„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

 

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

 

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni…

 

Un general sas cu o carieră militară unică

 

Am fost foarte interesat de ceea ce îmi destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos.   Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvăneni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner” bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric   tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istoria, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii.

Wir-Nosner-coperta01 (411 x 600) (1)

Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturiile despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata română până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901 la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice, şi-a cerut permisiunea de la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu, i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, pe care le ştia de ce sunt capabile, încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen – Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor peste 40.000 de saşi din Nosnerland, acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis.

– Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

– Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

 

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului

 

Horst Gobbel face în introducerea tomului un istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa – Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadrul unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor Adolf Hitler-utca, strada spitalului Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la   Waffen SS cu cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine… Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt, Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se.

Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungureşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale. Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie ’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.”

Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune, multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufleţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

 

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică”

 

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciuperci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce şi „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii săi. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le erau „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească a se abate de la subordonarea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşilor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo -autorităţile române, despre care trebuie spus că; întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democratică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământurile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţi să slugărească inconştienţi conducătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei; că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagărele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deosebite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişinău, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă din ordin sovietic de data aceasta şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul. A urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din   Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” organizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două formaţiuni au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comunistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeritate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte; din revanşarzi verzi cu săgeţi în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotriveau nedreptăţilor şi abuzurilor   comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-au dezlănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când, toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

 

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române

 

Saşii nemai putând suporta persecuţia şi mizeria în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum la întoarcerea saşilor tot din ordin, de data asta sovietic injust, ei, cei rămaşi cunoscând drama celor plecaţi, o adevărată odisee în infernul războiului, i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler care, din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României în acele vremuri de restricţii nelegiuită a poporului sas, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner , fiind important de ştiut şi pentru români:

„Înalt Consiliu de Miniştri,

Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală.

Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918, nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

Cu ideile hitleriste prin care se trecea la conducerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am consimţit şi m-am distanţat de această mişcare (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.

Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.

Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.

Bistriţa, 25 iulie 1945

Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller”

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare, fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa guvernului hortist, nici în faţa Fuhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturi, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţi, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre   RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evrei care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închisoare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

(Corneliu Florea – fragment din volumul în pregătire „Vara pisicilor negre”)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

One Response to “„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră”

  1. Ioan Ispas says:

    Referitor la ultimul sas din articol, se pare că-n vremuri tulburi și dintre sași la suprafață tot gunoaie ies.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors