Tudor Radu Popescu – Personalitate marcantă a dreptului românesc

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

Tudor Radu Popescu – Personalitate marcantă a dreptului românesc

– o evocare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

 

O numeroasă pleiadă de specialişti în ştiinţa dreptului, discipoli ai savantului, îşi aduc aminte cu gratitudine şi nostalgie de renumitul profesor Tudor Radu Popescu, personalitate de aleasă valoare, membru de onoare al Academiei Române, nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru o acţiune „in favorem eclesia”.

Inegalabilul profesor de drept civil provenea dintr-o familie modestă, tata fiind muncitor, iar mama casnică. Cu o francheţe şi savoare captivante, profesorul povesteşte în memoriile sale: „Am avut tot timpul încredere în propriu-mi destin ce ţinea mai degrabă de un miracol decât de posibilităţi previzibile…am avut norocul de a fi plecat la drum fără noroc, adică fără un punct dinainte prestabilit, cum ar fi o familie de tradiţie, cu posibilităţi materiale ori intelectuale, care, desigur, ajută, dar şi condiţionează; fără ipoteci spirituale sau religioase, adică fără acele elemente care să mă fi jenat în făurirea ipotezelor mele de viaţă. Eram liber pe visele şi iluziile mele ascunse în adâncul sufletului, pentru ca,  odata, cândva…”.

Părinţii săi se situau pe poziţii diferite în privinţa viitorului copilului Tudor. Mama îşi dorea ca el să îmbrăţişeze cât mai repede o meserie care să-i aducă câştiguri materiale imediate, opţiune justificată pe deplin de nevoile imperative de a creşte şase copii. Tata susţinea orientarea băiatului spre carte cu scopul final ca acesta să devină cineva in viaţă. Varianta tatălui s-a impus cu desăvârşire astfel că în familie au rezultat trei jurişti şi trei medici. Harnic şi inteligent, copilul Tudor Popescu le-a dat satisfacţie ambilor părinţi: în paralel cu şcoala s-a angajat ca mic slujbaş, contribuind cu conştiinciozitate la întreţinerea numeroasei familii, în detrimentul şcolii, unde înregistrează multe absenţe şi note puţine, ajungându-se la un moment dat ca viitorul remarcabil jurist să fie calificat ca un elev cu o slabă prestaţie educativă.

Un eveniment fără importanţă i-a transformat involuntar situaţia şcolară. Astfel, sosirea unui profesor nou la istorie şi geografie, îl pune în faţa unei împrejurări deosebite. Cu scopul de a-i face o farsă colegului lor, fruntaşii clasei, încredinţaţi că noul profesor, analizând situaţia slaba la învăţătură a elevului Popescu Radu Tudor îl va examina cu proxima ocazie, îi propun un pariu, determinându-l să se pregătească cât mai temeinic, sperând să-l deruteze pe profesor. Urmarea a fost câştigarea pariului de către colegi, farsa consumându-se aşa cum era prevăzut, doar că cea mai importantă consecinţă a fost aceea că, din acel moment, a avut permanent de luptat cu neâncrederea profesorilor, aceasta implicând verificări suplimentare în scopul evaluării sale cât mai corect. Fiind înzestrat cu o surprinzătoare memorie, dar şi cu o mare ambiţie, a terminat liceul cu premiul întâi, iar studiile universitare le-a finalizat cu un prim doctorat luat cu „magna cum laudae”.

Tudor Radu Popescu

Foto. Carte Tudor Radu Popescu

Itinerarul străbătut de la copilul modest care „smulgea iarba dintre linii”, dupa cum îşi aminteşte în memorii, până la apreciatul maestru al dreptului a fost istovitor şi sinuos, dar întotdeauna a reuşit. Majoritatea greutăţilor de care s-a lovit au provenit din răutăţile şi invidia unor oameni incapabili, mărunţi şi răzbunători, reuşind să depaşească toate situaţiile neplăcute create prin calităţi aparte demne de admiraţie şi respect: muncă, curaj, onestitate, tenacitate şi o permanenta automotivare de a învinge.

Spre exemplu, a rămas de pomină o întâmplare de pe la începutul anilor ’60. Era perioada în care se puneau în aplicare aberantele şi stupidele măsuri organizatorice dictate de partid prin care oamenii valoroşi să fie aspru criticaţi şi exemplar sancţionaţi pentru greşeli fără importanţă, deseori inventate. La o şedinţă de partid din acea vreme, intuind că se află pe lista neagră, a folosit o „diversiune”, cum o numeşte în memorii: s-a înscris la cuvânt şi a rostit un discurs fulminanat, susţinut strălucit cu argumente politice, ceea ce i-a atras vii aplauze din partea asistenţei şi a provocat dezarmarea detractorilor săi. Aceştia, întărâtaţi de ideea înfrângerii evidente, au convocat după puţin timp o şedinţă specială consacrată lipsurilor profesorului finalizată cu un vot de blam şi transferarea disciplinară a acestuia în provincie, la Universitatea din Iaşi. Rezultatele excepţionale pe care le-a avut în „dulcele târg al Ieşilor” l-au readus în scurt timp la Bucurşti, aici continuând să-şi desfăşoare cu mult succes activitatea ştiinţifică şi didactică, câştigând şi un substanţial plus de simpatie din partea studenţilor care, cu admiraţie şi candoare, îl numeau „nea Tudorică”.

Se cuvine evocată o filă de importanţă majoră din cartea viţii puse în slujba dreptăţii, impresionantă prin riscul enorm asumat de celebrul jurist. In anul 1948 a fost emisă şi a intrat în vigoare un act normativ aberant cu posibile efecte dezastruoase, „Decizia 202”. Reglementarea cu putere de lege, reproducând un ucaz al puterii sovietice, statua ca „bunurile de orice fel ale unor instituţii să fie trecute de îndată la stat”, cu alte cuvinte, să fie degrabă confiscate. Pe lista instituţiilor asupra cărora avea impact decizia erau nominalizate şi cele religioase. De la cel mai înalt nivel, profesorul Tudor Radu Popescu a fost numit preşedinte al unei comisii de punere în aplicare a prevederilor Deciziei 202/1948. Conştientizând în mod admirabil pericolul în care se aflau bunurile instituţiilor religioase, după câteva nopţi de nesomn, a reuşit să descopere şi să evidenţieze inadvertenţele de necontestat de ordin juridic ale ucazului sovietic tradus şi preluat impropriu. Cu o măiestrie juridică de excepţie, sustinută de mult curaj şi o inteligenţă sclipitoare, a reuşit s facă inaplicabilă decizia, salvând bunurile de la o umilitoare şi iresponsabilă confiscare, respectiv împiedicând demolarea criminală  a lăcaşelor religioase de orice rit sau transformarea lor în depozite ori grajduri cum s-a întâmplat în mai multe ţări din lagărul socialist. Cu o iscusinţă aparte şi o prestaţie profesională deosebită, profesorul a reuşit cu instrumentele juridice pe care le folosea cu multă abilitate să amâne şi să împiedice aplicarea aberantelor prevederi, până când, cu trecerea timpului, acestea au devenit caduce şi lipsite de capacitatea de a mai produce efecte juridice. Este dureroasă constatarea că în urma acestei îndelungi acţiuni cu un final dramatic de un nepreţuit succes, autorităţile române (nici măcar cele ecleziastice) nu au făcut nici un gest de recunoştinţă printr-un binemeritat demers de recompensare şi stimulare a valorosului savant. Noroc că a venit în România o ziaristă evreică din Statele Unite ale Americii interesată să descopere persoana datorită căreia nici un lăcaş de cult evreiesc nu a avut de suferit care a propus printr-o organizaţie umţanitară nominalizarea eminentului profesionist al dreptului la Premiul Nobel pentru Pace.

Două sunt citatele legate de viaţa profesorului Tudor Radu Popescu care vor întregi scurta mea evocare.

Într-un volum recent publicat la Editura Rao (mai 2015), intitulat „Jurnalul banalităţii”, o carte cu elemente autobiografice care surprinde momente din viaţa autorului şi ca avocat, Marian Nazat scrie: „Profesorul Tudor Radu Popescu era, indiscutabil, vedeta Facultăţii noastre de Drept. Devenise deja o legendă încă din timpul vieţii, era spurcat la gură şi mereu avea ceva de spus. Tin minte că, la o şedinţă de partid, o studentă a întârziat. „Am fost la bibliotecă şi doamna de acolo se mişca foarte încet”, a încercat să-şi justifice întârzierea colega mea. „Da’ se mişca bine?”, s-a auzit vocea profesorului , aflat în ultimele rânduri ale amfitetrului. Si, deodată atmosfera s-a destins, râdeam cu toţii. Altădată a traversat strada spre cofetăria Tosca, dincolo de trecerea pentru pietoni. Un miliţian l-a oprit şi l-a amendat cu 50 de lei. „Tinere, ia 100, că tot pe aici mă întorc!”, l-a umilit dascălul în faţa căruia au tremurat atâtea generaţii. La bătrâneţe, bărbatul carismatic şi sclipitor şi-a pierdut minţile şi umbla pe străzi, fără să ştie cine era. Cruntă pedeapsă! Dumnezeu să-l aibă în pază!”.

Atunci când şi-a simţit limitele (a trecut la cele veşnice în 2004 la vârsta de 92 de ani), cu optimismul care l-a caracterizat toată viaţa în care a iubit nespus de mult munca, învăţăceii şi breasla, a avut tăria să scrie şi să semneze următoarele: „Subsemnatul Tudor R. Popescu, Profesor consultant la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, aduc la cunoştinţă celor în drept că vârsta de 90 de ani şi starea sănătăţii mă pun în imposibilitatea de a mai îndeplini în mod corespunzător sarcinile ce-mi revin. In consecinţă, cu adâncă părere de rău pun capăt activităţii mele de profesor, cu care m-am identificat cu entuziasm, devotament şi dorinţa de a-i atinge culmile. Anunţându-mi astfel retagerea de la restul de activitate care mă mai lega de mirifica lume a DREPTULUI, urez celor care gustă în prezent frământările şi bucuriile acestei lumi, precum şi celor care se vor bate în viitor pentru ele mult succes şi multe ceasuri stelare. VIVAT ACADEMIA”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors