PE MAREA NEAGRA – INSULA ŞERPILOR

Posted by admin On June - 30 - 2015

 

PE MAREA NEAGRA – INSULA ŞERPILOR

(ALEXANDRU VLAHUŢĂ – “ROMÂNIA PITOREASCĂ” – Ed. Minerva, Bucureşti, 1906)

“Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâuri verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri.

La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratic ostrov.

Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.

– Nu ţi-e urât aici, leat? îl întreb ca să intru în vorbă, pe când ne urcam încet spre farul din vârful insulei.

– Poi, de ce să ne fie urât? Că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.

Şi tânărul străjer îmbrăţişa c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: “A noastră-i toată.”

Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului şi-o măturau frumos cu aripele.

– Or fi astea, zise dorobanţul, zburătuind un stol de lari albi care ciuguleau în petecul de secară de pe podişul ostrovului.

– Chiar ele… nu; dar strămoşii lor de bună seamă c-au cunoscut pe mândrul Ahile.

– Ale naibii dihănii, să le auzi cum ţipă, domnule, juri că-s nişte copii care râd.

Suntem pe vârf, lângă far. Nici un copac, nici o tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc.

Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubee se-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard.

Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu.

De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors