Copacul

Despre copilăria şi adolescenţa mea n-aş putea să scriu niciodată altfel decât cu o lacrimă în colţul ochiului. De bucurie, de tristețe …nu știu …nu vreau să știu…
Am scris doar frânturi, segmente care m-au marcat într-un fel sau altul, dar lucrurile cele mai importante vor rămâne întotdeauna nespuse. Le-am îngropat demult, undeva într-un loc, acolo în interiorul meu, acolo în adâncimea ,,veacului meu de singurătate,, şi acolo vor rămâne. Şi bune şi mai puţin bune, şi triste şi foarte triste vor rămâne acolo pe vecie.

Cu ceva vreme în urmă, scriitorul Ion Popescu Topolog, într-un moment de intimitate literară, îmi place să-i spun, după lansarea Evei, mi-a spus un lucru care m-a surprins puţin:

,, Ar trebui să începi să-ţi scrii biografia, începe să scrii o carte despre tine. Încetul cu încetul,,.

Am zâmbit, dar inima mea a respins instantaneu ideea. Sunt lucruri despre care n-aş putea niciodată să vorbesc. Doar pentru faptul că, acolo în adâncuri, este bine să fim singuri. Am ales cu multă vreme în urmă să fiu singură acolo. Nu mi-a fost frică niciodată de singurătate. Poate pentru că nici nu prea am avut parte de ea. Eu știu însă cum sunt construită. Poate şi de aceea suport mai greu dezamăgirile. Pentru că, împotriva anumitor principii, mă arunc în vâltoare fără să ştiu să înot.

Se spune că orice om întâlnit în viaţă are un rost…
Eu ştiu că are, doar că uneori nu înţeleg acel rost…
Şi o spun cu mâna pe inimă, am spus-o şi în gând, şi tare, sunt oameni, puţini, extrem de puţini, pe care mi-aş fi dorit să nu-i fi întâlnit.
Şi, uneori, mi-aş fi dorit să nu mă fi întâlnit nici pe mine, aceea care nu poate uita sau ierta atât de uşor.

În secunda în care scriu, copacul din faţa ferestrei mele trece din toamnă în primăvară. E un copac ciudat şi capricios, nici nu ştiu ce specie este.
Ai zice că-și duce existența cumva nepăsător, nu are flori colorate şi frumos mirositoare, nu atrage atenţia, trecătorii nu-şi frâng gâturile privind peste gard, admirându-l, aşa cum fac cu alţi copaci veşnic înfloriţi din zonă.
Copacul acesta creşte tainic, şi în seva lui se răsucesc toate durerile nespuse.
Într-o îmbinare ciudată şi totuşi atât de armonioasă, pe crengile lui, mor frunzele vechi, mugurii stau să plesnească şi unele frunzuliţe verzi şi crude au început deja să-şi răsucească venele fragile sub soarele floridian.
Toamnă şi primăvară pe acelaşi ram…
Câtă puterea trebuie să aibă să treacă zâmbind prin moarte şi viaţă în acelaşi timp, prin desfrunziri, înfrunziri şi înfloriri…
E un copac timid, în interiorul lui apun şi răsar anotimpuri, în exterior, mai târziu, o inflorescenţă palidă, măruntă, apare aproape neobservată, dacă preferi să păstrezi distanţa.
Când te apropii însă, observi că florile mărunte şi albe, au frumuseţea şi parfumul lor. Discrete dar atât de diferite.
Copacul acesta miroase a lemn crud, a pământ negru și umed, a grâu copt și iarbă cosită. Dacă îi încrustezi coaja va pretinde ca nu doare și, încetul cu încetul, își va strânge singur rana într-o cicatrice vizibilă doar atunci când o atingi cu vârful degetelor.

Nu poţi scrie prea multe despre acest copac. Ştiu sigur însă, că eu şi el  nu ne-am întâlnit întâmplător.
Îl simți numai dacă te apropii, dacă îi înţelegi trăirile, emoţiile și durerile trecerii prin anotimpuri…

…numai dacă îi înlături coaja aspră și îi simți seva curgându-i prin venele fragile.

Cum să scrii despre asta?