Vremuri şi amintiri cu haiduci

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2015

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Autor: Pr.dr. Ilie Rusu

„Infractorul dovedit e un exemplu pentru toţi ticăloşii; nevinovatul condamnat e o problemă de conştiinţă pentru toţi oamenii cinstiţi” (Jean de Labruyer, scriitor francez din secolul al XVII-lea).

Meleagurile dintre râurile Bistriţa, Moldova şi Şiret, cu un cadru natural atât de variat şi de generos, au fost martore ale unor evenimente care au făcut vâlvă pe la începutul veacului trecut. Oameni care, răzvrătindu-se împotriva celor care îi asupreau, fie din armată sau din administraţiile locale, nevoiţi fiind, îşi părăseau casa, familia şi trăiau în păduri, în munţi, în locuri mai ferite, căutând o dreptate pierdută sau un trai mai egal. De unii singuri sau în cete, jefuiau pe cei mai bogaţi şi ajutau pe cei mai săraci, încercând prin efortul lor să echilibreze neajunsurile timpului. Urâţi sau bravaţi, uitaţi sau ajunşi în legende sau creaţii artistice, haiducii, tipici pentru ţările române şi cele din Balcani, au constituit şi un sprijin moral pentru cei mulţi sau o îngăduinţă ideologică pentru unii care se succedau la conducerea statului. Niculiţă, Macovei, Pantelimon, Coroi, sunt doar numele câtorva haiduci care pribegeau în ţinuturile din Nordul Moldovei şi a Bucovinei, şi pe care istoricul de azi le poate aduce aminte cetăţii, individului, care prea des şi patologic îşi uită frumosul şi demnul trecut.
Actele de curaj şi de generozitate ale vestiţilor haiduci Pantelimon şi Coroi, evocate mai jos ne invită la o lecţie de istorie curată, simplă dar şi ca trimitere curajoasă în actualitate.
Documentele de arhivă – multe din ele inedite – şi presa vremii consemnează momente în care „primejdiosul bandit” Pantelimon reţine atenţia autorităţilor vremii şi a opiniei publice. Legendele care s-au creat în jurul lui – în multe din satele judeţului Neamţ s-a cântat şi se mai cântă „un cântec a lui Pantelimon” – şi arată procedând întocmai ca haiducii din alte vremuri; ţine cu cei săraci, le cerceta nevoile şi le da o mână de ajutor în toate împrejurările.
Născut în anul „una mie opt sute şapte zeci, în douăzeci şi două ale lunii Ianuarie” aşa cum rezultă din registrul de născuţi pe anul 1870 al comunei Răuceşti, judeţul Neamţ, aflat în păstrare la Arhivele Statului din Piatra Neamţ – a intrat în conflict cu autorităţile timpului. În anul 1900, când este arestat şi acuzat de „tâlhărie”, tâmplar de meserie, „ştiind bine să scrie şi să cetească”, deşi avea doar două clase primare absolvite – îşi ispăşeşte pedeapsa în închisoarea Pângăreaţi şi mai apoi la Mărgineni. Fiind condamnat în mai multe rânduri pentru „crime de tâlhărie” sau „evadare şi revoltă”, va mai fi deţinut în închisorile din Botoşani, Doftana şi Piatra Neamţ (între anii 1900-1914, va fi condamnat în total la 10 ani, 10 luni şi 20 de zile închisoare).
Ştirile senzaţionale publicate în ziarele bucureştene Dimineaţa, Adevărul, Minerva, Universul etc., ca şi în cele din provincie, atestă pe de o parte simpatia de care se bucura Pantelimon în rândul ţărănimii, al celor nevoiaşi, iar pe de altă parte neliniştea şi teama stăpânirii faţă de amploarea şi urmările faptelor lui. Tot din presă, aflăm că Toader Pantelimon a rămas „cinstit până la moarte”, a haiducit „fără vărsare de sânge” şi a ţinut seama de vechea pravilă haiducească: „ia de la bogat şi dă la sărac!”.

Pantelimon.Web

Foto: Pantelimon
Cazul haiducului de la Răuceşti a făcut senzaţie şi pentru că a fost apărat în cele din urmă de N.D. Cocea – care l-a întâlnit chiar în timpul cât era haiduc – în proces dovedindu-i dreptatea faţă de vremile în care trăia. În urma achitării, în toamna anului 1914, fostul haiduc devine gospodar, căsătorindu-se în anul 1916, la vârsta de 46 de ani. Va muri la 30 mai 1929.
Documentele pe care le reproducem în continuare prezintă, unul, un moment de haiducie al lui Pantelimon – după ce evadează din închisoarea din Piatra Neamţ, în august 1913 — iar al doilea, prinderea acestuia, la sfârşitul lui noiembrie 1913.
„Declaraţie,
Subsemnatul funcţionar în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, domiciliat în Bucureşti, str. Acvila nr. 21.
Profitând de un concediu de 20 zile şi de timpul splendid al acestei toamne târzii, m-am decis să-mi petrec vacanţa, odihnindu-mă, la prietenul meu intim, D-l Traian Vîrgolici, casierul moşiei Regale Broşteni din judeţul Suceava (…).
Începând urcuşul Stânişoarei mă simţeam fermecat de priveliştea încântătoare a pădurii. Cu cât mergeam însă singurătatea absolută în care călătoream începu să mă neliniştească. Presimţirea vagă pe care am avut-o din Bucureşti chiar, că pe Stânişoara îmi va ieşi Pantelimon înainte, se accentua din nou cu tărie şi avui siguranţa absolută că îmi va fi dat să-l cunosc.
Drumul se întindea înainte ca o fâşie albă, caii abia înaintau pe gheaţa şoselei, pădurea se făcea din ce în ce mai deasă şi o singurătate profundă, înfricoşătoare se întindea peste toate. Era ora 2,30 p.m. şi prin dreptul kilometrului 33, de odată auzii o voce puternică… – Stai!. Caii se opriră şi ne apăru în faţă chiar Pantelimon care cu puşca cu cocoaşele ridicate întinsă spre noi, ne strigă pentru a doua oară: Nu mişcaţi! (…)
Ne-a apărut în faţă chiar de lângă trăsură ieşind din dosul unor brazi tineri. După ce ne-a spus că nu e singur, ne-a cerut repede paralele, am scos portofelul şi i-am dat un pol (mai aveam 3 hârtii în buzunarul căptuşelii vestei) apoi i-am dat şi punga în care erau vreo 12 lei, spunându-i să mi-o lase căci rămân fără nici un ban, ceea ce a şi făcut. Apoi mi-a răspuns că un pol se dă numai unui cerşetor şi că nu crede să am numai atât căci mulţi i-au zis că n-au şi pe urmă au râs de el. I-am răspuns că tocmai pe mine s-a găsit să mă jefuiască care vin din Bucureşti, şi sunt prieten cu Cocea, de ce nu atacă vreun (…) bogat, iar nu pe mine student sărac (şi i-am arătat cartea de student la care s-a uitat cu atenţie). Imediat după aceste cuvinte, a schimbat atitudinea cruntă care a avut-o până atunci şi a devenit mai bine voitor, răspunzându-mi că nu e năzdrăvan să ştie cu cine are de-a face şi că dacă eu spun că-s prieten cu Dl. Cocea apoi îmi dă bună pace. După aceia i-a cerut conductorului Ştefan banii, acesta i-a răspuns că n-are decât 25 de bani dar că are să-i dea câteva pâini din sac. El însă a răspuns că n-are nevoie. După aceia i-a spus că să-i dea banii Poştei, căci poşta o aşteaptă, a văzut el ieri trecând poşta cu cai albi. Ştefan i-a răspuns că azi n-are nici o scrisoare de valoare, el n-a crezut şi i-a cerut să-i dea geanta să caute el. În acest timp, Ştefan cu o mişcare repede a aruncat la spatele meu singurele două scrisori de valoare care întâmplător se aflau deasupra în geantă şi apoi i-a dat lui ca să caute. Pantelimon cu un cuţit a desfăcut un pachet în care era un guler, apoi a răscolit şi celelalte scrisori şi negăsind nimic i-a dat geanta înapoi. Tot acolo se aflau 10 pachete de ţigări speciale din care a luat şapte, chibrituri n-a voit să ia, i-am mai dat nişte prăjituri vreo 6 bucăţi din care a luat două. În răstimp am vorbit mai îndelung cu el, spunându-i că de ce nu fuge în Bucovina căci are să-l împuşte Jandarmii de l-or prinde. El mi-a răspuns că nu crede să-l prindă. L-am sfătuit să se facă om cinstit şi mi-a răspuns că deşi dl. Cocea l-a ajutat şi juraţii l-au achitat, totuşi procurorul s-a ţinut de capul lui şi a trebuit să facă ce a făcut. Apoi la plecare am dat mâna, adăugându-ne că crede că pentru atâta lucru nu vom face caz.
Apoi a apucat-o domol la vale, spre Suha, cu puşca la spinare fără nici o teamă.
De remarcat că atât la suire, cât şi la coborâre nu era nimeni pe toată Stânişoara (…). În ceia ce mă priveşte declar că în tot ceia ce mi s-a întâmplat n-am nici un fel de pretenţie împotriva lui Pantelimon (…)
Că a fost chiar Pantelimon numai încape nici o îndoială. Prima mea vorbă după ce mi-a spus să nu mişc a fost dacă el este într-adevăr Pantelimon, la care el mi-a răspuns: la dracu! Afară de aceasta l-am recunoscut imediat după fotografie. Asupra posibilităţi, ce a-şi fi avut-o de a-l împuşca recunosc că ea nu mi-a lipsit şi că poate m-aş fi încumetat s-o fac dacă a-şi fi avut un revolver (browing) şi a-şi fi ştiut sigur că nu mai are alţi tovarăşi în pădure, mai ales că în tot timpul curajul nu m-a părăsit.
Chiar în cazul acesta mă îndoiesc însă că aşi fi făcut-o pentru că îmi repugnă omorul fie el chiar al unui bandit care însă s-a purtat atâta de gentil.
Am scris această declaraţiune spre a-i servi D-lui Administrator de Plasă Turtureanu la formarea actelor constatatoare ale acestei întâmplări.
Ilie P. Brăneanu, Broşteni, 26 noiembrie 1913.”
*
Iată cum descrie capturarea lui Pantelimon – în seara zilei de 30 noiembrie – comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni:
„Proces-verbal nr. 679 Astăzi 1 Decembrie 1913.
Noi plutonier-major Chiuarlu Ioan comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni conform ordinului telegrafic No. 1138 din 30 august al Companiei grăniceri Fălticeni şi ordinul No. 1269 din 10 septembrie 1913, precum şi a ordinelor verbale date de Domnul Comandant al Companiei 5 de grăniceri cu ocazia inspecţiilor, prin care se ordona să luăm măsuri serioase pentru prinderea banditului Pantelimon chiar în afară de zona de frontieră, am format patrule de grăniceri şi santinele fixe pe la târle, colibe şi pe la încrucişări de poteci pe care bănuiam că ar trece banditul (…)
Fiind informat că banditul Pantelimon a ieşit înaintea Delegenţei pe Muntele Stânişoara mi-am închipuit că e posibil să treacă spre Dorna şi pare că o presimţire m-a îndemnat să mă duc şi eu spre Mănăstirea Rarău, căci terminasem de făcut inspecţiile şi cu încheierea actelor băneşti şi aveam niţel timp. Am plecat de la pluton în ziua de 30 Noiembrie pe la orele 2,30 fiind însoţit de soldatul Scarlat Cristache şi am ajuns la pichetul Cruce pe la orele 4,30 p.m. După ce am mai vorbit cu soldaţii m-am dus la o Dugheniţă, cam la 200 metri de pichet ca să caut ceva de mâncare. În acel timp aud vorbind nişte oameni care veneau din spre podul de peste Bistriţa, că un om care pare a fi străin îmbrăcat în negru cu armă şi cu toporaş în mână a fost văzut de către frânarii care veneau cu vagoane cu buşteni de brad, că mergea pe pârăul Bărnărel. Mi-am închipuit numai de cât că o să fie banditul Pantelimon şi chiar atunci am trimis de la pichet pe Caporalul Teodorescu Neculai însoţit de soldaţii Vieru Teodor, Măriuţă Petru şi Avram Radu dându-le instrucţiuni le-am spus că eu mă duc să vorbesc la telefon pentru a trimite şi Plutonul Dorna patrule spre fundul Bărnărelului, pentru a se întâlni cu patrula ce am trimis de la Cruce, ceea ce am şi făcut. Ducându-mă spre Administraţia Moşiei Regale unde este telefon, am întâlnit pe fiul Domnului Săndescu de la administraţia Moşiei Regale pe care întrebându-l mi-a spus că a auzit despre omul suspect şi că şeful de post de jandarmi de la Cruce a plecat chiar însoţit de câţiva pădurari în urmărire. Subsemnatul după ce am vorbit la telefon cu primăria Dorna şi am rugat să trimită pe cineva la plutonul de grăniceri să spună să trimită o patrulă spre fundul Bărnărelului, dând şi detalii asupra individului, m-am înapoiat la pichetul Cruce de unde am luat pe soldatul Scarlat Cristache şi am pornit pe jos spre pichetul Cojoci unde am ajuns la ora 1 noaptea. Am dat ordin şefului de pichet Caporal Dinu Ioan să pregătească 2 patrule şi să trimită la M-rea Rarău pentru a observa să nu treacă pe acolo banditul, voind astfel să-i închid drumul, dacă ar voi să schimbe direcţia în care plecase.
Pe la orele 2 am plecat spre Cruce şi pe la mijlocul distanţei între Cojoci şi Cruce văd că vine repede un soldat, mi-am închipuit de cât a prins pe bandit şi aşa se întâmplase, căci soldatul Dascălu Ianoş când s-a apropiat de subsemnatul abia mi-a putut raporta de emoţiune, că patrula care am trimis-o a prins pe Pantelimon. Nici nu ştiu cum am mers până la pichet unde am găsit pe Pantelimon legat lângă sobă bând ceaiul cu pâine de la soldaţi şi lumea nu mai încăpea pe la poarta pichetului, dorind să vadă pe Pantelimon. I-am făcut percheziţie şi am confiscat armătura şi banii şi tot ce s-a găsit asupra sa, dresând un proces-verbal.
Banditul a fost prins astfel.
Patrula ducându-se după instrucţiunile subsemnatului a controlat toate locurile ascunse umblând cu cea mai mare precauţiune, mergând răspândiţi ca nişte cercetaşi: în calea soldatului Vieru Theodor a fost o colibă pe care trebuia s-o cerceteze ceea ce a şi făcut, mergând încet în faţa colibei cu arma gata, a zărit pe cineva, era banditul care stătea cu spinarea la foc şi arma alături, însă nu dormea. Caporalul Teodorescu Neculai era în apropierea soldatului Vieru Teodor şi s-a îndreptat şi e1 spre acea colibă. Când soldatul Vieru Teodor l-a somat puternic cu: „Sus mâinile” banditul a făcut o mişcare să pună mâna pe armă, caporalul Teodorescu Neculai care se afla acum acolo a şi tras un foc de armă în foc, alături cu banditul, căruia i-a sărit tăciunii în faţă şi intimidându-se a ridicat mâinile în sus zicând „Nu mai trageţi mă predau”. Tot atunci a zis să-i dea drumul căci le dă 200 lei. În acel timp s-a adunat întreaga patrulă de 4 soldaţi (oameni) a înconjurat coliba, i-a făcut percheziţie, l-au legat şi adus la pichetul Cruce. Prinderea banditului a avut loc la orele 1 noaptea, sosirea la pichet cu el la orele 2 noaptea (…)
Pentru prinderea banditului am raportat telegrafic Regimentului 1 grăniceri de la Cruce şi Compania 5 Cornul Luncii la orele 4 noaptea.”
*
Dar ultimul şi cel mai popular haiduc din România nu a fost Pantelimon, ci un altul, Gheorghe Coroiu, aşa cum este menţionat şi în articolele de prin anii 1975, semnate de Radu Gheorghe sau Marin Radu Mocanu.

Începând cu anii ’30, un nume era nelipsit din primele pagini ale ziarelor: Coroiu, sau Gheorghe Coroiu, un haiduc întârziat.
Numele acesta devenise sinonim cu cel de „tâlhar de drumul mare”. Şi totuşi, câteva informaţii ne-au făcut să credem că „afacerea Coroiu” a fost mult mai complexă. S-a mers la „urmele” de arhivă. Din păcate, din cele 13.000 file de dosar, nu mai sunt, nu se ştie de ce, decât circa 300, dar şi acestea de natură instructivă.
Terenul acestor investigaţii ne-au redat şi un alt Coroiu, un Coroiu căruia sătenii din ţinutul său îl respectau – aidoma unui haiduc din alte vremuri:
„Să trăieşti, Gheorghe Coroi,
Că ai grijă şi de noi,
Că iei bani de la ciocoi
Şi ne-ajuţi azi la nevoi”.
La 1 aprilie 1935, a fost prins, în târgul Suliţa, vestitul bandit Coroiu. Pe urmele lui alergaseră ani de zile sute de jandarmi, agenţi şi informatori. Zadarnic însă. Dar la 1 aprilie 1935, pe când Coroiu se afla în casa Lenuţei lui Dodoi – o fostă cunoştinţă apropiată a lui, tentată de valoarea premiului pus pe capul celui urmărit, – aceasta a sesizat jandarmii. La faţa locului, au sosit mai toate oficialităţile judeţului Botoşani: şefii poliţiei, jandarmeriei, parchetului — în frunte cu colonelul Manoil, şeful Legiunii de jandarmi.
Coroiu a fost transportat, între baionete, într-un automobil închis, de la Suliţa la Botoşani, în mai puţin de două ore. La marginea oraşului, la „bariera Suliţei”, o mare de oameni, electrizată de ştirea arestării, invadase străzile şi locurile virane. Coroiu a cerut ca maşina să oprească, a coborât şi a spus ca să audă toţi: „Eu sunt Coroiu, în carne şi oase. N-am făcut nici un rău! Cu bine.”
În timp ce Coroiu era „cazat” în faimoasa „cameră de fier”, construită în 1907, special, pentru haiducul Pantelimon, ziarele centrale şi locale anunţau cu litere mari şi groase: „Prinderea banditului Coroiu”, „Arestarea vestitului bandit Coroiu”…
Dar cine era acesta? Şi, într-adevăr, nu făcuse el „nici un rău”?
În primăvara anului 1930, un tânăr de 19 ani din comuna Durneşti, judeţul Botoşani, pe numele său Gheorghe Coroiu, se căsătorea cu o fată frumoasă: Hareta. Mirele – spuneau cei care-l cunoscuseră – era o fire iute, energică şi o minte foarte inventivă. Călca des drumurile ce duceau la târguri, iarmaroace şi pieţe, pentru procurarea celor necesare traiului zilnic.
La puţin timp după căsătorie, şeful postului din Durneşti a început să-i aţină drumul tinerei neveste. Bărbatul a aflat şi a discutat cu jandarmul, rugându-l s-o lase în pace. Rezultatul discuţiilor n-a fost cel scontat. Pentru Gheorghe Coroiu au urmat zile şi nopţi de nelinişte, de zbucium. Era aproape zilnic chemat la postul de jandarmi, pentru a i se administra un „tratament special”. În cele din urmă, ajuns la capătul răbdării, şi ne mai vrând să îndure umilinţele la care-l supuneau cei de la post, Coroiu a luat drumul codrului… Dar nu simplu. Nu înainte de a-şi achita… poliţele. A purtat şi el „discuţii” aparte cu fiecare dintre jandarmii comunei, în urma cărora unul a trebuit să ocupe un pat de spital vreo două luni.
Pentru a-l alunga definitiv din stima satului, s-au căutat şi s-au găsit motive de urmărire: moartea firească a unei mătuşi a fost taxată drept omor şi pusă în sarcina lui Coroiu. S-a emis urgent cuvenitul mandat de arestare, dar la proces, în 1932, probele şi argumentele acuzării s-au dovedit false, împricinatul a fost achitat.
Urma să se reintegreze vieţii satului. Ar fi fost firesc, în drum spre casă însă, în pădurea Guranda, Coroiu a dat peste nişte indivizi care, ca şi el, luaseră drumul codrului. Unii dintre ei erau cruzi, lipsiţi de scrupule, dar Coroiu s-a simţit mai în siguranţă cu ei. Gândindu-se probabil la noile conflicte şi incidente cu jandarmii, renunţase la gândul de a se întoarce în sat şi a preferat să rămână în codru. Au urmat câteva fapte de pomină…
„Vizitele” făcute de Coroiu şi de oamenii lui, diverselor persoane avute din judeţul Botoşani şi din alte părţi au produs mare vâlvă. Numele haiducului a început să circule cu insistenţă pe buzele oamenilor şi în paginile ziarelor. În perioada 1932-1935, Coroiu a efectuat peste 70 asemenea „vizite”, la Botoşani, Iaşi, Suceava, Focşani şi alte oraşe moldoveneşti, în cursul cărora şi-a însuşit mari sume de bani şi numeroase obiecte de valoare.
Deosebit de inventiv şi perspicace, el intra în posesia prăzii cu destulă uşurinţă, folosind mereu alte şiretlicuri; în conacul boierului Miclescu, a pătruns deghizat în preot; în faţa boierului Capri, din Vereşti, a apărut în postură de colonel de jandarmi; în spitalul unui doctor – moşier din Focşani — în calitate de părinte al unui copil aflat, chipurile, în ghearele morţii…
Cazul Coroiu şi-a căpătat însă adevăratul relief abia la proces.
Pregătirea dosarului pentru judecare a durat nu mai puţin de un an şi jumătate. Aşa se explică de ce el a cuprins 14 volume legate, însumând circa 13.000 de pagini!
În proces au fost antrenate peste cinci sute de persoane (acuzare, apărare, martori, judecători). Ministerul de Justiţie a dispus ca procesul să se judece în sesiune specială, în faţa Curţii cu Juri, la Bacău. Aşa a devenit Bacăul, peste noapte, gazda unui eveniment cu iz senzaţional. Era cel mai mare proces care se judeca în acest oraş. Rareori avea Bacăul, pe atunci, prilejul să scoată capul din anonimatul provincial.
În seara zilei de 19 noiembrie 1936, în gara Bacău a sosit un tren special, cu cinci vagoane pline cu martori aduşi cu mandat, sub paza jandarmilor; ei au fost cazaţi în cazărmile regimentelor 27 Infanterie şi 4 Artilerie din localitate. Priviţi în afara procesului, păreau ţărani plecaţi în bejenie cu traista cu merinde şi cu schimburi.
S-a stabilit ca judecata să aibă loc în sala cea mai încăpătoare a secţiei întâi a tribunalului. În fine, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie 1936, a început mult pregătitul şi discutatul proces.

Coroiu.Web
Foto. Coroiu
Sala gemea de lume, iar aprodul sta parcă proptit în duşumea pentru a opri năvala. Circula în mulţime şi un cântec:
„Frunză verde baraboi,
La procesul lui Coroi
Au venit şi mulţi ciocoi.”
Lângă peretele din fund, în trei fotolii verzi, a luat loc instanţa. Mai jos, grefierul sta aproape acoperit de dosare. Lectura actului de acuzare a durat patru ore, timp în care s-au enumerat peste şaptezeci de capete de acuzare: omucideri, tâlhării şi alte nelegiuiri. La toate şi pentru toate, autor şi responsabil, Coroiu…
Depoziţia principalului acuzat, un om subţirel, de statură mijlocie, cu faţa ovală şi trasă, cu părul negru şi o frunte bombată, s-a terminat repede, simplu: „Am fost nevoit să iau drumul codrului. Oamenii… de ordine m-au tulburat, m-au înjurat, mi-au risipit familia şi m-au aruncat în codru. Trebuia să fac ceva…” „Ai vrut să faci pe haiducul?!” l-a întrebat ironic procurorul. „Am făcut ce-am putut. Dumneata, ca om citit, ştii mai multe despre haiduci; eu, numai din legende.” „Te-ai gândit vreodată să renunţi la tâlhării?” „De multe ori, mai ales la început, după ce procesul în care fusesem acuzat de crimă asupra mătuşii mele a căzut. Dar nu s-a mai putut: şicanele şi pumnii jandarmilor abia mă aşteptau, familia m-i se destrămase asemenea unui fir de bumbac în bătaia vântului…”
Audierea complicilor a decurs mai repede decât era de aşteptat, după care a început defilarea martorilor acuzării. În primul rând, cei care fuseseră păgubiţi de Coroiu. Au cerut condamnarea tâlharului la ocnă şi despăgubiri. Acuzarea părea consolidată. Dar pe parcurs, edificiul construit de ea a început să se clatine chiar prin depoziţiile martorilor ei.
Moşneagul Amarandei, un om uscăţiv, dar cu voce încă puternică a spus: „O dată am întâlnit un necunoscut care s-a dat drept Jean Cornel, negustor de cereale. Din vorbă-n vorbă, aflând că nu am bani pentru a ieşi din nevoia unei vaci care-mi murise, mi-a dat nişte gologani ca să-mi fac treaba. Acuma ştiu că a fost Gheorghe Coroiu…” Alte câteva depoziţii de acelaşi fel au determinat instanţa să sisteze audierile. Era însă cam târziu; publicul începuse să-şi pună unele întrebări ce urmau să se contureze şi mai vizibil în urma replicii apărării.
Rechizitoriul procurorului ar fi putut stârni, prin retorica sa, invidia celui mai nepăsător avocat. El a făcut din Coroiu tot ceea ce putea fi mai rău şi mai inuman la vremea aceea.
A început „contraatacul” apărării. O dată cu el, a apărut un element nou în proces. Erau „martorii lui Coroiu”, ţăranii cu vorbă frumoasă, pe faţa cărora se putea citi fără efort sărăcia şi obida. Glasurile tremurânde evocau păsurile, viaţa lor plină de necazuri şi nevoi. Veniseră cale lungă, de prin părţile Botoşanilor, Dorohoiului şi Iaşului. Au depus fără reţineri, menajamente şi sfială, povestind cum îl bătuseră jandarmii şi-l umiliseră pe Coroiu, şi cum acesta nu o dată-i ajutase cu bani şi cu vorba bună.
„Era iarnă, a spus Gheorghe Gheorghe din satul Guranda. Mi-am înjugat vitele să mă duc după lemne. Nu mai aveam băţ în casă şi nepoţii tremurau. Dar vitele le-au mâncat lupii. Eu am scăpat ca prin farmec… Am ieşit în prag de primăvară fără vite de muncă. M-am milogit vreme lungă pe lângă preotul din sat să-mi împrumute ceva bani pentru a cumpăra vitǎ de muncă. N-am reuşit să-l înduplec pe prea-sfântul şi norocul mi l-a scos în cale pe Coroiu, care mi-a dat şi pe deasupra ceva bani.”
Sistarea audierilor a provocat un duel violent între băncile acuzării şi apărării. Apoi, au fost auzite pledoariile avocaţilor apărării: „Ivirea lui Coroiu constituie un fenomen social, nu un accident penal. Pentru cine cunoaşte mizeria oraşelor moldovene, sărăcia în care se zbate populaţia rurală, nu sânt surprize asemenea reacţii. Această ambianţă l-a dat pe Coroiu şi această sărăcie a Botoşanilor, pe tovarăşii săi.”
Verdictul se apropia, dar era imposibil de prevăzut. După şaptesprezece zile de depoziţii şi pledoarii, când sentinţa era aşteptată cu respiraţia tăiată, în mecanismul procesului s-a ivit o defecţiune: s-a îmbolnăvit cel de-al treilea jurat, apărând astfel pericolul de a se întrerupe procesul.
„Procesul Coroiu a deraiat”, „Defecţiune tehnică în procesul Coroiu” etc. erau titlurile cu care presa anunţa faptul neaşteptat. O fierbere generală cuprinsese pe cei care urmăreau procesul în întreaga ţară. Şi tot timpul acestei pauze, se înmulţeau scrisorile sosite pe adresa tribunalului, prin care fel de fel de oameni şi grupuri cereau achitarea lui Coroiu. Noaptea de 9 spre 10 decembrie a fost o noapte albă. Abia în zori, juraţii, închişi într-o cameră, au terminat redactarea răspunsurilor la cele 404 întrebări puse lor. Pentru Coroiu, se răspunsese Da, la cele referitoare la tâlhării, şi Nu, la cele privitoare la omucideri. Ȋn baza verdictului juraţilor, Curtea a pronunţat sentinţa: Gheorghe Coroiu – cinci ani închisoare. Ceilalţi – mai puţin.
Publicarea sentinţei a produs o adevărată lovitură de teatru în cercurile politice, juridice şi administrative: juraţii din Bacău nu satisfăcuseră aşteptările puternicilor zilei, nu hotărâseră o pedeapsă grea.
După o vreme, mulţimea a dispărut de pe străzi. Bacăul şi-a reluat viaţa de modest oraş provincial, iar ediţiile speciale au amuţit.
Coroiu n-a fost criminal, n-a ucis nici măcar pe jandarmul care-i destrămase familia. A ajutat pe cei nevoiaşi. Coroiu a jefuit în „Stil mare”, de fiecare dată, bogătaşi.
Aşadar, ce a fost Coroiu? Cum anume îl pot califica faptele sale săvârşite într-o perioadă când contradicţiile şi conflictele sociale îşi căutau rezolvarea în atâtea forme de luptă? Este clar că oricât de bine intenţionate ar fi putut fi, faptele sale n-au curs pe firul apei ce colecta, în acei ani, firul glasurilor şi gândurilor răzvrătite ce se luptau cu negura timpului.
Dacă individul Coroiu poate rămâne „un caz”, procesul Coroiu a avut însă un alt caracter. Nu întâmplător, în acest proces au fost implicate circa cinci sute de persoane, nu întâmplător au figurat – ca martori şi acuzaţi – ţărani săraci, pădurari, vizitii, sărăcimea oraşelor. Numărul mare de ţărani care veniseră în Bacău cu acest prilej nu era un fapt obişnuit, cotidian. De asemenea, nu întâmplător ziarele timpului scriau: „…ţărani în lanţuri…”, „ţărani pe banca acuzaţilor…”.
Prin aria sa socială, procesul a depăşit limitele persoanei Coroiu. A fost, în fapt, un proces intentat ţărănimii sărace şi păturilor sociale nevoiaşe de la oraşe, care „îşi permiseseră” să aibă un Coroiu.
Ilie Rusu
Foto. Dr. pr. Ilie Rusu

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors