenimentele Câmpului Românesc din Hamilton de când a călcat pe pământ canadian, inginerul Dumitru Răchitan, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române în ultimul deceniu asigură evenimentelor de acolo o izbândă reală. Cu experienţa şi entuziasmul său de bun român, domnul preşedinte ştie cu exactitate când se cere să acţioneze discret cu întreaga lui echipă de prieteni voluntari, mereu aceiaşi, şi când este cuvenit să apară în faţă, întâmpinându-şi musafirii, coordonând pas cu pas tot ce se întâmplă în acea gură de rai îndepărtată de ţară, plasată în inima Canadei, ţara cu 1 milion de lacuri şi cu la fel de multe oportunităţi pentru locuitorii ei.

*

Anca Sîrghie: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timişoara şi soţia are studii economice. Aveţi o fată frumoasă, pe Cristina, formând o familie minunată. Chiar cu riscul de a vă stârni amintiri răscolitoare, vă întreb: Cum aţi ajuns în Canada?

Dumitru Răchitan: În România nu am dus o viaţă grea şi nu avusesem de gând să părăsesc ţara, dar atunci când s-a născut Cristina, laptele praf se aducea din Germania şi se procura numai pe bază de reţetă de la medic. Când mi-am dat seama că ajusesem să duc benzină medicului ca să-mi dea mai mult de o cutie din ceea ce era hrana de bază a copilului meu şi aceasta se producea în defavoarea altor părinţi, la fel de disperaţi ca mine că le mor bebeluşii de foame, hei bine, atunci m-am decis să emigrez cu orice risc. Făceam exerciţii de înot pe lacul de la Cernica şi în săli de gimnastică, pentru că nu primisem viza solicitată legal spre a-mi vizita fratele, medic stabilit la New York, şi intenţionam să trec clandestin Dunărea. Am reuşit să ajung în Austria, unde lângă Viena am fost primit în lagărul de la Transchkirchen în august 1987. Acolo primeam „Cuvântul românesc”, ziarul care se citea pe toate meridianele globului, din Australia şi Noua Zeelandă şi sudul Africii, până în cele două Americi şi Europa. Eu care citisem până atunci în ţară „Scânteia”, am făcut un adevărat şoc, aflând cât de diferit se interpreta realitatea românească dincolo de graniţe. M-am blocat cu totul. Citeam fiecare număr din „Cuvântul românesc”, de câte 3 ori, mă impresiona şi rubrica religioasă pe care o semna părintele Dumitru Ichim. Aşa, am decis să mă îndrept spre ţara frunzei de arţar. Ţin minte ca astăzi prima manifestare culturală la care am participat la Câmpul Românesc, când se omagia unirea Basarabiei cu România. Norocul meu fusese că am întâlnit la biserică un român care avea maşină. El m-a dus acolo, la Câmpul Românesc. Trebuie să precizez că eu la acea dată încă nici nu găsesem serviciu, familia mea se afla în ţară, unde soţia era persecutată, fiica mea nu era primită la grădiniţă pentru că avea un tată trădător, iar socrul meu, căpitan de navă pe Dunăre, nu mai putea activa, luând curse spre Germania, ca înainte, şi era dărâmat. Cum m-a dus românul acela la Câmp rămâne o amintire de pomină. El avea o maşină cu 7 locuri, care erau complet ocupate pentru deplasarea de la Toronto la Câmp, aşa că am acceptat să ocup locul din… portbagaj, fapt posibil pentru că pe atunci aveam 60 kg, eram subţirel şi nu a fost nicio problemă, mai ales că ardeam de nerăbdare să ajung şi eu acolo. Am ascultat vorbind pe cei care la ocuparea Basarabiei de către ruşi au fugit în România, dar cum şi acolo au fost vânaţi, mulţi au reuşit să plece în Occident şi de acolo unii să ajungă în Canada. M-au impresionat extraordinar unele mărturisiri ale lor. Se povestea de ocuparea Basarabiei, pământ românesc înstrăinat. Participanţii plângeau, cutremuraţi de emoţie. Am făcut cunoştinţă la biserică cu mai mulţi conaţionali, care mă duceau la evenimentele de la Câmpul Românesc. Ei, după ce am găsit serviciu şi mi-am cumpărat maşină, am fost nelipsit la evenimentele de acolo. Mi-a sosit şi familia din România şi când se desfăşura Săptămâna Internaţională a Culturii Române plecam într-acolo direct de la serviciu. Sau, când eram în tura de noapte, stăteam acolo întreaga zi până în ultima clipă. Şi de acolo goneam spre serviciu.

IMG_5183

Foto. Dumitru Rachitean

A.S.: Ce vă atrăgea într-o asemenea măsură acolo?

D.R.: Nu concepeam să lipsim la evenimentele importante ale Câmpului, care devenise pentru noi o oază a adevăratului românism. Mai exact, din 1994 am început să ne luăm concediu exact când se desfăşura Săptămâna şi dormeam în cort, ca cei mai mulţi participanţi. Am devenit membru al Asociaţiei Culturale Române. M-a atras acolo calitatea oamenilor, care făcuseră ceva pentru ţara noastră, luptând împotriva comunismului, riscând enorm. Unii ieşiseră din închisori, alţii înfruntaseră pe sovietici în Basarabia, acţionând pentru unirea cu România. Petru mine ei erau adevărate modele umane. Era acolo un conglomerat de patrioţi români. Unii îşi dedicaseră viaţa luptei pentru un ţel înalt şi spiritul lor de luptă mă încânta pe mine care sosisem din România socialistă cu congrese ale Partidului Comunist Român, unde aplaudacii ovaţionau îndelung pe Ceauşescu. Înţelegeam că am ce învăţa de la aceşti oameni veniţi din alte colţuri ale Americii sau din Europa ca să dialogheze între ei şi nu mai puţin cu noi, cei care simţeam acolo să inima bătea în ritmul mai alert al adevăratului românism.

P1100880

Ca să nu se facă vreo confuzie, trebuie să precizez că la Câmp există Centrul „Nae Ionescu”, având un muzeu, o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, o cameră muzicală, bucătărie, dependinţe moderne şi, bineînţeles, o sală mare cu capacitate de 300 persoane, unde organizăm şi în prezent revelioane, discoteci pentru tineri, evenimentul Basarabia, campionate de tenis de masă. De Ziua copilului, la 1 iunie vin elevi şi profesori din şcolile de limba română învecinate, adică din Toronto, Hamilton, Berlington, Okville, cu clasele I-VIII. Se desfăşoară activităţi de istorie, geografie, de limbă şi literatură română. Sunt 150-180 de copii, pentru care un întreg week-end fac voluntariat părinţi şi profesori. Atrăgător este pentru toţi participanţii faptul că se vorbeşte numai româneşte, că părinţii au prilejul să se cunoască între ei şi elevii se împrietenesc. Faţă de evenimentele organizate la şcolile candiene, unde elevii sunt separaţi de părinţii lor, aici vin împreună copii şi aparţinători, fapt mult dorit de toţi. Este un eveniment de familie, aşadar. Aţi participat chiar dumneavoastră în acest an la banchetul de deschidere din luna mai a sezonului de vară la Câmpul Românesc şi aţi văzut ce veselie şi cât dans a fost acolo, unde se serveşte o mâncare foarte gustoasă şi proaspătă. În octombrie, simetric, se face balul de închidere a sezonului estival. Sunt găzduite felurite spectacole, petrecerea de Holloween, care aici are nota specială de a alătura părinţi şi copii, cum nu este permis în şcolile unde ei învaţă. Toţi se costumează, fiecare după propria fantezie, iar concursul care se organizează are un juriu imparţial, astfel stabilindu-se costumele care vor fi premiate. S-a pierdut cu totul tradiţia diavolului care trebuie alungat. Aici românii găsesc unicul loc unde părinţi şi copii iau parte la o petrecere de familie. Costumele sunt confecţionate de participanţi şi latura estetică este cea mai importantă, căci tocmai ea este evaluată prin premii. Aici place decorul românesc, inclusiv figuri istorice dintre cele mai reprezentative de pe pereţii sălii celei mari. Atunci când nu avem propriile evenimente, închiriem sala altor comunităţi, adică la cetăţeni uruguaieni, ruşi, portughezi, turci, spanioli, care nu au propriul lor spaţiu de manifestare. Sunt weekenduri când se organizează nunţi, botezuri sau picnicul privat al dobrogenilor, spre exemplu. Altfel, cheltuielile de întreţinere sunt greu de suportat. Toată activitatea este desfăşurată de un team pe bază de voluntariat. Astfel, Mihaela Moisin este vicepeşedintă, Emilia Răchitan şi Florin Săndulescu activează ca trustee, Olivia Colceriu este casieră, Neli Cornea este secretară A.C.R., Alexandru Colceriu-membru al comitetului de organizare. Activi sunt şi Anca, Aurel şi Daniel Olteanu, Dan Manolescu, Marian Dincov şi Florin Burdujan, George Popa şi mulţi alţii.

P1100909

Foto. Conferentiaza prof.univ.dr. Anca Sirghie

A.S.:Trăiţi într-o ţară a oportunităţilor în plan economic, căci în Canada oamenii activează numai din interes, sperând să agonisească bogăţii, să ducă un trai mai bun decât în România postdecembristă, spre exemplu. Cum a fost posibilă înfiinţarea în această ţară a multiculturalismului a unei structuri deschise manifestărilor româneşti pentru care statul canadian şi-a adus un aport financiar, din câte mi s-a spus?

D.R.: La început, prin 1956, cred, 17 români au ctitorit acest spaţiu, făcând documentaţia împropietăririi şi depunând banii necesari. Câmpul Românesc are o suprafaţă de 25 ha… S-a construit o cabană, care s-a dovedit în timp neîncăpătoare. De aceea, în 1987 a început edificarea unei săli moderne cu complexul ei, cum o vedeţi şi dumnevoastră acum. S-au solicitat donaţii de la românii de pretutindeni, adică de la emigraţia română din toată lumea. Cum s-a produs concret acest anunţ? În 1975 apăruse la Câmp, unde era un centru important al luptei anticomuniste, ziarul „Cuvântul Românesc”. Farmacistul George Bălaşu, implicat cu hotărâre în această activitate, mai are şi acum   cecul banilor trimişi pentru abonamentul lui Mircea Eliade care, bineînţeles că şi scria în paginile ziarului. Difuzat în întreaga lume, din Australia şi Noua Zeelandă, în Europa, în sudul Africii, „Cuvântul Românesc” era introdus clandestin şi în România. Prin acest ziar s-a făcut apel la românii din toată lumea să trimită bani pentru edificarea noii săli la Câmpul Românesc. Astfel s-au strâns 75.000$ CAD, dar era insuficient. S-a făcut un împrumut la bancă şi datoria s-a lichidat în timp.

A.S.: Ce se organiza în deceniile acelea tensionate aici ca luptă anticomunistă?

D.R.: La Câmpul Românesc se făceau manifestări intense. De aici plecau spre Washington la ambasade când veneau acolo importanţi şefi de state sau se pleca la New York la întâlnirile unor personalităţi. Din ziarul de aici se făcea mobilizarea să se meargă la Naţiunile Unite sau spre Ambasada României din Ottawa. La ediţiile anuale ale Săptămânii Culturale veneau nişte oameni deosebiţi, precum pr. Gheorghe Calciu, Zahu Pană, Aurel Sergiu Marinescu, un scriitor şi istoric care păstra corespondenţa Ambasadei Române din Lisabona până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Participa la dezbaterile de aici şi preotul. Dr. Nicolae Dima, realizator de emisiuni şi corespondent la Radio Vocea Amercii sau John Halmaghi, un enciclopedist, şi Claudiu Matase. Despre fiecare dintre aceşti s-ar putea vorbi îndelung. Aici a fost găzduit vreo 2 ani sculptorul Nicăpetre, considerat a fi un Brâncuşi al românilor americani. Brăileanul Nicăpetre a realizat statuile Rotondei Scriitorilor Români în exil, care este singura lui expoziţie în aer liber din America. După ce-l realizase pe Eminescu, pe Nae Ionescu, au urmat ziaristul Donev din America, unde activase în Florida, apoi Horia Stamatu, Horia Vintilă, Mircea Eliade şi Vasile Posteucă şi Aron Cotruş. Cam la doi ani era o nouă dezvelire de bust, pentru aşezarea căruia se consultau îndelung. Acest artist a dat astfel o şi mai puternică tentă naţională spaţiului binecuvântat al Câmpului. Meşterul epigramist Cercel a ridicat şi o troiţă lui Aron Cotruş. S-a constatat că aceşti oameni nu puteau fi opriţi de sistemul comunist din ţară şi de aceea, se trimiteau securişti, care să se infiltreze. Când aceştia erau descoperiţi, ieşea câte un mare scandal.

A.S.: Cum aţi ajuns preşedintele Asociaţiei?

D.R.: Asociaţia Culturală Română are alegeri la fiecare doi ani. Fuseseră preşedinţi George Bălaşu şi Florin Săndulescu, apoi George Donison şi Mihaela Moisin. Eu şi soţia mea, Emilia, eram activi. Eu am venit cu propunerea de a organiza un eveniment de anvergură, în colaborare cu ziarul „Faptu Divers”. Eu mi-am luat responsabilitatea să creez grupul de lucru, stabilind cum să colaborez cu redactorii spre a stabili programul celor 3 zile ale evenimentului. Câmpul Românesc răspundea de cazare, de masa participanţilor, de distracţia lor, care se întindea până în zorii zilei următoare. Era vorba de un eveniment sportiv, căci Cupa Faptul Divers   se disputa pe terenurile de fotbal din vecinătate. Veneau echipe de fotbalişti amatori din oraşele americane şi canadiene, astfel că erau câte 3000 de participanţi. Vă daţi seama că aveam nevoie de 40-50 de oameni de serviciu, care să-mi fie de ajutor. Competiţia aceasta s-a organizat timp de 10 ani şi eu am dovedit că ştiu să organizez un eveniment de anvergură, pentru că reuşesc să comunic cu oamenii, să-i responsabilizez, să-i motivez. Eram recomandat, de acum, ca liedership. La viitoarele alegeri am fost propus ca vicepreşedinte. În această calitate am activat 4-5 ani, ca apoi să fiu ales preşedintele Asociaţiei Culturale Române. Era în anul 2005. Conform statutului, se interzice înstrăinarea prin vindere a acestei proprietăţi, care, dacă nu mai poate fi menţinută în actuala structură, poate fi donată altei organizaţii tip ONG, adică nonprofit. Securitatea comunistă a Republicii Socialiste România nu a reuşit să corupă şi să dezbine membrii A.C.R., pentru că imediat ce erau descoperiţi, ei erau eliminaţi şi Asociaţia devenea mai puternică, folosind metode mai dure de luptă anticomunistă. Deconspirându-i ca persoane, se vedea clar că Securitatea era prezentă în mod continuu. Ea a trecut la acuze: antisemitism, ultranaţionalism etc. Nu există aşa ceva. Eu am programele Săptămânii Internaţionale a Culturii Române din ultimii 10 ani şi le pun la dispoziţia oricui, ca să vadă că   nu există teme de istorie legionară sau legate de ororile împotriva evreilor. Noi, românii, avem propriile noastre tragedii în epoca ultimei sute de ani şi de acestea ne ocupăm. Nu se face nici un fel de politică, decât o politică a culturii române. Asta da! După 1990, când libertatea României fusese dobândită, desigur că temele politice dezbătute până atunci nu-şi mai găseau rostul. Viaţa printre străini este aspră şi ceea ce ne propunem an de an este să revitalizăm interesul pentru tradiţia noastră culturală, care are valori inestimabile, iar copiii noştri născuţi în America riscă să le uite.

A.S.: Ce personalităţi oficiale şi ce oameni de cultură v-au vizitat la Câmpul Românesc, mai ales în ultimul deceniu de când dumneavoastră conduceţi Asociaţia, dar nu numai?

D.R.: La Câmpul Românesc din Hamilton au venit ambasadori, consuli, liederi de partide. Aş enumera pe Elena Ştefoi şi Maria Ligor, dintre ambasadori, pe consulii Valentin Naumescu şi Doru Liciu, pe Victor Ciorbea, pe acad. Nicolae Dabija, pe prof. univ. Anatol Petrenco, pe ministrul Culturii Ion Caramitru, sosit cu actorii Valeria Seciu şi Iuliu Moldovan sau poeta Doina Uricariu ca directoare a I.C.R. de la New York. Excelenta actriţă Olga Tudorache a venit jucând un rol de neuitat în spectacolul „Gaiţele”. Eu cred că actorul Mihai Horaţiu Mălăele a fost de peste 20 de ori la Câmpul Românesc de la Hamilton. Prin anii ’90 ne-a vizitat „Divertis”, apoi Formaţia „Colibri”, Mircea Vintilă şi Vasile Socaciu. Ne-au onorat cu prezenţa solişti ai muzicii populare de primă mărime ca Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca, Ştefania Rareş, Irina Loghin, Veta Biriş, Angelica Stoican. Dar nu numai muzica populară a fost reprezentată aici, în această oază de românitate. A fost aici Paula Seling şi Narcisa Suciu. Vin profesori universitari, cum sunteţi chiar dumneavoastră în ultimii 4-5 ani şi nu uit că zilele trecute poetul Mircea Ştefan afirma în plen că sunteţi o „Doamnă a literaturii române”. Suntem cu totul onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi ţin să vă fac de pe acuma invitaţie pentru ediţia jubiliară din anul viitor, a 50-a ediţie. Au fost prezente cadre universitare de la New York, precum prof. univ.dr. Theodor Damian, iar pentru prima dată a venit la ediţia a 49-a prof. univ. dr. Toma Roman de la A.S.E. Bucureşti. Sunt prezenţi publicişti prestigioşi, cineaşti etc.

A.S.: Ce proiecte de viitor apropiat şi de perspectivă aveţi?

D.R.: Dorim să ne integrăm cât mai bine în viaţa social-culturală canadiană, continuând ceea ce facem, ca structură a evenimentelor. Va trebui să creăm noi manifestări, atractive pentru tineri, ca să înscriem noi membri în Asociaţie, cei care vor duce mai departe munca noastră bazată pe voluntariat. Ei, tinerii, pot să asigure viitorul Asociaţiei. Se cere să ne implicăm mai puternic în evenimentele canadiene, aşa cum sunt festivalurile multiculturale din Ontario, la care să avem standuri cu artizanat şi mâncăruri româneşti, să facem expoziţii de carte, de pictură cu însemne identitare. Românii sosiţi în Canada cu gândul orientat numai spre câştig nu se implică în genul acesta de activităţi. Procesul cu care ne confruntăm este dezinteresul conaţionalilor noştri. Oamenii comunităţii noastre nu se implică. Scopul nostru este să evidenţiem personalităţile care se remarcă în diferite demenii între români. Există în Canada multe grupări, asociaţii, dar eu realizez că numai uniţi putem face ceva semnificativ. A activat doamna consul Antonela Marinescu în Canada şi dânsa ne aduna pe toţi reprezentanţii unor societăţi şi asociaţii ale românilor. Simţeam că vom face un pas înainte. Dar dânsa nu mai este aici. Acum tocmai înfiinţăm la Câmpul Românesc Cenaclul literar “Aron Cotruş”, ca şansă de a atrage noi membri şi de a crea un nou cadru de activitate. Apoi, anunţăm pe această cale că dăm o bursă unui profesionist al cărţii care să vină pentru 3-4 luni în timp de vară la Câmpul Românesc, unde să aranjeze şi să clasifice preţiosul fond de carte, care însumează 10.000 de volume, unele inexistente în bibliotecile din ţară. Specialiştii în problemele diasporei române americane ar avea o bază serioasă de studiu, tot astfel cum este şi fondul de carte de la Vatra Românească în Michigan S.U.A., dar acela cred eu că este mult mai frecventat ca al nostru. Aşadar, pe lângă bază de loisir touristic şi de manifestări culturale, Câmpul Românesc este deschis cercetării istorice şi literare. Un obiectiv imediat este să mărim cu câteva căşuţe baza de cazare pentru anul viitor, când la început de lună iulie 2017 vom desfăşura cea de-a 50 a ediţie a Săptămânii Internaţionale a Culturii Române, la care ne-am bucura să ne fiţi, ca şi acum şi în anii pecedenţi un moderator avizat al sesiunilor ştiinţifice.

A.S.: Vă doresc succes în tot ce întreprindeţi şi un spor considerabil în înscrierea de membri tineri.

(A consemnat, astăzi, 18 iulie 2016, la Toronto, Canada, Anca Sîrghie.)

Coasta de argint

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 23 - 2016

astăzi în Curentul Internațional, un invitat  – Frățilă Genovel-Florentin – cu un articol interesant:

 

– pe urmele edilului din Balcic, râmniceanul Octavian Moșescu

 

14087201_10207493723410425_968542510_o

 

Pe parcursul acestui an, documentându-mă despre regina Maria, am aflat de prietenia acesteia cu Octavian Moșescu. Râmnicean de origini, acesta care a fost primar al Balcicului în două perioade (între 1931-1932, și respectiv, 1938-1940).

Am mai fost în Balcic acum câțiva ani, cu ocazia vizitării „Cuibului liniștit” – Castelul reginei Maria. Castelul, devenit emblema orașului, atrage prin farmecul său exotic, dar și datorită minunatelor sale grădini, din ce în ce mai mulți turiști români.

Mi-am propus așadar, să pășesc pe urmele acestui om de cultură, publicist, poet și colecționar de artă, unul dintre inițiatorii curentului Art Nouveau. În acest sens, am convenit ca o parte din concediu să îl petrecem pe Coasta de Argint, așa cum se numește țărmul însorit al mării din zona Balcic. Astfel, la începutul lunii august am plecat în Bulgaria.

Pe lângă cărțile pe care le-am luat la mine, despre învățăturile lui Aristotel, Toma de Aquino și Rudolf Steiner, necesare aprofundării studiilor pentru „Teino Kor”, am împrumutat de la Biblioteca municipală două dintre cărțile scrise de Octavian Moșescu: „Vitralii” și „Alte vitralii”. Ambele sunt apărute la editura Litera în 1971 și respectiv 1973.

Din Râmnicu-Sărat până la Balcic, chiar pe țărmul Mării Negre, sunt exact 350 km. Traseul a fost cât se poate de lejer, fapt care ne-a ajutat să fim punctuali. Am fost primiți de Maria Gudova, proprietara „Guest House Silver Pearl”. Chiar dacă nu știa boabă de română și nici de engleză, am simțit ospitalitatea din privirea și zâmbetul ei. Era exact cum ne-am închipuit-o în urma „semi-dialogului” telefonic pe care l-am purtat cu ea (în cele din urmă, blestemul de la Turnul Babel, slavă Google translate, a fost alungat cu ajutorul e-mailului!). Trecută de 50 de ani, blondă, spălăcită și slabă țâr, această femeie avea permanent zâmbetul pe buze. Rațiunea alegerii acestui hotel a fost apropierea față de plajă. Într-adevăr, până la apa mării sunt vreo 50 m, iar distanța până la micuța plajă amenajată se parcurgea în maxim 5 min.

14111597_10207493723170419_1802031637_n  14075232_10207493723530428_1304007764_o

În urmă cu două milenii, pe când era dus spre exilul din cetatea Tomis, poetul Ovidiu a exclamat, mișcat de frumusețea acestor locuri, „O, oraș al pietrelor albe, îți venerez frumusețea!”. De atunci i-a rămas numele de Orașul Alb, datorat dealurilor calcaroase care se ridică din imediata apropiere a țărmului. Peste veacuri, renumitul geograf Murgoci a denumit zona Balcicului „Coasta de Argint”.

Octavian Moșescu, s-a născut în 1894 la Tîmboiești și a urmat cursurile gimnaziului „Vasile Boerescu” din Rm-Sărat. A studiat apoi Istoria artelor la Viena, unde a fost președinte al Societății Academice „România Jună” a studenților români din Viena.

În perioada în care tricolorul românesc flutura în Cadrilater, mai precis în anul 1927, tânărul Moșescu a fost numit profesor la gimnaziul din Balcic, ajungând în scurt timp directorul acestuia. A înființat atunci Universitatea liberă „Coasta de Argint” al cărei ziar cultural, care purta numele universității, era condus chiar de el. Ziarul apărea în cele trei limbi care se vorbeau în zonă: română, bulgară și turcă. Un exemplar din ziarul „Coasta de Argint” este expus pe un panou, în holul intrării în castel dinspre plajă.

În același an, cu ocazia unei serbări marinărești, Octavian Moșescu a participat la o serată desfășurată la țărmul mării. Se afla, ca de obicei, în compania boemă a unor intelectuali români, cu precădere pictori, printre care și râmniceanul Petre Iorgulescu-Yor, despre drama căruia avea să scrie mult mai târziu, în 1969, în „Vitralii”. Pe terasa cochetă, au fost întâmpinați în acordurile fanfarei marinei militare, ai căror membri purtau impecabile costume albe. În apropiere, micile ambarcațiuni acostate în port păreau a se legăna în ritmul muzicii de fanfară. Pe mese se aflau platouri încărcate din belșug cu brânzeturi bulgărești sau cu specialități ale unei renumite carmangerii din oraș. Vinul, cu o dulceață bine echilibrată, era un risling Sundial.

Surpriza serii a fost soprana Penca Dobreff care studiase canto la Viena. Din prima clipă, Moșescu a fost vrăjit de vocea și de frumusețea bulgăroaicei. Ascultându-și inima animată de iubire, a curtat-o asiduu, în pofida împotrivirii familiei ei și a piedicilor iscate din această cauză. Penca, la fel de îndrăgostită ți ea, avea să-i devină soție. În 1930, rodul dragostei lor a fost o fiică pe care Moșescu, fermecat de aceste meleaguri, a botezat-o Balcica.

Un an mai târziu, Octavian Moșescu este numit primar al Balcicului de către marele Nicolae Iorga. Încurajat de regină, a reușit să creeze o oază luxuriantă de cultură românească, patronată chiar de primarul avocat, el însuși publicist și poet. Mai mult chiar, cu sprijinul reginei, a inițiat o lege prin care a împroprietărit pictorii și oamenii de litere care veneau aici. Aceasta este perioada în care Balcicul devine „Micul paradis al României Mari”, cum, după decenii, Lucian Boia își va intitula cartea.

Minunea a ținut până în 1940, când România a fost nevoită să cedeze Cadrilaterul. Ca și părinții ei, Balcica a purtat în suflet nostalgia orașului al cărei nume îl purta, iar în 1945, la doar 15 ani, a debutat cu volumul de versuri „Golful cu migdali”.

Înainte de prânz, după o dimineață de lectură, respectiv de plajă, am pornit în căutarea vilei Balcica a fostului edil. Cu noul look de vilegiaturiști, îmbrăcați lejer, am urcat în oraș pe trotuarele pavate cu piatră de mare ale străzii Cerno More. Călcam peste găvanele goale imprimate în piatră de cochiliile scoicilor, acum cine știe câte veacuri. Briza sărată a mării se întrepătrundea cu mireasma dulceagă a smochinilor dați în pârg care plutea pretutindeni.

Nu a fost greu să găsim vila (la numărul 15), unde astăzi este cafeneaua „7 lulele” (Sedemte lulle). Pe terasa de la intrare, la o măsuță aflată în spatele lulelei-ghiveci, stătea actualul proprietar. Familia Malev a cumpărat această casă după plecarea din 1940 a lui Octavian Moșescu. Deși înțelegea limba română și știa cuvinte românești, bulgarul a fost cât se poate de ursuz, prefăcându-se că nu înțelege întrebările mele.

Am intrat în cafenea, unde, în spatele barului de culoarea verde, se afla un barman tuciuriu trecut de prima tinerețe. Purta o cămașă grena din mătase, largă și cu mâneci lungi. Părul negru, rărit deasupra tâmplelor, îl ținea prins la spate într-o scurtă coadă slinoasă. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dezvelind niște dinți strâmbi și îngălbeniți, cariați pe alocuri. Am comandat o cafea, apoi am ieșit pe terasă, trecând pe lângă o masă la fel de verde ca barul, la care trei tineri bulgari stăteau la taclale în jurul unei sticle de vin alb.

Curtea era o mică grădină suspendată de pe care se deschidea, în toată splendoarea, panorama micului port din Balcic. Un măr doldora de mere verzi trona în mijlocul grădinii. Lângă el, rebelă, o tufă înaltă de rodii ale cărei fructe dădeau în pârg. De jur împrejur,  erau smochini cu frunze late și leandri cu florile trecute, strânse în ghemotoace ofilite. Fundația casei era înaltă, construită din aceeași piatră de mare specifică zonei, iar pereții văruiți. Acoperișul, ca mai toate acoperișurile caselor din Balcic, era din țiglă groasă și roșie. Construită în 1936, vila Balcica păstra stilul neo-românesc, adaptat cu măiestrie la zona de litoral de arhitecta Henrietta Gibory, fiica lui Delavrancea. Prispa era de fapt o terasă generoasă, iar geamurile largi păstrau lemnăria originală vopsită maro. Făcând abstracție de umbrelele galbene, de mesele și scaunele ieftine din plastic, nu părea nimic schimbat. Timpul parcă se oprise în loc, odată cu valurile, așa încât micile ambarcațiuni din port erau nemișcate întocmai ca într-un tablou. Contemplam amândoi peisajul, savurând odată cu aroma cafelei, farmecul și liniștea care domneau aici.

Din  această grădină tainică, acum vreo opt decenii, privea însăși regina Maria. Prietenă cu Penca și Octavian Moșescu, deseori venea aici, îmbrăcată cu o rochie vaporoasă albă, sau poate mov – culoarea sa preferată -, lungă până peste pantofii velurați. Întotdeauna purta pe cap un șal alb sau o pălărie cochetă din papură moale, împletită cu măiestrie și împodobită întotdeauna cu un trandafir natural, prins în panglici pe care briza mării le flutura jucăușă. La gât avea șiraguri de perle argintii ca și culoarea mării. Ferită de ochii lumii, aici regina putea fuma nestingherită, servind la cafea baclavale sau bând sirop de mentă. Uneori Penca, soția primarului, le încânta auzul, interpretând arii celebre de operă. Când rămânea la cină, regina prefera mâncăruri simple din pește sau iaurt de capră.

Tot în această grădină, boemul primar își invita la cină prietenii săi pictori: Grigorescu, Tonitza sau Steriade.

 

Am mâncat și noi, tot pe strada Cerno More, un pic mai sus, pe terasa restaurantului „Blue lion”, unde mâncarea este deosebit de gustoasă. Am pornit apoi la pas, alegând în mod aleatoriu străzile întortocheate ale orașului. Imaginile câtorva case părăsite din zona centrului vechi inspirau tristețe și nostalgie față de vremurile apuse. Pe frontispiciul acestora era inscripționat anul de construcție, majoritatea fiind din aceeași perioadă în care s-a construit castelul (1925-1936).

Străduță cu străduță, orașul își dezvăluie treptat misterul, dar rămâne nedeslușită magia care plutește în jurul cișmelelor cu inscripții în limba turcă. Chiar dacă se urcă destul de mult, ajungând la un moment dat obositor, se merită din plin. Privită de sus, marea liniștită pare un lac imens căruia lumina generoasă a soarelui îi oferea sclipiri argintii. Abia din acest punct am înțeles pe deplin de ce locul acesta, preferat de pictori, este numit „Coasta de Argint”. Liniștea dimprejur îmi răspundea suplimentar la întrebarea de ce și scriitorii preferau acest loc.

Involuntar, m-am trezit numărând pe degete silabele unui haiku răsărit în mintea sau, poate, în inima mea. Ema și-a dat seama și m-a rugat să i-l spun:

 

Coasta de Argint” –

alchimia luminii

preschimbă marea

14139041_10207493725810485_8098508_o

Am coborât spre castel, învăluiți de sclipirea argintie a luminii și însoțiți de același parfum dulce de smochine pârguite, emanat de peste tot. Pe un gard curgeau în cascadă rugi de mure și, din mers, am cules trei boabe altoite, alegându-mă instantaneu cu muștruluiala consorții. Prin grădini, merii și prunii se aplecau sub greutatea rodului. La intrarea în multe curți, erau bolți de viță-de-vie pe care ciorchinii de struguri cu boabe alungite păreau mici candelabre gălbui. În alte grădini rodiile prinseră a se înroși și chiar am văzut câteva coapte de-a binelea. Mai erau cultivate roșii legate pe araci, dar multe dintre ele se mănaseră. Bineînțeles, aproape la fiecare gard erau nelipsiții smochini. De la o băcănie, îmbrăcată în glicină, am cumpărat plăcintă cu brânză, iar la o cișmea turcească am reumplut sticla de apă pe care o aveam la noi.

Ajungând la castel, am plătit biletele de intrare și am hoinărit prin imensele grădini. Am intrat în serele din „Grădina lui Allah”, cu cactuși care au aproape 100 de ani. Ne-am oprit pe la capela Stella Maris, numită, la fel de exotic, în turcește „Tenka Juvak”(ceea ce s-ar traduce „loc singuratec”). Pe scările care duc spre capelă am căutat singura inscripție scrisă în limba română, însă plăcile de marmură erau acoperite de iederă. Apoi, am coborât pe la cascadă, pe lângă vila „Moara” pe „Aleea vinurilor” unde am degustat vin dulce cu diverse arome și am gustat halva. Am poposit pentru o poză pe tronul reginei, unde am fost învăluit într-o lumină lină și misterioasă. Ne-am odihnit apoi la capătul „Aleii secolelor” unde, pășind peste cele 20 de pietre de moară (număr egal cu cel secolelor d.H.) care pavau aleea se afla o măsuță din piatră și o canapea așijderea. Bineînțeles am vizitat castelul pe care vă las să-l descoperiți singuri! De asemenea, vă îndemn din inimă să vizitați Cap Kaliakra!

De la castel, am plecat acompaniați de cântecul greierilor care, parcă, rezona cu acordurile neauzite ale muzicii sferelor, țiitoarea în armonie a Universului. Pășeam mână în mână, purtând în inimi speranța că dorința reginei Maria se va realiza:

Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e mai puternică și, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă.

14060079_10207493723490427_1704165396_o

 

Ajuns acasă, am mers în cimitirul din Rm-Sărat. La jumătatea aleii principale, se află crucea ridicată în 1974 de Octavian Moșescu (1894-1982). Am rămas surprins că pe cruce era gravat simbolul dacic –Crucea lui Zamolxe- care reprezintă nemurirea, patternul Florii Vieții. Sunt astfel pe deplin convins că regina Maria, numită și Regina Inimii, i-a împărtășit fostului primar din Balcic Taina Inimii!

                                                                                                         Frățilă Genovel-Florentin/18.08.2016

 

Frățilă Genovel-Florentin

,,Am crescut într-un sat cu un nume deosebit -Măcrina (numele surorii Sfântului Vasile cel Mare!), unde Rîmnicu mărginește nordul Bărăganului. Sunt născut în 1969 și locuiesc în Rm-Sărat.

Am trăit din plin copilăria la țară pe larga vale a râului Rîmnic. Gustul poveștilor mi l-a insuflat bunica maternă, o povestitoare desăvârșită. După ce am deprins tainele buchilor am trecut la basmele lui Ispirescu, Povești Nemuritoare, Creangă, Sadoveanu, Frații Grimm, Jules Verne, Mark Twain…etc…și evident, prin liceu, marii clasicidin bogata bibliotecă a părinților mei (tata învățător, mama profesoară de fizică-chimie). Deseori, mama mă prindea cu o carte sub manualul după care învățam în fugă spre a avea timp de citit.Vacanțele le petreceam jucându-mă(calculatorul, smartphone, Facebook erau SF-uri!!!  😉  ) sau colindândtărâmurile minunateale lecturii – marele avantaj al generației noastre.

Nu știu de ce am ales Politehnica(Facultatea de  Inginerie si Management din cadrul Universității Politehnice București). Nu am ales cu inima și din acest motiv am suferit tot timpul. De fapt, așa era atunci…scăpai de armata lungă, obțineai o diplomă pe baza căreia se putea „aranja” un serviciu bun. Conformismul turmei înseamnă mediocritate! (am aflat mult, mult mai târziu!).

* *

Elev fiind, niciodată nu mi-a plăcut să memorez poezii dar întotdeauna am iubit metaforele. Poeziile mele, încă din liceu, erau foarte scurte (o metaforă exprimată în câteva versuri). Nu am publicat nicăieri în acea perioadă.

Mult mai târziu (2008-2009),  am descoperit, pe internet, haiku-ul de care m-am simțit atras imediat.Foarte rar am mai scris poezie de factură occidentală. Poezia japoneză este intuitivă, simplă, este scrisă direct din inimă și de aceea poate deschide inimile celor care simt cu inima! Lirica occidentală este trecută prin filtrul minții, fiorul liric este derivat din metafore care transcend firescul, naturalul. Fiind iubitor de metafore și „posedând” o matrice stilistică de factură occidentală, uneori nu mă pot abține să folosesc metafora atunci când scriu haiku chiar dacă acest lucru nu este conform „normelor”.

Am obținut numeroase premii la concursuri naționale si internaționale de haiku.Concursurile au însemnat/înseamnă o competiție cu mine însumi pentru propriul progres, nicidecum o competiție cu ceilalți participanți.  Nu sunt un vânător de premii, dar am avut nevoie de garanția că sunt pe drumul cel bun în însușirea tainelor creării unui haiku autentic și în același timp de certificarea valorii poemelor haiku pe care le scriu.

Pregătirea tehnică îmi facilitează abordarea  haiku-uluica o…mică inginerie lirică! (un haiku autentic respectă reguli stricte).

Scrisul mă ajută, oferindu-mi un echilibru lăuntric prin împlinirea acelui destin creator pe care Lucian Blaga îl atribuie ființei umane.

2011- am obținut Mențiunea de onoare acordată de Ministerul de Afaceri Externe al Japoniei.

Multe dintre haiku-urimi-au apărut în toate antologiile Romanian Kukai, dar și în antologii internaționale (Canada, Italia).

 

2012 Debutul – apare volumul de haiku PICURI DE ROUĂ.

2012- Premiul III la Festivalul național „Neliniștea mării” – secțiunea haiku.

2013 – A apărut ingineria epică (cum a numit-o poetul Marian Ilie)„DRACULA – Ordinul Iubirii”, tradusă în limba engleză (a fost cumpărată pe Amazon în Japonia și Anglia)

Pe baza acestei cărți am inițiat un proiect turistic, susținut de Maria Grapini (ministrul turismului de atunci). Din păcate, derularea acestuia s-a oprit odată cu plecarea acesteia de la minister!

2013 -volumul de haiku PICURI DE ROUĂ premiat la Festivalul Primăvara Poeților 2013 cu titlul de cel mai bun volum de debut.

În 2014- volumul PICURI DE ROUĂ a obținut premiul I, secțiunea haiku, la concursul Art&Life din Tokyo.

În 2014- am fost premiat laEUROPEAN QUARTERLY KUKAIși am devenit membru al Societății Europene de Haiku.

2015 -al doilea volum de haiku –ROIUL DE STELEapărut în urma preselecției concursului de manuscrise de la Centru Cultural „Florica Cristoforeanu”.

În 2015- Premiul de excelență pentru haiku Art& Life/Tokyo și premiul special al jurului pentru volumul ROIUL DE STELE.

2016 –  apare al treilea volum de haiku ȘIRUL LUI FIBONACCI

Din 2016 –  membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

În prezentnu mai particip așa des la concursuri, sunt prins într-un proiect cu o agenție literarădin India (curios, India este cea mai mare piață de carte din lume!).

Cu siguranță, proiectele mele de viitor depind de modul în care se va finaliza acesta.Am în vedere inclusiv reluarea proiectului literar-turistic inițiat în 2013.

În mare aceasta este „biografia mea literară” însă,singura mea mare realizare aparține unei echipe: FAMILIA. Spre a fi armonie în lume, trebuie să existe armonie în sinele oamenii săi,,(Frățilă Genovel Florentin)

 

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors