Un puşcaş numit Breban

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2016

Un puşcaş numit Breban

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată s-a pornit un vârtej, în jurul unei vorbe aruncate în vânt, ce s-a preschimbat într-o adevărată furtună de vorbe mari şi grele, de replici şi acuze scrise cu aldine, să facă impresie puternică, vijelioasă de să ia ţiglele de pe case. Furtuna boierilor minţii din capitală m-a captivat fiind o comedie bufă iscată din prologul spuselor unui octogenar mult încercat de viaţă, luminos, clarvăzător, valoros scriitor român, prolog pe care, nişte personaje parvenite şi ipocrite post-decembriste, nişte false elite româneşti, l-au tălmăcit şi răstălmăcit atingând înalte cote de fabricaţii neîntemeiate, ridicole şi stupide, exprimate în toată mass-media centrală în ton grav, sever dar lipsite de orice chibzuinţă ceea ce a mărit grotescul desfăşurării acţiunii. Am urmărit-o cu atenţie, cu pasiune, trăind senzaţia unui mare spectacol dat de boierii minţii din capitală ce îşi exhibă direct individualitatea şi indirect, inconştient, prin manifestări personale, originale, dâmboviţene, IQ-ul! Nu le contest IQ-ul, pare a fi în limite normale, dar au demonstrat cu vârf şi îndesat că se comporta la fel ca cei ce îl au mult scăzut. Au reuşit pe deplin, cu vulgaritate şi talent foburg, să-şi pună mintea, cultura, poziţia socială pe altarul Stupidităţii. Felicitări lor.

Într-o dimineaţă, toată mass-media centrală a lansat: Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi pentru că au atacat neamul românesc!! Toată românimea, cititoare şi ascultătoare de cultură post-decembristă a celor doi, a încremenit aşteptând să apară puşcaşii, să asiste la   eveniment, fiindcă nu se spusese nicăieri că este numai folosirea unei vechi zise rumâneşti „ar trebui împuşcat” sau la plural împuşcaţi, o vorbă în vânt, drept încheierea unei discuţii, un verdict presupus la adresa unuia sau altuia, care făcuseră ceva, nu mare lucru, dar nu era pe placul celui ce dădea această exclusivă sentinţă capitală, în locul unei neaoşe injurii de moment.

Când eram în România o auzeam des, foarte des peste tot şi o luam ca pe o vorbă aruncată în vânt, văzându-mi de treabă, de drum sau de poveşti unde mă aflam cu prietenii, la bufet sau făgădău, pe vreo terasă sau în restaurant. Numai prima dată, când am auzit-o m-am speriat rău, fiindcă, deşi copil, ştiam deja că cei ce sunt împuşcaţi mor cu adevărat, iar bunicul meu, ţăran oltean, căruia îi ziceam Alde Bâtu strigă la un om cu şapcă pe cap: Bă, zdrenţă, tu ai trebui împuşcat, pe loc! Era unu ce umbla după cote. Eu m-am speriat, şi tremurând, m-am dus repede la unchiul Staricu, fierarul, care le ştia pe toate pentru a mă lămuri, când şi unde-l împuşcă pe cel cu şapcă. A râs de i s-au văzut toate cele douăzeci şi patru de măsele olteneşti: Băi nepoate, asta-i, numai aşa, o vorbă de pe la noi, o spunem când ne asmuţim pe vreu’. E o vorbă, nu-l împuşcă nici dracu’, deşi pe zdreanţa ăsta cu şapcă mare bucurie ne-ar face de l-ar lua cu el în iad. Vorba asta-i ca povestea aia cu şoriceii ce se adunară să se sfătuiască ce să facă să nu-i mai prindă pisica neagră, că nu o vedeau noaptea când se apropia. Şi unul mai deştept dintre ei a venit cu cea mai bună găselniţă; să-i lege pisicii un clopoţel de coadă ca ei să o audă când vine. A fost o mare bucurie şi uşurare printre şoareci, până ce unul mai bătrân, ce trecuse prin ghearele pisici şi scăpase ca prin minune, întrebă: cine va lega clopoţelul de coada pisicii? Înţelegi, nu se întâmplă aşa ceva, aşa şi cu ăl cu şapcă, toţi îl înjură şi drăcuie, dar de   împuşcat, îl împuşcă doar cu gura, cu degetul. De atunci, nu mai iau în serios românii ce aruncă sentinţa asta. Zâmbesc, când îmi amintesc cu drag de Alde Bâtu şi de arătătorul unchiului Staricu îndreptat spre mine, atunci. Unchiul Staricu şi cu tata făcuseră tot războiul, până în Cotul Donului şi pe urmă până în Munţii Tatra, ştiau ei cum e cu adevăraţii puşcaşi, nu cu palavrele oamenilor.      

M-am amuzat de reacţia şi panica lui Patapievici şi Liiceanu, maturi numai la anii care îi au şi cei mai mari boieri ai minţii din capitală, când au auzit această sentinţă ce a răsunat în Academia României din gura aurită a scriitorului Nicolae Breban, jumătate ardelean, jumătate alsacian şi în întregime academician. Neliniştea morţii virtuale a pus stăpânire pe sfincterele celor doi. A doua zi, mass-media centrală duduia despre soarta necruţătoare a celor doi, în timp ce GDS-ul 22, în stare de alarmă maximă, îşi lua tehnica de luptă să-i apere cu sângele propriu pe ai lor camarazi de nădejde. Andrei Pleşu nu a ratat nici de data asta să fie penibil, pozând prosteşte în erou, afirmând: vreau să fiu împuşcat alături de cei doi. Marele fanfaron, ce tot timpul se dă atotştiutor, ştie mai mult decât sunt de toate, le ştie pe cele neştiute de restul lumii, mare flecar pe toate ecranele tv. De data aceasta a impresionat admiratorii nu numai cu logoreea lui stearpă dar şi cu un insipid curaj de operetă, după brevetul „Ceata lui piţigoi, Da-i în unu’ ţipă doi!” Astfel, admiratorii lui îl şi vedeau cum se îndrepta, cu pieptul dezvelit, spre zidul execuţiei unde cei doi tovarăşi ai săi stăteau ca doi martiri în faţa camerelor tv în aşteptarea lui Breban, puşcaşul puşcaşilor, ce va îndrepta indexul spre ei şi îi va lichida cu pac, pac din gură. Pe Pleşu nici nu l-a luat în seamă. Ce om cu judecată îl mai ia în seamă, după atâţia ani, pe acest parvenit perfid care, câtă minte are numai pentru aşa ceva o foloseşte. Şi de data aceasta, înainte de a se îndrepta spre eşafodul imaginat, în care se vedea căzând ca un martir, a înşirat cu aceeaşi nărăveală de parvenire, cât de mari boieri ai minţii sunt ei trei, ce merite au: Liiceanu 30.000.000 de cărţi publicate la Humanitas, Patapievici şapte ani spectaculoşi în fruntea ICR, iar el, el Pleşu Andrei, îi şi întrece cu realizări de muzee, festivaluri, teatre şi cele două cinematografe deschise în Bucureşti când era mini-nistru culturii. Păi, la banii de la buget ce le-au trecut prin mâini şi buzunare trebuia să lase ceva în urma lor, aşa de ochii lumii. Denumirea de boierii minţii dată acestei „cete de piţigoi” a introdus-o Sorin Adam Matei, un istoric din Statele Unite, în cartea sa apărută la Editura Compania. Petre Roman l-a proiectat pe Pleşu în guvern la Ministerul Culturii, Pleşu l-a împroprietărit imediat pe Liiceanu cu Editura Politică, Liiceanu l-a lansat prin propagandă debordant de greţoasă pe Patapievici. Lanţul parveniţilor. Mai aflăm de la Sorin Adam Matei că la „Târgul de carte” de la Bucureşti din Iunie 1995, Liiceanu a garantat că Patapievici e geniu şi îl vede ca pe un profet ce va fi Mesia culturii româneşti!! Care aţi rămas cu gura căscată, aşa să rămâneţi, care vreţi să vărsaţi mergeţi repede în baie, io am scris-o pentru ca puşcaşul Breban să-şi dea seama, în al 12-lea ceas, că nu se face să tragi după profeţi şi Mesia (…să tragă după profeţi, mai treacă meargă că sunt mulţi de tot, dar Mesia, în cazul de faţă e doar unul… se pierde stirpea… mă înţelegi).

Liiceanu

În apărarea cetei lui piţigoi (nu eu am lansat metafora asta am preluat-o de la un internaut) a sărit, mai deplasat decât de obicei, Theodor Paleologu care, fără elementar bun simţ, direct şi public, fără vreo acoperire profesională îi pune lui Nicolae Breban un diagnostic de psihiatrie: delir şi demenţă senilă cu puseuri de violenţă verbală. Asta e adevărata culme pe care a ajuns cultura românească sub foştii ei miniştri ai culturii post-decembriste, Pleşu şi Paleologu. Maestre Breban, cere-i Paleologului diploma de medic şi, dacă nu are, dă-l pe mâna judecătorilor, să-l împuşte ei.

Nicolae Breban nu i-a împuşcat nici cu indexul, i-a făcut doar haimanale şi derbedei pentru daunele deliberate aduse culturii româneşti. Văzându-i atât de livizi, mai cu seamă pe Liiceanu, academicianului i s-a făcut milă de ei şi încercând să le dea curaj, un strop de viaţă aievea, să-i liniştească, le-a spus: a fost o metaforă!! Şi a mai precizat că pe Liiceanu, fost filosof cum îl numeşte, nici nu l-a avut în cătare, doar, doar şi-o reveni mai repede. Fără rezultat, inutilă metaforă populară adresată unor amărâţi limitaţi cu tot IQ-ul lor normal, pe care-l folosesc anormal, fenomen foarte des întâlnit în România de azi la boierii minţii din capitala de pe Dâmboviţa. După unii specialişti, ăştia doi plus unu, care întotdeauna se bagă ca musca în zăr, ar fi un fel de plante saprofite, inferioare, fără clorofilă ce se înmulţesc după ploaie pe bălegar. Aşa îi văd şi eu şi în acest caz; veşnici prefăcuţi care, de data asta, fac dintr-o metaforă neînsemnată drama majoră a vieţii lor, dovadă de discernământ precar şi mai ales total lipsiţi de reacţii spirituale. Sunt nişte fazi cu morgă. Pe Liiceanu nu l-am văzut în emisiunile sale niciodată deschis, însufleţit, jovial ci are mereu aceeaşi mimică de depresiv sub tratament intensiv, în timp ce Patapievici are o mimică schimonosită de microcefal ce îşi propteşte mereu capul cu mâna în falcă de parcă ar avea în el un creier de plumb, plumb. Asta-i părerea mea de observator şi cititor liber, o tot spun şi repet, eu nu sunt înregimentat în nici o asociaţie scriitoricească sau gazetărească, nici în vreo societate civilă sau para-politică, pe când ei, pe dovezi, sunt nişte servi, logopaţi străini de neamul romanesc.

Cât despre Nicolae Breban, în acest caz, apare ca un puşcaş întârziat cu vorbe banale împotriva celor doi plus unu, care timp de două decenii în mod susţinut, au frânat adevărata identitate şi cultură a românilor. S-a trezit târziu, maestrul Breban, între timp ei şi-au îndeplinit misiunile demolării perfide pas cu pas a culturii noastre. Oare, numai acum a descifrat crezul lui Patapievici publicat în urmă cu două decenii? Târziu şi degeaba acum, când majoritatea vede ce s-a ales din   identitatea, istoria şi cultura noastră. Jurnalistul şi scriitorul sibian Gabriel Constantinescu a fost primul care a tras semnalul de alarmă în revista „Puncte Cardinale”, când a apărut cartea Politicile lui Patapievici în 1996. Atunci era momentul să se unească într-o acţiune comună intelectualitatea şi scriitorimea română şi prin articole şi eseuri să atragă atenţia asupra blasfemiilor proferate de Patapievici la adresa românilor şi României scrise în „Politice”, apărută la Humanitas bineînţeles. Atunci trebuia chemat în instanţă, pentru că cele scrise şi publicate contraveneau Constituţiei României, dar nu s-a făcut aproape nimic, afară de articole critice apărute sporadic în presa independentă, pauperă şi marginalizată. Atunci am scris şi eu de aici, din preeria canadiană, mai multe articole critice, pe care apoi le-am adunat şi publicat într-un volum de pamflete şi polemici „Polemos”, sunt nouăzeci de pagini de analize critice la adresa patibularului Patapievici. În 2007, am trimis volumul la redacţiile revistelor cultural literare din România, printre care unul, direct, maestrului Nicolae Breban. Altum silentium! Acum e târziu, maestre Breban, Patapievici şi ceilalţi ca el, elitele post-decembriste, au distrus cultura noastră perenă. Acum e prea târziu şi degeaba pui mâna pe metafora puşcă, doar cunoaşteţi vorba ardeleanului: No, amu, poate să-l … puşte-n cur! Asta-i şi punct.

Cei trei, şi alţi ca ei, ştiuţi acum de toată lumea românească, nu trebuie împuşcaţi nici măcar cu vorbe, trebuie criticaţi corect literar şi public, apoi marginalizaţi din cultura şi viaţa noastră publică, aşa cum procedează ei cu unii scriitori oneşti, integri, independenţi din provincie şi diasporă. Poate aşa ar încolţi în ei urme de conştiinţă, de regrete. Miram-aş! Eu, cititorul, înţeleg supărarea, mâhnirea, revoltaă lui Nicolae Breban, pentru că pe lângă ce a scris, biografia familiei sale şi a sa personală, relevă cât de mult îşi iubeşte sincer şi respectă rădăcinile, că este un patriot român, un luptător integru în viaţă, în societate pentru a se afirma în folosul neamului. A luptat şi a învins, s-a afirmat prin mare performanţă literară ce i-a adus prestigiu, dar şi invidie, ură. Ar trebui să-şi amintească vechea lege fundamentală a speciei umane: pe acelaşi cap se pot pune cununi de lauri de către unii şi cununi de spini de alţii. E nescrisă, dar fără excepţii!

Nicolae Breban s-a născut în 1934 la Recea, de lângă Baia Mare. Tatăl său, a avut o soartă care l-a marcat afectiv, definitiv în viaţă, era preot greco-catolic şi a fost arestat şi maltratat de unguri în 1940, după Dictatul de la Viena. Obligat să se refugieze cu familia, ajunge la Lugoj, După ce a fost înlăturat horthysmul din Ardeal, peste toată România s-a instalat comunismul şi după desfiinţarea Bisericii Unite în 1948, preotul Vasile Breban a fost arestat din nou şi trimis la canalul distrugerii patrioţilor şi intelectualităţii române, unde moare în urma regimului de maltratare continuă. Această nedreptate strigătoare la cer nu se iartă, nu se uită. Trebuie amintită şi influenţa bunicului asupra copilului Nicolae, protopopul greco-catolic Nicolae Breban ce în plină dominaţie ungurească, din timpul dualismului austro-ungar, a ridicat biserică de piatră şi şcoli româneşti în acea parte a Ardealului de Nord. Toată familia lui a fost fruntaşă în viaţa naţională românească şi el a continuat tradiţia într-o perioadă în care adevărata iubire de neam devenise un delict anti-comunist. Acum este şi mai grav fiind considerat politic incorect.

Ce a făcut Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman Patapievici, în viaţa lui pentru români, pentru România? Comunism anti-românesc încă din liceu, când armata roşie a intrat în Cernăuţi, în iunie 1940, le-a ieşit în întâmpinare, alături de tinerii evrei, cu steaguri roşii şi urale de bucurie. Dacă ar fi fost polonez, cum se falsifică acum datele reale, nu le-ar fi ieşit în întâmpinare fiindcă Polonia lui era deja tranşată între Hitler şi Stalin. Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuţiul, polonezul Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruşi şi de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A aşteptat cu încredere şi lucrând informativ pentru armata roşie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute. Fiind omul lor de încredere, în 1948, este trimis la Bucureşti, direct în Ministerul de Finanţe, să afle totul, să sprijine din plin Sovromurile care spoliau bogăţiile României pentru marea Uniune Sovietică! Tovarăşul Dionisie Patapievici a fost inspector general în Centrala Băncii Naţionale a României, decorat cu Ordinul Muncii pentru frăţia economică dintre RPR şi URSS. De fapt, după canoanele şi informaţiile celor din contraspionaj, decoratul regimului comunist făcea spionaj şi tranzacţii economice în favoarea URSS-ului, după cum reiese din „Fereastra serviciilor secrete” a generalului Aurel I. Rogojan. Din informaţii aflăm că Dionisie Patapievici a avut trei copii din două căsătorii; din prima cu Odarca Drăgan a avut două fete pe care le-a abandonat total şi dintr-a doua pe Roman Patapievici, crescut în puful nomenclaturiştilor comunişti şi aşchia nu a sărit prea departe de trunchi sau, dialectic spus, din rădăcinile comuniste cresc buruieni comuniste.

În paralel, ne întoarcem la Nicolae Breban, care în ultima clasă de liceu este exmatriculat fiind fiul unui duşman al clasei muncitoare decedat la canal. Pleacă la Oradea, unde îşi găseşte o slujbă şi termină liceul la fără frecvenţă. E înzestrat cu inteligenţă, vrea să-şi continue educaţia dar originea nesănătoasă de român din neam de români patrioţi era şi încă este o barieră. La Bucureşti face o şcoală profesională, este certificat strungar în fier şi lucrează la Uzinele 23 August, de unde caută o portiţă să intre la Universitate şi intră la Filozofie, falsificându-şi actele cerute la admitere. Face o mare greşeală, devenind suspect pentru că citea şi comenta mai mult pe Nietzsche şi Schopenhauer decât pe Lenin şi Stalin!! Se umblă la dosarul lui de cadre, se verifică în teren şi este exmatriculat. Origine nesănătoasă! Nelegiuirea pe pământ în mâna tiranilor! Nicolae Breban luptă în continuare şi de la filozofie trece la volan, la şcoala de şoferi profesionişti pe care o termină cu alt certificat muncitoresc şi ajunge în altă slujbă pentru existenţă. Dorinţa de educaţie universitară rămâne aceeaşi şi din nou ajunge student, în 1956, de data aceasta la Cluj, la Filologie, să înveţe pe de rost toată literatura sovietică. Dezamăgit, consideră o pierdere de timp şi de necrezut, după atâtea zbateri, se retrage pentru a citi ceea ce vrea, caută şi găseşte. E autodidact doi ani, începe să publice în reviste, e apreciat şi se lansează în literatură cu romanul „Francesca”, de aici înainte este stăpân pe un Pegas cu aripi puternice! Cu ambiţie şi stăruinţă se afirmă tot mai mult, iar în 1968 e dus şi el, ca atâţia alţii, de valul admiraţiei faţă de curajul lui Nicolae Ceauşescu direct în partidul comunist care-i deschide porţile CC-ului şi îl propteşte, redactor şef la revista „România literară”. Îi apare mult cititul roman „Animale Bolnave” şi fiind de acum membru supleant în CC, critica literară îi este la picioare, studiourile îi ecranizează cartea şi pleacă cu filmul la Festivalul de la Cannes. Şi, în culmea succesului, auzind de Tezele din Iulie 1971 ale Tovarăşului Nicolae Ceauşescu din care se desprinde o revoluţie culturală „a la Coreea de Nord”, rămâne uluit, se consideră înşelat! Se dă jos de pe Pegas, e din nou cu picioarele pe terra ferma şi se apucă de criticat tezele conducătorului în presa pariziană. Partidul îl exclude şi el îşi dă demisia din postul de redactor şef al revistei, rămânând în străinătate. Când toată scriitorimea din România a pus verdictul Breban i-a tras în piept şi a fugit, plus altele, Breban se întoarce senin, ca de la băi, avea din ce trăi; strungar în fier era, şofer profesionist era, deci aparţinea clasei muncitoare conducătoare şi în plus avea şi pană literară. Totuşi e marginalizat şi supravegheat în ţara epocii de aur în care toţi se supraveghează unii pe alţii, ca în întrecerea socialistă. Breban continuă să scrie, şi scrie bine dar cu greu îi apar scrisele. Totuşi, la Iaşi în 1977, i se editează „Bunavestire” considerată de critica literară a timpului printre primele zece romane româneşti. Fără alte comentarii. Breban scrie ca un obsedat, când în ţară, când în străinătate, beneficiind de un paşaport german după mama alsaciană. Plimbările lui libere, când toţi ceilalţi stăteau în spatele Cortinei de Fier au generat invidie, discuţii maliţioase şi suspiciunea colaborării cu Securitatea. După Decembrie 1989, mulţi au căutat dovezi prin dosarele Securităţii în acest sens, rezultatul fiind negativ. Suspiciunea a rămas argumentată cu aşa zisa grupa mare a informatorilor orali, fără contract, ce erau protejaţi de Securitate prin instrucţiuni speciale, sub un moto codificat: „Noi nu lăsăm urme, noi facem doar urme false, dezinformatoare!” Executarea!

În timpul acesta, Roman Patapievici (pentru cei ce nu sunt la curent, în familia lor numai mama îi spunea Horia, Dionisie Patapievici întotdeauna, numai şi numai Roman, aşa şi eu, e mai aproape de adevăr.) s-a făcut băiat mare şi deştept, ascultătorul tatei de la care, printre altele, a preluat ceva călăuzitor în viaţa lui: „Mintea şi educaţia o foloseşti numai pentru interesele tale, nu o risipeşti pentru binele altora. Pentru ei doar te prefaci”. (Comuniştii adevăraţi nu ţin cont de morala burgheză, tovarăşi.) În 1981 Roman termină Facultatea de Fizică şi spre deosebire de ceilalţi colegi, ce sunt risipiţi prin repartizare prin provincie, fiului de nomenclaturist i s-a pregătit o poziţie de cercetător în capitală, post pe care stă, sprijinindu-şi capul cu mâna în falcă, până la revoluţie!! Ştiu serviciile de informaţii cine l-a trimis în focul revoluţiei, dar asta e treaba lor. A fost arestat ca huligan pentru 36 (treizeci şi şase) de ore, după care devine cel mai mare revoluţionar de pe Dâmboviţa si afluenţii ei şi toate porţile cele mari i se deschid, cu plecăciune!! Ştiu serviciile de informaţie de ce, cum şi din ce ordine, treaba lor. A fost trimis în Germania cu bursă să studieze ceva, la întoarcere devenind directorul Centrului German de Studii din Bucureşti (?!?). Scrie două cărţi, groase cât lamele de ras, cum le plac bucureştenilor să spună despre cei pe care-i iubesc nespus de mult şi fiind uns scriitor autorizat al Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei şi face „programe de dreapta” celor de la GDS-22, Soros bacsi plăteşte! Prin plecarea lui Roman Patapievici de la Institutul de Cercetări Fizice, lumea ştiinţifică pierde un al doilea Einstein, dar pasiunea lui de cercetător rămâne dominantă şi trece la studierea şi cercetarea dosarele Arhivei Securităţii, în cadrul Colegiului CNSAS, avându-i colegi nedespărţiţi pe Dinescu şi Pleşu, ceea ce multora le-a spus multe. Întâi de toate, trebuie să ştiţi că dosarele Securităţii nu sunt moarte, ele sunt continuu cercetate, resuscitate, supuse unei chirurgii plastice de specialiştii neo-securişti, care le cosmetizează la ordine cu foi noi-nouţe de compromitere sau din alte dosare dispărând foi compromiţătoare. Au şi o secţie maternă unde se nasc în continuare dosare şi o secţie funerară unde dispar dosare, precum cel al tovarăşului Traian Băsescu! (Sic transit gloria mundi = Aşa trecu Grigore munţii, în traducere liberă, în care Grigorie e nume conspirativ.) La CNSAS dosarele Securităţii au fost şi bune ciolane de ros, mulţi au ros, mulţi ar fi vrut să roadă, s-au bătut ca chiorii pentru ele. Şi Roman Patapievici şi-a rupt caninul de minte în Dosarul Sorin Antohi şi după legea 187/1999 trebuia să facă puşcărie, dar s-a muşamalizat cu o muşama trimisă din străinătate, probabil, prin poşta diplomatică. A părăsit prin demisie, demisia muşamalizării, cercetarea asta, lăsându-ne cu încă o gaură neagră în adâncul universului. Când a ajuns, cum a ajuns, preşedinte unul Traian Băsescu, scriitorimea română s-a trezit uluită că Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea Institutului Cultural Român, de-a dura pe scări, şi în locul lui a fost instalat cercetătorul de dosare securiste, de data aceasta de către preşedintele care din copilărie nu mai citise o carte de literatură! Stupoare şi dilemă: cine dracu’ i-a ordonat-o şi pe asta marinarului? Primul lucru, pe care l-a făcut noul director a fost să sisteze cât mai multe reviste literare româneşti, ce aveau o mare valoare în dezvoltarea culturii autohtone prin redactorii şi colaboratorii lor. Roman Patapievici ştia acest lucru şi intenţionat le-a desfiinţat. În schimb a scos el una de manipulare şi dezinformare, pe cât de scumpă pe atât de proastă şi de necitită. De la început s-a instalat, seară de seară, pe ecrane tv dădăcindu-i politico-filosofic pe cei ce îl priveau şi lăudându-l pe Traian Băsescu, care l-a şi decorat pentru recunoştinţa faţă de el. Asinus asinum fricat, nu traduc fiindcă se înţelege că e vorba de Roman Patapievici şi Traian Băsescu.

Am făcut aceste paralele, inegale, biografice pentru cei ce nu cunoşteau aceste noţiuni necesare unei corecte aprecieri, a situaţiei create în urma metaforei lui Nicolae Breban.

„Atât pentru astăzi. A bon entendeur. Salut. Aşa citeşte Zoe pe scenă. Scena e aceeaşi.

Venind în România în fiecare vară, după 1989, i-am făcut o vizită de curtoazie scriitorului Gabriel Constantinescu din Sibiu, care edita de ani de zile revista „Puncte Cardinale” pe care o primeam şi eu în preeria canadiană. Era o revistă tradiţională de dreaptă românească, în care apăreau articole istorice, politice, culturale corect exprimate, importante pentru că încercau să facă o punte, o legătură între trecutul românesc şi ceea ce ar fi potrivit şi drept, acum şi în viitor, pentru neamul nostru. CriticA situaţia politică şi culturală din ţară, era criticată şi marginalizată de la centru, dar Gabriel Constantinescu era de nemişcat din adevăratele sale cunoştinţe de viaţă şi istorie, din ideile sale nobile faţă de poporul român, respectând principiile de bază ale concordiei şi democraţiei. Când i-am strâns mâna era un octogenar de statură impunătoare fizică şi intelectuală cu un palmares impresionant. Era fiul scriitorului sibian Paul Constant, a fost ofiţer, a fost pe frontul dezrobirii Basarabiei şi Bucovinei, a căzut prizonier la ruşi ce l-au trecut prin cinci lagăre de muncă forţată, în condiţii inumane, cum numai ruşii se pricep cel mai bine. Repatriat a intrat pe mâna Securităţii care l-a purtat în lanţuri prin Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Gherla şi apoi a avut domiciliu forţat în Bărăgan. Cu douăzeci şi cinci de ani din viaţa sa a plătit pentru că a fost român şi a rămas român adevărat. Copleşitor ce a trăit şi rezistat şi miraculos cât de luminos şi lucid este, cât s-a educat, cu studii de literatură, filozofie, cibernetică făcute într-o vreme când statul de democraţie populară nu-i permitea mai mult decât a fi salahor!! Acest român mi-a arătat „Politicile” lui Patapievici, şi mi-a citit, poticnindu-se în emoţii şi revoltă, de cele scrise despre români şi limba română, despre istoria şi cultura românilor. Nu am putut crede că pe această lepădătură comunistă Băsescu l-a pus să facă ce vrea din cultura noastră românească. Am pus mâna pe condei şi am scris, cum mă pricep io, un român obişnuit, toată înverşunarea mea împotriva patibularului Patapievici, fiindcă şi el face parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, cum a afirmat în scris că este poporul român. Am scris din revoltă ce a pus stăpânire pe mine după lectură, am scris din admiraţie şi respect pentru Gabriel Constantinescu, o elită naţională a generaţiei sale, întruchipare a intelectualului român de mare valoare, dedicat cu totul, hotărât şi nestrămutat, neamului nostru.

 

„Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, Constituţia României, Articolul 80, Aliniat 2.

 

Scrisoare deschisă domnului preşedinte Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,

Sunt român, cetăţean roman stabilit în străinătate de 25 de ani. Deşi mă aflu la distanţă de mii de kilometri de România am continuat să îmi păstrez identitatea, dragostea şi respectul faţă de ţara şi neamul meu. În toţi aceşti ani, pe lângă faptul ca m-am integrat corect în societatea canadiană, am urmărit continuu, cu emoţii şi speranţe, societatea românească. Mereu am fost şi sunt interesat de viata şi gândirea conaţionalilor mei, de direcţiile prin educaţie şi propagandă, de randamentul lor social, de cultura şi aspiraţiile lor.

Cu mare tristeţe mărturisesc că, locul entuziasmului şi al speranţelor de acum şaisprezece ani au fost luate, an de an, de tot mai multe surprize neplăcute şi decepţii. În paranteză, precizez pentru clarificare, nu mi-am făcut nici un calcul pentru interese personale în România, sunt medic practician în Canada şi sunt mulţumit de ce am prin muncă cinstită. Speranţele mele au fost legate de ansamblul libertăţilor, de randament şi bunăstare, de viitorul Romaniei.

Preşedinţii, guvernele, partidele şi unii oamenii de cultură din aceste trei cincinale de îndatorare la străini au transformat aspiraţiile şi speranţele majorităţii cetăţenilor români în iluzii.

Trebuie adăugat că pe lângă corupţia instalată la toate nivelele şi regresul economic general, este şi o degradare educaţională şi culturală cumplită. Mass-media româneasca, scrisă sau electronică, zilnic ne   exemplifica afirmaţiile de mai sus.

Eu am să mă opresc la Institutul Cultural Român (ICR) al cărui tutore şi preşedinte de onoare sunteţi. În Decembrie 2004, când cu 51,23% din voturi aţi fost ales preşedintele României, speram să fii realizat nişte amănunte după care trebuie să vă călăuziţi activitatea.

Întâi, să realizaţi că aţi devenit preşedintele tuturor cetăţenilor din România, nu doar a unui partid, şi al doilea în democraţie cetăţenii nu îşi aleg conducător ştie tot, face tot ci un concetăţean, care prin funcţia încredinţată, veghează respectarea legilor. În acest sens, vă aduc la cunoştinţă, a doua oara în acest an, cazul publicistului Horia Roman Patapievici (HRP) pe care cu expresia: fiecare vine la   putere cu oamenii lui l-aţi instalat preşedintele ICR, funcţie care în ţările democratice nu este treaba omului   venit la putere…

Expresia la putere nu sună cu adevărat democratic, ne aduce aminte de dictatori şi tirani, de carierişti, de indivizi cu tulburări grave de personalitate, de paranoici. Vă sugestionez să o evitaţi, chiar dacă credeţi ca aţi venit la putere. Ţineţi minte că, numai 51.23% dintre cetăţenii României v-au ales şi dintre aceştia la limită, majoritatea v-au votat să „nu-l vadă pe bombo-nelu şi preşedinte” nu pentru vreo putere.

În al doilea rând, HRP prin scrisele sale publicate în volumul „Politice” aduce grave defăimări României şi Românilor, ceea ce denotă o lipsă de respect faţă de concetăţenii săi şi o gravă încălcare a Constituţiei României – aprobată prin referendum în August 1991 – pe care atât HRP cât şi DVS, prin articolul 51, trebuie sa o respectaţi. DVS, domnule preşedinte, şi prin jurământ (Articolul 82, aliniatul 2).

Publicistul Horia Roman Patapievici, prin cele publicate în acest volum a încălcat Constituţia României, articolul 30, aliniat 7 care precizează pentru toţi cetăţenii români: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii…” Iată acum, câteva din defăimările aduse ţării şi naţiunii din volumul său „Politice” editat la „Humanitas” în 1996:

Despre România:

„Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” – Politice, HRP, pag. 63.

Despre populatia României:

„23 de milioane de omuleţi patibulari” – Politice, HRP, pag 53

„Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” – Politice, HRP, pag 34, iar la pag. 64: „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă…”

Despre Limba Română:

„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături…” – „Politice’’, HRP, pag. 64. 

Despre Istoria Românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având băşica udului mai mare… i-au dovedit” (pag.63)

Despre Cultura Românilor:

Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” – „Politice”, HRP, pag.49;

„Cu o educaţie pur românească nu poţi face Nimic” (pag. 56).

Mai sunt şi altele, domnule preşedinte, dar vreau să închei această scrisoare, sperând că este suficient să realizaţi în ce situaţie jenantă, para-constituţională vă aflaţi folosind principiul nedemocratic „fiecare vine la putere cu oamenii lui”. Situaţie pe care trebuie sa o remediaţi prin obligaţia de serviciu constituţională pe care o aveţi şi să-i retrageţi funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român lui Horia Roman Patapievici, care trebuie să-şi ceară scuze publice pentru aceste defăimări cetăţenilor români. Prin sondajele făcute pe această temă, atât printre românii din ţara cât şi printre cei din străinătate, s-a adunat o documentaţie acuzatoare la adresa lui Horia Roman Patapievici şi cerinţa expresă de-a fi schimbat şi dat in judecată fiindcă în Constituţia României scrie: Nimeni nu este mai presus de lege (Articolul 16).

Corneliu Florea, 5 decembrie 2005, Winnipeg – Canada

            *

Rezultatul acestei scrisori a fost un răspuns din partea Domnului Bogdan Tătaru – Cazaban, consilier de stat pentru cultură. O ruşine de serv umil, a bătut câmpii cu graţie, îmbrăcat în frac şi cu papion, lăudând intenţiile excelenţei sale. Trăind în Ardeal, mi-o trăbuit o ţâră de vreme până am priceput că preşedintele ţării îi excelenţă şi nu se va atinge de Roman Patapievici pentru încălcarea grosolană a Constituţia României. Răspunsul acesta, din partea cancelariei de la Cotroceni, mi-a reînnoit ideea, şi nu este numai a mea, că Traian Băsescu la rândul său, nu e nimic altceva decât un serv. I-am răspuns consilierului-serv cum am crezut eu de cuviinţă şi m-am hotărât să nu mai scriu scrisori servilor de la Bucureşti. Cât priveşte pe Roman Patapievici a mai scos trei ediţii cu aceleaşi blasfemii la adresa României şi Românilor să înţelegem că e mai presus de Constituţia României iar excelenţa sa îl serveşte când sună clopoţelul! Am început să înţeleg şi mai bine ce funcţii îndeplinesc preşedinţii republicii după decembrie 1989 şi, în acelaşi timp, mi s-a făcut milă de supunerea multor scriitori din ţară.

Şi acum înapoi la puşcaşul Breban. Îi înţeleg mâhnirea ce i s-a transformat în suferinţă cronică, dar nu a luat cea mai bună decizie cu metafora-puşcă şi nu a luat în considerare spatele lui Patapievici şi nici gărzile sale de corp. Era să uit ceva la fel de important: poltronismul boierilor minţii din capitală şi al unor elite loco ce au deviza lor „Nihil sine… utilitas!” Exemplu: În mai 2015, Radu Boroianu este uns de către Senat director la ICR, instalare cu tam-tam, presă şi invitaţi printre care şi maestrul Breban. Noul director ICR îl propune preşedinte onorific al Institutului, călăuzit de ideea că e nevoie de înţelepţi în consiliul institutului şi i se dă cuvântul. De la început, maestrul îi atacă deschis, frontal pe Patapievici şi pe adjunctul Mircea Mihăieş „o echipă catastrofică pentru cultura română” Drept, şi a continuat „…noi am exportat mizerabilismul, o literatură de cur şi pizde… exprimate pe înţelesul tuturor celor de la Institutul Cultural Român. Aşa pare a fi, dar reacţiile anti-Breban s-au declanşat în forţă, ca din puşti mitraliere, după afirmaţia: Mircea Mihăieş, Patapievici, Liiceanu îs în slujba lui Soros, cel care crede că nu mai este nevoie de statul român. Imediat s-a dat alarma codificată, pe firul albastru: „Breban e politic incorect” iar noul director al ICR, care în timpul şedinţei s-a mulţumit să zică numai: „ceea ce e permis lui Nicolae Breban nu e permis lui Radu Boroianu” (poltron!!) după şedinţă, după discuţii particulare a scris, semnat şi publicat‚ „Despărţirea de Breban” ceea ce clar dă de înţeles că va continua linia directoare a lui Patapievici la ICR.

Nicolae Breban a rămas neclintit, statornic şi a continuat să-şi susţină opiniunile sale despre mizerabilismul mizerabilului Patapievici chiar şi într-o şedinţă a secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române, unde a scos metafora şi l-a împuşcat pe Patapievici; pac, pac! Mare scandal, mare din Academie până la grădiniţa de copii handicapaţi din sectorul unu. Un fost ministru de-a lui Băsescu – cum e turcul şi pistolul – a cerut Academiei măsuri drastice împotriva octogenarului scriitor, probabil în ideea să-l dea afară din Academie şi să-i ia el locul. Puşcaşul Breban a greşit când în apărarea sa spune că în alte ţări, şi dă exemplul Poloniei, Patapievici ar fi fost exclus şi terminat. Astfel   scandaluţul nostru dâmboviţean devine scandal internaţional, diplomatic fiindcă, ambasadorul Poloniei a fost pus să sară până-n tavan, lovindu-se rău la cap şi ameţit a declarat, citez: Patapievici şi Liiceanu se află printre cei mai străluciţi intelectuali români, ceea ce dovedeşte fără tăgadă că habar nu are de cultura română, dar deh, şi el un slujbaş amărât a fost pus să-şi bage nasul unde nu-i fierbea… cultura, susţinând că Nicolae Breban a adus daune prestigiului Poloniei, care în clasamentul internaţional deţine o poziţie superioară în libertatea presei. Păi, atunci, de ce se bagă în presa românească? De dragul lui Patapievici ce are libertatea presei, şi îi neagă libertatea de expresie lui Nicolae Breban! Aşa-i democraţia în Polonia sau numai în capul ambasadorului după ce a dat cu el în tavan? M-am lămurit, are şi Polonia ambasadori cu ieşiri penibile, ceea ce a reieşit şi din comentariile internauţilor pe care le-am citit.

Culmea penibilităţii a atins-o depresivul Gabriel Liiceanu într-un articol: „Nu sunt de acord să fiu împuşcat” înşirând că este a treia oară, din 1990, când este ameninţat cu împuşcarea: odată de mineri, care şi ştiau cine e Liiceanu, apoi de Vadim Tudor, care ştia foarte bine cine e Liiceanu şi acum de către un academician. Vai, vai, vai, ce români fără milă, faţă de Liiceanu ce a scris, semnat şi publicat: „…Patapievici care poate şi chiar trebuie să înjure România din prea multă iubire, în baza unei ideii filosofice personale că iubeşte România atât de mult încât are dreptul la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului iubit (în cazul de faţă România e un obiect oarecare pentru cei mai străluciţi intelectuali români ai ambasadorului polonez). Să întrebăm pe fostul filosof, dacă Nicolae Breban, care iubeşte cu adevărat foarte mult România şi cultura ei, are aceleaşi drepturi la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului Patapievici sau nu? Dacă nu, de ce nu?

Constituţional toţi cetăţenii României au aceleaşi drepturi de conştiinţă şi expresie, dar mie îmi pare rău că maestrul Nicolae Breban nu a ales calea justiţiei. Să-l acuze pe Patapievici de cele scrise şi publicate referitor la naţiunea romană. Să-i citească judecătorului că: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă la semnul fierului roşu… sunt 23 de milioane de omuleţi patibulari … cu substanţă tarată … roşi de spirocheta românească până la erupţia terţiară” la care apărătorii lui Patapievici vor aduce ca argument că toate acestea sunt de fapt expresia înaltei sale iubiri faţă de români! Judecătorul să judece corect, cum îl judecă poporul român. Teamă îmi e că la Bucureşti se va găsi judecătorul potrivit care să o înghită şi pe asta, dar poporul român nu. Au fost şi sunt mulţi iubitori de ţară care critică aspru ceea ce se întâmplă la noi, din cauza preşedintelui, guvernului, parlamentarilor, dar au avut un vocabular decent, nu au insultat ordinar poporul român cum a făcut şi face Patapievici, care în „Politice” a atins limite anormale, paranoice ce, într-un fel sau altul nu trebuie acceptate, trebuie tratate cu judecată.

Eu, un român obişnuit, care după paranoia lui Patapievici sunt patibular – adică demn de spânzurat – alături de ceilalţi 23 de milioane români, acum la sfârşitul Secolului XX, revoltat am făcut un Denunţ Penal la Parchetul Tribunalului Municipiului Bucureşti, pe care l-am trimis recomandat cu aviz de primire şi la care, în aproape zece ani, nu am primit nici un răspuns! În schimb, simt din plin braţul lung al institutului tovarăşului Roman Patapievici, fiindcă ei de acolo de pe Aleea Alexandru sunt mitomani şi duplicitari, ticăloşi răzbunători pe la spate.

Denunţ penal

 

Către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti – România

 

Subsemnatul Dr. Padeanu Dumitru (Corneliu Florea, n.red.), cetăţean român şi canadian, domiciliat în 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, Manitoba, R2N 2V9, Canada, cu legitimă indignare cetăţenească, fac acest denunţ penal împotriva cetăţeanului român Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român din Bucureşti, Aleea Alexandru nr. 38, pentru încălcarea Constituţiei României, articolul 30, aliniatul 7 care stipulează: sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii.

Cetăţeanul Horia Roman Patapievici a publicat în 1996, când actuala constituţie românească era deja în vigoare de câţiva ani, un volum intitulat „Politice” la Editura „Humanitas” în care scrie şi semnează, publică si răspândeşte, următoarele:

Despre România:

„Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” – Politice, HRP, pag. 63.

Despre populatia României:

„23 de milioane de omuleţi patibulari” – Politice, HRP, pag 53

„Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” – Politice, HRP, pag 34, iar la pag. 64: „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă…”

Despre Limba Română:

„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături…” – „Politice’’, HRP, pag. 64. 

Despre Istoria Românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având băşica udului mai mare… i-au dovedit” (pag.63)

Despre Cultura Românilor:

Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” – „Politice”, HRP, pag.49.

Locuiesc în Canada din 1980, profesez ca medic, sunt informat prin limba engleză de ceea ce se petrece si întâmplă în lume, dar nu am auzit ca în lumea civilizată, o persoană care se pretinde educată şi este proiectată ca atare de mass-media, să aducă public asemenea insulte, denigrări şi defăimări naţiunii în mijlocul căreia trăieşte. De asemenea, până la cetăţeanul Horia Roman Patapievici, în România au existat foarte mulţi intelectuali superiori lui, ce au realizat corect starea noastră istorică şi socială, dar au avut măsura inteligenţei şi-a bunei cuviinţe în exprimarea ei. Respectăm libertatea de expresie, dar nu acceptăm să fim denigraţi şi defăimaţi în mod   grobian, anti-constituţional.

Am încercat să-mi exprim starea de indignare faţă de aceste defăimări, fiind român, născut, crescut şi educat în România, dar mass-media „liberă şi democrată” nu dă dreptul la replică tuturor românilor. Văzând că sunt lipsit de drepturile cetăţeneşti, m-am adresat preşedintelui Traian Băsescu care a jurat să respecte Constituţia României. A jurat de formă, de protocol.

Niciodată nu am să accept asemenea insulte la adresa mea şi-a conaţionalilor mei, deci în ultimă instanţă mă adresez DVS, cu speranţa că Justiţia Română veghează la respectarea CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI   şi apără demnitatea cetăţenilor români.  

Chiar dacă acest denunţ penal vine numai din partea mea acum, vă asigur că mulţi cetăţeni români sunt la fel de indignaţi – domniile voastre nu? – şi pretind cetăţeanului Horia Roman Patapievici să ceară scuze publice, verbal şi în scris, cetăţenilor români pe care el îi consideră omuleţi patibulari, taraţi, roşi de spirocheta românească. De asemenea să părăsească funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român. Atât.

Dr. Pădeanu Dumitru, 20 August 2006, Winnipeg – Canada       *            

NU am primit nici un răspuns din partea parchetului bucureştean, nici măcar avizul de primire ce trebuia semnat şi rambursat. Aşteptând, m-am lămurit încă odată, de instituţiile noastre bucureştene, de reţeaua de stat a nelegiuirilor ce domină în România preşedintelui Traian Băsescu. (Folosesc aici termenul de nelegiuire în sensul nerespectării Constituţiei şi a legilor în vigoare). Doamna Monica George Tudor din Toronto, soţia poetului George Tudor, mergând la Bucureşti, s-a interesat personal de situaţia denunţului trimis de mine. Pe un ton bădărănesc, de obor, i s-a refuzat orice informaţie. S-a întors deziluzionată şi mi-a părut foarte rău pentru dânsa. Apoi, am fost prins de probleme personale, m-am luat cu ele, dar, din când în când, zâmbeam cu amărăciune ce naiv sunt: nu s-a găsit în tot Bucureştiul alt rumân care, sprijinit de alţii la fel ca el, să-l dea în judecată? M-am găsit io, din nordul preeriei canadiene, să fac ce trebuia făcut de la început de intelectualitatea şi scriitorimea liberă acum în ţară. Probabil, am minte de naiv şi suflet depăşit, dacă aştept altceva de la înalta lume a boierilor minţii, a Institutului Patapievici şi al guvernelor şi instituţiilor subordonate culturii lor. Indiferent, de prestigiul cu care se freacă unii pe alţii, eu nu accept aceste nelegiuiri anti-româneaşti, anti-constituţionale ale lui Patapievici, trebuie să le contracarez public. Am făcut-o pentru Gabriel Constantinescu şi Doamna Maria Blaj soţia sa care, din dragoste şi dăruire adevărată pentru România, a făcut şi dânsa ani grei de puşcărie comunistă, o fac pentru patria mea. Mă simt liber şi mulţumit, este o datorie.    

Acum privesc, cum pot eu privi, cât e de prins puşcaşul Breban de haita nelegiuită. Naiv cum sunt îmi pare rău, pentru că trece printr-o traumă psihică şi ca medic ştiu ce înseamnă asta. Ce păcat că nu a acordat atenţie cărţii pe care i-am trimis-o, Polemos, în urmă cu douăzeci de ani, poate nu ar fi pus mâna pe puşcă ar fi scris un denunţ penal, mult mai bine decât mine, pe care parchetul bucureştean nu-şi permitea să-l arunce la coşul de gunoi fiindcă venea de la scriitorul Nicolae Breban! Repet, maestre, aţi greşit, aţi dat cu oiştea-n gard. Dar vorba ardeleanului: Nu-i bai, cu treabă bună tocmiţi şi gardu’ GDS-lui 22 şi oiştea carului.

Sănătos să fiţi! Veţi trece cu bine şi peste astea, pentru că aveţi dreptate.

 

Corneliu Florea, Ianuarie 2016, Winnipeg – Canada

 

PS – Salutări Doamnei Magda Ursache, i-am trimis recomandat, astă vară, din România un volum Polemus pentru Contemporanul, pentru DVS, gândindu-mă, io naivul, că v-ar putea fi de vreun folos, că şi de aici din Nordul Lumii e cineva alături de DVS. Încă nu am primit nici măcar acel mic semn de confirmare din partea dânsei, probabil … încă nu a ajuns poşta ….

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

5 Responses to “Un puşcaş numit Breban”

  1. Ioan Ispas says:

    Dacă intelectualii din București erau cu ochii pe ciolănel și nu-I intersau problemele de onoare, demnitate și mândrie națională, la fel erau și cei din Timișoara.
    În 17.o3.2012 la Târgul de carte Gaudeamus din Timișoara era anunțat, ca un eveniment deosebit, o conferință a lui Patapievici. M-am gândit să-i fac o primire corespunzătoare, așa că am confecționat un benner cu textul “Jos Patapievici din fruntea Institutului Cultural Român”, am tras la xerox în 100 de exemplare citatele jignitoare din cartea sa și la ora fixată m-am dus la locul fixat pentru conferință.
    Cu puțin timp înainte am distribuit foile cu citate celor așezți pe scaune care-l așteptau pe conferențiar, apoi când Patapievici însoțit de Mircea Mihăieș a intrat am desfășurat benerul. Mircea Mihăieș I-a incitat pe ascultători să mă scoată de acolo, dar Patapievici l-a oprit și mi-a cerut să vin la masă și să explic de ce cer să plece. Am reprodus jignirile. Mi-a răspuns că și Cioran a vorbit urât despre români, că el ca manager al ICR a publicat o grămadă de cărți, etc. I-am răspuns că el nu poate să se ocupe de cultura românească dacă are o asemenea părere despre ea. O grămadă de ascultători m-au orbit cu blitzurile aparatelor, dar a doua zi n-a apărut nimic în presă despre incident. Nimeni din ascultători n-a fost de partea mea. Unul a fost chiar agresiv. Plimbându-mă cu benerul prin târg două doamne mi-au mărturisit discret că am dreptate. Asta este situația cu intelectualitatea din Timișoara și din România!

  2. maramuresanu says:

    Domnule Florea,aveti atata patriotism in sangele d-voastra de roman ca incepe sa fiarba precum gazele in corpul scafandrilor care ies prea repede din adancuri,fara decompresie!Va legati de tatal d-lui Patapievici precum faceau comunistii apel la acea…origine sanatoasa.Dumneavoastra ati lust-o la sanatoasa si nu v-ati oprit pana in Canada!Doamne fereste,sa nu va legati cumva si de tatal lui Petrica Roman!Toate bune si frumoase dar,pe vremea lui Patapievici ,acest ICR parca avea ceva mai multa activitate,nu credeti?!A,inca ceva:adevarul supara cumva si pe Domniavoastra?!

  3. Ioan Ispas says:

    Înainte de a protesta la târg am încercat să obțin participarea unor ONG-uri. M-am dus la o organizație a militarilor în rezervă cu un nume frumos ( nu-l dau din motive de jenă). Le-am explicat despre ce este vorba dar au refuzat să participle motivând că ei se ocupă de alte probleme, de exemplu pensiile militarilor.M-au întrebat ce pensie și ce grad am și aflând că sunt doar locotenent reservist cu pensie de inginer mi-au spus că dacă intram în armată acum eram colonel cu o pensie de trei ori mai mare. Asta e situația militarilor, gândul lor este la pensii nu la onoare, demnitate sau luptă!

  4. Ioan Ispas says:

    N-am uitat nici presa. Am trimis e-mail-uri la presa locală anunțând un protest împotriva lui Patapievici, la târg. Nimeni nu mi-a răspuns, nu știu dacă au participat, dar sigur n-au făcut nicio mențiune despre protest. Asta e situația cu presa, nu mai este câinele de pază al democrației, ci doar un cățelcare face frumos la comenzile primite.

  5. corneliuflorea says:

    DRAGA ”MARAMURESENE””, adevarul nu ma supara, mojicia ma dezgusta. DVS imi sunteti insa unul simpatic si ca gest al slabiciunii mele fata ”maramuresana DVS postare” va trimit
    Articolul 19 din DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI A ORGANIZATIEI NATIUNILOR UNITE din 1948 semnata si de maramureseni
    ””FIECARE are dreptul la libertatea de opinie si expresie; acest drept include libertatea de a avea opinii fara amestec din afara
    sa caute,primeasca si sa imparteasca informatii si ideii prin
    orice medii indiferent de frontiere”” Asta-i !! Daca nu va place, nu sunt eu de vina …mergeti la ONU si cereti sa anuleze articolul. Succes si sa va decompresati sanatos !!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors