Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

One Response to “Vara războaielor mari (4)”

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors