Minunata Piaţă a Universităţii

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2015

Minunata Piaţă a Universităţii

Vox populi, vox dei

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Când se va scrie istoria României postcomuniste, un capitol substanţial va fi dedicat forumului popular de anvergură din Piaţa Universităţii. Această perioadă a început cu contestarea „democraţiei originale” în aprilie – iunie 1990 în Piaţa Universităţii şi continuă tot în acest spaţiu profund rezonant, după un sfert de veac, cu protestul împotriva aceleiaşi pseudodemocraţii, la începutul acestui fierbinte noiembrie 2015. Anul trecut la alegerile prezidenţiale tinerii din diaspora au dat un avertisment drastic nu doar lui Ponta şi guvernului său, ci întregului sistem corupt până la măduvă. Prezenţa lui Marian Munteanu acum în Piaţa Universităţii sperăm să fie un semn că în sfârşit va începe schimbarea la faţă a României. Studentul Marian Munteanu a fost în 1990 sufletul Pieţii Universităţii, al „golanilor” înfieraţi de Ion Iliescu, întemniţaţi, bătuţi şi chiar ucişi de minerii instigaţi. Deschiderea dosarului primei mineriade din 13-15 iunie 1990, la cererea expresă a CEDO, nădăjduim că va demasca eforturile puchistului kaghebist Iliescu şi a camarilei sale. În toţi aceşti douăzeci şi şase de ani România a trăit sub eşafodajul minciunilor eşalonului doi, care, confiscând revoluţia, s-a cocoţat în fruntea bucatelor, organizându-se într-o odioasă cleptocraţie.

Scânteia care a aprins mânia populară, acumulată zi de zi la vederea actelor de corupţie pe faţă ale guvernanţilor, ale parlamentului, ale partidelor, într-un cuvânt ale întregii structuri politice, a fost tragedia de la Clubul Colectiv petrecută vineri, 30 octombrie, când au murit din cauza incendiului trezeci şi doi de tineri (41 in momentul publicării, n.edit.), iar peste o sută treizeci se zbat în spitale între viaţă şi moarte. Cu puţin timp înainte, căzând cu motocicleta într-o groapă căscată pe una dintre şoselele capitalei, şi-a găsit sfârşitul un poliţist din escorta ministrului de interne, Gabriel Oprea. Aceste două incidente tragice au reprezentat doar ultima picătură dintr-un uriaş creuzet al suferinţei naţionale. Pentru că, dacă cei ieşiţi din şi protejaţi de mantaua domnului Iliescu au crezut că se poate guverna oricum un popor secătuit de o istorie jucată cinic mereu pe spatele lui, au aflat începând cu ziua de 3 noiembrie a.c. teribilul adevăr al judecăţii populare. Politicienii complici la batjocorirea sufletului acestui popor au auzit în aceste zile încinse verdictul drastic al opiniei publice. S-a declanşat aşadar a doua revoluţie a tinerilor lucizi, care şi-au propus de data aceasta s-o ducă până la capăt. Pancartele demonstranţilor din Bucureşti şi marile oraşe ale ţării cer democraţie nu oligarhie, nu „emanaţie”, cer guvern de tehnocraţi nu de birocraţi, cer ca parlamentul penal să fie judecat de tribunal. Mulţimea ştie ce vrea. Ne aflăm în prezenţa unei generaţii tinere educate, care acţionează ferm, dar nu violent, în cunoştinţă de cauză, pentru că a trecut vremea gloatelor oarbe. Tinerii din Piaţa Universităţii sunt conştiinţa mai bună a poporului nostru, care a cerut să fie auzită imediat după marea înşelătorie a lui Ion Iliescu, farsa alegerilor din mai 1990. Echipa kaghebistă a făcut însă tot ce i-a stat în putinţă să reducă la tăcere cu bâta vocile cu adevărat democratice din acel timp.

Temeţi-vă de această voce lucidă astăzi voi toţi cei care veţi intra să slujiţi în administraţia şi politica românească!   Lăsaţi orice speranţă, dacă mai aveţi vreuna, de căpătuială vorace în detrimentul cetăţeanului român! Cuţitul a ajuns demult la os. Batjocura trebuie să înceteze, cinismul miliardarilor de carton trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei naţionale. A venit vremea reîntronării valorilor sfinte poporului nostru, a cinstei, în primul rând, a adevărului, a libertăţii reale, a muncii tenace şi responsabilităţii personale în spiritul acelei zicale din basmele noastre: după faptă şi răsplată. Un sfert de secol de jaf economic este mult prea mult chiar şi pentru răbdătorul popor român. Politicienii inconştienţi, care-şi fac de cap în totalul dispreţ al cetăţeanului, au fost sugestiv încondeiaţi de pana incendiară a publicistului Octavian Goga. Cele scrise în 1930, sunt perfect valabile şi azi, semn că istoria se repetă: „Ce va fi mâine nu mai putem şti, fiindcă nu se pot face pronosticuri subt un cer încărcat de nori grei, cât anume va ţine furtuna şi unde vor cădea fulgerele ei. … Un lucru însă se simte: fierbe în ţară şi multe otrăvuri sunt pe cale să ceară cuvânt. Subsemnatul odinioară a scris despre măgarii care pasc pe Vezuviu, neştiutori de lava de subt copitele lor. Băgaţi de seamă, metafora e din nou la ordinea zilei”. (Fierbe în ţară, Octavian Goga, Pagini publicistice, Dacia, 1981, ediţie îngrijită de Silvia Urdea). Asemenea „măgarilor care pasc pe Vezuviu” au fost toţi politicienii români de până acum, spoliind cetăţenii, pe care ar fi trebuit să-i slujească. Şi acum „măgarii” sunt confruntaţi cu explozia vulcanică.

Rev 1989 2015

Curăţenia grajdurilor lui Augias va trebui să înceapă cu pedepsirea tuturor inşilor care au sfidat legile ţării. Nu ne referim aici la o campanie de răfuieli, ci la demersuri justiţiare clare împotriva nesăbuinţei. Dacă se va proceda cu duhul blândeţii, trecându-se cu vederea răul produs, nu vom putea face rânduială în ţară. Adesea, pe ici pe colo la câte un canal de televiziune românească, observăm că accentul comentatorilor se pune pe respectarea drepturilor omului, de care trebuie să se bucure pungaşii sau de optimizarea condiţiilor lor de viaţă în închisori. Ne pare rău, dar accentul trebuie pus pe actul justiţiar, pe recuperarea pagubelor şi mai apoi pe protecţia drepturilor unor infractori. Fără să ne purtăm barbar cu hoţii, să asigurăm mai întâi un nivel de trai decent bătrânilor, care se sting în frig în bojdeucile lor din satele în ruină, asistenţă socială copiilor lăsaţi de izbelişte de părinţi plecaţi la muncă, manuale şcolilor la începerea anului de învăţământ, locuri de muncă milioanelor de români slugi prin Europa, să echipăm spitalele corespunzător, să construim şoselele care azi au gropi în care mor oameni etc., etc. Hoţii de miliarde au avut în sarcina lor, pe când s-au aflat la butoane, ridicarea ţării, pe care în schimb după un sfert de veac ne-o arată azi prăbuşită, dominată de nereguli în orice direcţie te-ai uita. Te întrebi ce mai funcţionează în România actuală şi cu greu poţi să-ţi răspunzi. În schimb dacă te întorci la epoca Ceauşescu, nume total proscris azi la noi, trebuie să observi, sine ira et studio, că banii poporului nu numai că nu au fost furaţi, dar au fost investiţi în industrie, agricultură, blocuri de locuinţe, baraje hidroenergetice, şoseaua transfăgărăşană, şcoli, spitale, sisteme de irigaţii etc. etc. România exporta specialişti în alte ţări, produse made in Romania, a fost vizitată de doi preşedinţi americani, iar politica de mediator a dictatorului era cunoscută pretutindeni. Departe de mine a face apologia dictaturii comuniste, dar cred că o comparaţie onestă între epoca Ceauşescu şi cea a „democraţiei originale” este în defavoarea celei din urmă din multe puncte de vedere. Nimeni nu vrea să se întoarcă la cultul personalităţii, delaţiune, teroare, absenţa libertăţii de gândire specifice dictaturii, dar se cuvine să recunoaştem că ce s-a construit atunci s-a distrus cu crasă nepăsare acum. Acest bilanţ negativ, produs al „democraţiei originale” iliesciene ne-a dat decenii înapoi ca ţară. Şi pentru ruinarea de proporţii a României cei vinovaţi să plătească.

Astăzi, 5 noiembrie este a treia zi de demonstraţii paşnice în Piaţa Universităţii, unde mii de tineri îşi exprimă revolta împotriva corupţiei, a corupţilor, împotriva tacticii lor diabolice de a folosi parlamentul în scopul protejării actelor lor criminale. Un copil purta o pancartă pe care scria: „Nu puteţi cumpăra toate generaţiile”. Pe alte pancarte am citit: „Corupţia ucide”, „Până la capăt”, „Plecaţi şi nu mai candidaţi”, „Vrem oameni noi, nu tot pe voi”, „Să vă fie frică, ţara se ridică”, „Parlamentarilor, angajează la McDonald şi trebuie să începeţi şi voi să munciţi”, „Nu mai tăiaţi pădurile” şi postularea superbului optimism al acestei admirabile generaţii tinere: „Oamenii sunt încă frumoşi”. Tot pancartele înscriu revendicări perfect legitime ignorate de politrucii celor două decenii postcomuniste. Tinerii cer reformarea sistemului falsei democraţii, reactualizarea Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, alegeri anticipate, reducerea parlamentului la două sute de membri, imunitate zero în faţa celor ce încalcă legea, recuperarea banilor de la corupţi, confiscarea averilor ilicite, desecretizarea dosarelor marilor privatizări eşuate, transparentizarea evenimentelor de la revoluţia din 1989, anularea măririi pensiilor parlamentare, vot electronic sau prin corespondenţă pentru toată lumea, marfa românească să fie promovată în cadrul companiilor multinaţionale şi multe altele.

Sociologi şi jurnalişti la Realitatea TV şi-au exprimat azi, 6 noiembrie rezerva faţă de revendicările protestatarilor din Piaţa Universităţii, că unele din ele ar fi confuze, că tinerii aceia nu se pricep la politică, în fine că o ţară nu se poate guverna la presiunea străzii. Eu aş zice că aceşti domni nu au deloc dreptate pentru că în România nici societatea, nici politicienii nu funcţionează ca la carte. De un sfert de secol au curs râuri de cerneală, s-au făcut mii de mese rotunde la televizor, fără să se schimbe ceva esenţial, fără să se optimizeze clasa politică, dimpotrivă corupţia a crescut în proporţii demenţiale. Să subliniem apăsat că numai protestatarii tineri din stradă, fie că au fost în diaspora în 2014, fie acum în Piaţa Universităţii, numai ei au reuşit să schimbe ceva în România. Opoziţia năclăită în neputiţă nu a putut să-l determine pe Victor Ponta să demisioneze. Am asistat de câteva luni bune la mascarada acestui premier necredibil, dar care proptit de PSD şi UNPR şi mai ales, folosindu-se de obrazul său gros, a rezistat în pofida diatribelor. Numai protestatarii generoşi cu timpul lor, solidari în revolta lor din 3-5 iunie a.c. au triumfat împotriva cinismului unui premier total compromis. La presiunea lor acesta a demisionat. Mai vreţi ceva domnilor jurnalişti şi sociologi? Ne pare rău s-o spunem, dar în România democraţia încă nu funcţionează pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Şi la aşa democraţie numai revolta străzii mai poate îndrepta ceva, adică numai frica guvernanţilor de potenţiala dezlănţuire a furiei oarbe.

Singurul om politic acceptat de Piaţă este Klaus Johannis. Îmbucurător este faptul că Preşedintele României a cerut protestatarilor o listă cu reprezentanţii lor pentru consultări, pentru a ţine cont de revendicările lor despre care a declarat că sunt foarte bune. Abia în acest moment începe un real dialog între cetăţeni şi guvernanţi. Să sperăm ca aceasta să devină o tradiţie sănătoasă în România şi să sperăm că această a doua revoluţie să fie cu adevărat „până la capăt”.

(Waterford, 6 noiembrie 2015)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

One Response to “Minunata Piaţă a Universităţii”

  1. Ioan Ispas says:

    Stimată Doamnă Silvia Jinga, vă citesc cu placere articolele publicate. Din păcate “singurul om politic acceptat de Piață…Klaus Ioahannis “,,tocmai a rămas mai sărac cu două case, ultima pierdută săptămâna trecută în urma deciziei Curții de Apel Brașov care a constatat că fusese obținută pe baza unor acte false. Deci în fruntea piramidei a fost cocoțat un hoț de case!Acest individ ne dă nouă lecții de morală!Evident că în SUA un asemenea președinte ar fi fost dat jos cu un picior în fund!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors