De ce scriu la „Curentul Internaţional”

De ce scriu la „Curentul Internaţional”

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ţin să precizez pentru început că rândurile ce urmează se constituie în răspunsul meu deschis şi dezinteresat la întrebarea din titlu ce mi se pune în mod repetat de aproape un an de zile de când am început să public la „Curentul Internaţional”; curiozitatea celor care mi-o adresează fiind mai mult sau mai puţin justificată. Asemenea întrebării, care, după cum se poate lesne observa, comportă doua întrebari componente, voi structura ansamblul opiniilor mele pe două răspunsuri subsecvente. În primul rând, vreau să explic „de ce scriu”. O majoritate covârşitoare a celor chestionaţi despre ce înseamnă scrisul pentru ei ne face să constatăm că nu se răspunde sincer la întrebare, răspunsurile des întâlnite fiind de o mare varietate, de la „scriu pentru că pentru mine scrisul este o manifestare a dragostei faţă de oameni” până la „scriu pentru că n-aş putea trăi fără să scriu”.

În ce mă priveşte, scriu pentru că încă din adolescenţă am fost fascinat de descoperirea unui fenomen de-a dreptul magic: aşezând şi combinând într-un anumit fel cuvintele (de cele mai multe ori banale, uzuale şi inofensive) îi poţi „vrăji” pe cei din anturajul tău, astfel încât cu mijloace simple, la îndemâna oricui, poţi să-i faci pe oameni să se bucure sau să se întristeze, să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie cu picioarele pe pământ, să fie fericiţi sau necăjiţi. Este unul din motivele majore care m-au determinat să scriu. Pentru un jurnalist sau scriitor, ca şi pentru un avocat, viaţa sufletească a semenilor este un mecanism complex acţionat cu ajutorul unei tastaturi. Succesul în exercitarea acestor profesii îl asigură dibăcia de a şti pe ce taste să apeşi. Eu scriu şi pentru simplul motiv că îmi place să scriu. Scrisul înseamnă pentru mine cea mai elocventă materializare a nevoii şi dorinţei de a comunica. Mă străduiesc să o fac cât mai bine pentru că aşa am fost educat, să fac orice bine. Ca toţi cei care au îmbrăţişat preocuparea de a scrie, scriu cu intenţia declarată de a place şi nu pot ascunde acest lucru, ca mulţi care nu recunosc că scriu pentru asta. Dorinţa de a plăcea te determină să-ţi valorifici şi să-ţi perfecţionezi formele şi mijloacele de exprimare şi cred cu convingere că dorinţa de a provoca, de a atrage atenţia, de a produce admiraţie, de a convinge şi de a câştiga afecţiune constituie surse de energie morală care conduc la performanţă în acest domeniu complex şi capabil să-ţi confere mari satisfacţii. Sincer să fiu, scriu şi în speranţa de a supravieţui propriei mele ursite, adică de a dura ceva care să depăşească viaţa biologică, dorinţă pe care o au foarte mulţi oameni, dar, este de notorietate, nu toţi recunosc.

De aproape un an de zile am publicat la doua-trei săptămâni câte un gând, o frământare, o recenzie sau un comentariu. De ce la „Curentul Internaţional”? Pentru că mă simt bine aici, scriu ce-mi trece prin cap, fără ca redacţia ziarului să-mi „ajusteze” textele pe motiv de inadecvare politică. Poate că uneori nu am fost în acord cu linia editorială ori cu simpatiile celor care păstoresc ziarul, dar niciodată nimeni nu mi-a reproşat ceva, nici măcar să schimb o virgulă.

Îmi place aici şi pentru că publicaţia scoate din adâncurile românismului valori pe nedrept uitate sau minimalizate sau chiar batjocorite şi le şterge de praful uitării împrospătându-ne memoria cu strălucirea lor de odinioară. Admir totodată încăpăţânarea de a crede cu cerbicie în originile noastre astăzi când multora le este ruşine să-şi mai spună români. În contextul contemporan în care modelul clasic de business din presă, de care multe ziare se agăţau până mai ieri, nu mai funcţionează, fără îndoială. „Curentul Internaţional” reuşeşte să-şi atingă scopul de a livra cititorilor un jurnalism de calitate.

Condiţiile promovate actualmente în presa zilelor noastre impun a se ţine cont, în primul rând, că orice comentariu în mediul virtual este destinat unui spaţiu public, cei care scriu sunt citiţi, mesajul lor se difuzează. Ziarul nu publică comentarii din categoria celor care îndeamnă la ură etnică, religioasă, sexuală sau care fac apologia crimei sau scuză manifestări criminale. De la început am constatat cu plăcere că ziarul cultivă standarde de decenţă şi urbanitate, constituind un spaţiu al dezbaterii argumentate, fără atacuri la persoană sau manifestări rasiste şi oferind totodată cititorului o mare diversitate de opinii, idei şi reflecţii din care să-şi aleagă cea pe care o consideră benefică şi pe care o împărtăşeşte din propria-i convingere. Inevitabil o analiză a motivelor care mă determină să scriu la „Curentul Internaţional” mă duce cu gândul la presa din ţară.

Un studiu recent al Centrului pentru Transparenţă Media relevă faptul că presa din Romania „este bântuită de comunism şi dominată de capitalism”. Doi academicieni care au cercetat peisajul media din Estul Europei au ajuns la concluzia că instituţiile democratice şi cele de media din regiune „au apărut simultan şi interdependent într-o perioadă de reformă rapidă şi deseori haotică”, după cum se menţionează într-un articol din „The Guardian”. Autorul articolului susţine că urmărirea dezvoltării presei din regimurile postcomuniste din Estul Europei a fost un proces fascinant, dar chiar şi în ţările care au căutat să îmbrăţişeze democraţia de tip occidental s-a dovedit evident că o libertate a presei de tipul celei occidentale a fost oarecum fragilă. Conform aceleiaşi surse, motivul cel mai important este, fără dubiu, faptul că în cea în cea mai mare parte a Europei Centrale şi Estice dictatura monarhică a fost înlocuită cu dictatura comunistă, nepermiţându-i democraţiei niciodată până acum să înflorească, astfel că tipul de democraţie din Occident nu a existat înainte de prăbuşirea comunismului şi încă se mai află într-un stadiu timpuriu în mai multe state. Revenind, vreau să mai spun că apreciez „Curentul Internaţional” şi pentru că stârnește interes şi provoacă emoţie, fiind complet diferit de ziarele, destul de numeroase, contaminate de cancerul corporatist de care nu mai reuşesc să scape. Avantajul de a mă afla alături de mulţi condeieri remarcabili care prin eseurile lor consolidează fără îndoială valoarea publicaţiei îmi induce o stare de satisfacţie aparte, sentiment benefic care, evident, obligă, preocupările mele adăugându-se acelor colaboratori care involuntar demonstrează că gazeta nu este doar o culegere de semnături întâmplâtoare şi vremelnice, ci chiar un act de cultură. În fine, scriu pentru că iubesc limba maternă, strălucit definită de unul dintre cei mai apeciaţi prozatori români contemporani drept „casa melcului” şi „refugiu al supravieţuirii”.

Scrisul pentru mine reprezintă un mijloc realmente eficient de conservare a limbii pe care am folosit-o în viaţă în mod preponderent. De altfel, trebuie să mai adaug că detest amestecul caraghios şi trist de română şi engleză (sau franceză, sau italiană) rezultând întotdeauna un ghiveci lingvistic care îngreunează incontestabil desluşirea mesajului, împrejurare ce probează neîndoielnic că cei care practică acest soi de „comunicare” ori nu ştiu bine nici una dintre cele două limbi ori sunt „orbiţi” de acest „modernism” încât acceptă, îmbrăţişează şi imită orice stupiditate, indiferent cât de mare şi nocivă ar fi. Ataşamentul fără echivoc pe care îl am pentru limba noastră, mai ales acum când a ajuns să fie chinuită, maltratată şi schingiuită în nişte tipare străine de originea şi modul ei firesc de evoluţie, este puternic susţinut de faptul că descopăr că numeroase personalităţi plecate din România de mulţi ani vorbesc o ireproşabilă şi superbă limbă română, nu doar corect gramatical, dar şi bogată, elegantă, subtilă şi plastică, folosind adesea cuvinte pe care unii dintre noi se pare ca am cam uitat să le folosim. Şi rămân uluit gândindu-mă cum au reuşit mulţi români plecaţi din ţara natală în anii grei de după război să-şi păstreze o limbă română atât de curată (Eugen Ionesco, Neagu Djuvara ş.a.) încât, la revenirea în ţară, să pară că nici nu au părăsit-o vreodata…

Foto. Dorin Nădrău