Vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta

Posted by Stefan Strajer On June - 8 - 2016

Vestigii în paragină

De la Porolissum la Drobeta

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: „Ia doctoratul, neamule!” care, bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi (io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare, prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă! „Am doctorat, deci exist”, se zice acum după Descartes. Pe urmă vine şi doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România!

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca (azi Cluj Napoca) şi Potaissa (Turda). Un popas mai mare la Apulum (Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică, sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

 

Scurtă introducere de unde am plecat şi unde am ajuns

 

După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi, unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra şlefuită (neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică. Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus „daco-geţii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor”, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: „Geto-dacii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”. Deci aşa eram cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept, agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului. Şi toate păreau aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor, de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii). La vremea aceea erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi, arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului („Corde ware culture”‚ „Ceramique corde” şi mai nou numită Cultura Kurgan) adică aveau ei nişte vase de lut specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon, cu care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei! Dar cultura lor în olărit e auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate, au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale cu cordon dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceea geto-dacii aveau un cuvânt rătăcire cu două înţelesuri rătăcirea drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei de atâtea rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră?! Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor? Ne ajută la prins mai mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot, avem şi noi destule. Le dăm oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii! Oare are lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă, se suge de la mamă, stupides! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor? Nebunia miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat, dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au   incitat lingviştii în prezumţii şi teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe, Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie! Ce minune, să priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-europeana unor nomazi în trecere! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce să-şi schimbe limba, la vremea aceea, în urmă cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele determinante, logica istorică?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii. Cei ce se îndoiesc de prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-europeana lor care, atenţie: a dispărut!! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o înveţe! Păcat că s-au scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină.

No, care-i baiu? Cine v-a chemat?

Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul Romei, cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă tot schime limbă! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după ce plecăm noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina voastră la Râm: vivemus et videbimus! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale uşoară către casele voastre.

Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini, nici romanii în 165 ani, nu au schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

 

Porolissum

 

Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacere a întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un covrig şi un iaurt! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să ridice un mare castru rectangular (300 m x 230 m). În următorii ani au fost trimise aici cohorte de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea aureliană (271 AD). Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişii lor latinizatori nu ştiau latina! În jurul castrului s-a   ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum, amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214, împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum. Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui Caracalla, ajuns singurul împărat al imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum, inspectând această provincie romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său, Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

1.Porolissum

Foto. Porolissum

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989. Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de falsul revoluţionar. (E vorba de 50-60 de pagini, care au dispărut misterios şi care, făcute public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar). Nu e o surpriză eschivarea românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele aflate de la ghidul local: „Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum! După ce l-au împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.” Şi, cu năduf, a pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum. E fericit: încă un pas mic!

 

Napoca

 

De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperi vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

2.Napoca

Foto. Napoca

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.

 

Potaissa

 

Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum Milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

3. Castrul roman de la Potaissa

Foto. Castrul roman de la Potaissa

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena!! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!!

 

Apulum

 

În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritorii romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m) în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romană a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!

4.Fragmente din castrul de la Apulum

Foto. Fragmente din castrul de la Apulum

Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

 

Cetăţile regatului dacic din Munţii Orăştiei

 

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.

***

Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.

Poate pă gios!”

„Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini!”

„No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’aţi veni pă gios!”

Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţă, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masă am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetate dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.

***

Am revenit la Cetăţile Dacice, douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şoselele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi milă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi” Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România.

Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor că ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-a subţiat aproape de tot bugetul necesar.

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduc pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum, Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oameni, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase pe dată a afirmat că le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.

***

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani dar e mai uşor să-i furăm decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto. Ulpia Traiana Sarmigetusa

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urmă cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţânaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţânaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând   cu prezentarea monumentelor din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

***

 

Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa

 

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatra pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? „Nu sunt bani”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţi bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în timpul acesta, doar marmura e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectăm banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi dacă nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăznete pentru vânzătorii de ţară românească!?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

5.Ulpia Taiana Sarmigetusa

 

Tibiscum

 

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohtonilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologică a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

 

Drobeta

 

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, l-a desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a rămas între legiunile sale pe frontiera nordică a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romană Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare pentru invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m. Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod   de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l!! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105). În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţii, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană – Banatul şi Transilvania – s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman…

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

One Response to “Vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta”

  1. Ioan Ispas says:

    Demonstratia cu limba stramosilor nostrii este grozava. A fost o placere sa citesc articolul atat de bine documentat. Mi-a ramas gustul amar al antinationalismului instalat la putere care saboteaza tot ceea ce ne-ar putea face sa ne simtim mandrii pe noi romanii.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors