Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

În Editura Militară a fost publicată în anul 2012 lucrarea cu titlul Viaţa şi moartea în linia întâi, având subtitlul Jurnal şi însemnări de război 1916-1920, 1941-1943 al colonelului Vasile Scârneci. Este o lucrare voluminoasă, are 616 pagini din care 115 cu fotografii inedite şi conţine însemnările zilnice ale autorului, comandant al Batalionului 3 Vânători de Munte. Vasile Scârneci notează zilnic, cu durere, numele celor ucişi sau răniţi din rândurile batalionului său, în ce împrejurări, cartea fiind un document valoros pentru cei care vor să afle ce s-a întâmplat cu rudele lor căzute pe front.

După ce am citit cartea mi-am pus problema care este cea mai pregnantă idee care rezultă din ea. Răspunsul este grija impresionantă a ofiţerului Vasile Scârneci faţă de cei din subordinea sa. Aceasta este evidenţiată de unul din comandanţii săi, locotenent-colonelul Nicolae Strat, care notează în una din caracterizările anuale: „Iubeşte soldatul şi-l apără”. Ea este în contrast puternic cu dispreţul comandanţilor ruşi faţă de soarta soldaţilor pe care-i comandau: dacă un plan de cucerire a unui obiectiv care pe hărţile statului major al diviziei părea simplu, dar care în urma cercetărilor de pe teren din linia întâi rezulta că implica pierderi mari, Vasile Scârneci avea curajul să-i înfrunte pe comandanţii săi pentru a face schimbări în plan astfel încât pierderile să fie minime. Ruşii în schimb atacau de cinci, şase ori mânaţi din spate de comisarii politici cu pistoalele în mână gata să-i împuşte pe cei care ezită sau se retrag. Desigur că şi-n rândurile ofiţerilor români de la diverse comandamente se aflau persoane ambiţioase care pentru a-şi îmbogăţi panoplia de victorii erau în stare să ordone atacuri de cucerire cu orice preţ. Vasile Scârneci îi încondeiază cu cuvinte aspre pe aceşti ofiţeri. Noroc că-n linia întâi majoritatea ofiţerilor erau de caracter şi experimentaţi reuşind să găsească soluţii pentru corectarea erorilor celor de la statele majore şi a proteja viaţa soldaţilor.

Vasile Scârneci a fost şi sportiv participând la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1928 de la St. Moritz, ca membru al echipei de patrulă militară a României. În calitate de schior renumit şi instructor de schi iscusit a venit în contact cu multe personalităţi ale timpului. Ca ofiţer în trupele de vânători de munte de asemenea a cunoscut direct personalităţi de vârf ale vremii. De exemplu după bătălia de la Mărăşeşti din 1917, rănit fiind într-un spital din Bârlad este decorat cu „Virtutea Militară” de însuşi regele Ferdinand. Evenimentul pe care-l evocă cu profundă emoţie în 1925, când fiind de gardă la Castelul Peleş, regele Ferdinand care se plimba împreună cu Constantin Stere îşi aduce aminte de el şi poartă un dialog pe această temă. De asemenea prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) i-a fost comandant de regiment în Primul Război Mondial. Din mâna lui a primit patru premii obţinute la competiţii sportive. În 1937 când Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, (viitorul rege Mihai) a efectuat stagiul de instrucţie, instructor i-a fost căpitanul Vasile Scârneci.

Aşadar ca toţi ofiţerii români şi Vasile Scârneci avea un respect deosebit faţă de rege.Totuşi un episod de pe front îi va produce o mare deziluzie şi-l va determina să facă aspre aprecieri la adresa regalităţii. În 2 septembrie 1943 autorul se pregătea să plece în concediu şi începuse operaţiunea de predare a comenzii batalionului maiorului Nicolae Grecescu, locţiitorul său de drept. A doua zi dimineaţa primeşte ordin telefonic de la generalul Vasiliu-Răşcanu, comandantul diviziei, să predea comanda maiorului Anton Dumitrescu. Acesta era ofiţer de ordonanţă al regelui Mihai şi venise pe front, să-şi facă stagiul de trei luni conform reglementărilor impuse de mareşalul Antonescu, cu o săptămână înainte de evacuarea Crimeiei, cu gradul de căpitan. Vasile Scârneci l-a repartizat în spatele frontului, la trenul regimentar, „ca un fel de băgător de seamă pe lângă maiorul Grecescu, căci în plezirişti nu mi-am pus niciodată nădejdea. Am primit ordin să-l propun pentru decorare. Mi-am călcat pe inimă şi l-am propus pentru Coroana României, cavaler (cea mai mică decoraţie pentru ofiţeri). Cei de la divizie s-au burzuluit” (pag.449). Voiau să-l decoreze cu ordinul Mihai Viteazul, dar era prea de oaie să facă erou pe cineva care tăia frunze la câini în spatele frontului. Pe înserate, maiorul Dumitrescu, oarecum speriat, fără bagaje şi fără ordonanţă, se prezintă la punctul de comandă al batalionului, ceea ce întăreşte bănuiala că nu va face mulţi purici pe aici. Scârneci îl întreabă direct ce are de gând să facă, acesta promite solemn că va rămâne la comndă pe perioada celor douăzeci de zile de concediu, apoi după cină, începe să-l pună în temă cu problemele liniei întâi, urmând ca a doua zi să meargă pe teren să-i predea grupă cu grupă, pluton cu pluton, companie cu companie, apoi îi promite că va mai sta cu el 24 de ore. La ora 24 sună cei de la divizie care ordonă ca maiorul Dumitrescu să se prezinte urgent la divizie pentru că trebuie să plece urgent în ţară din ordinul Stăpânului (regele). Deci maiorul Anton Dumitrescu a stat în linia întâi câteva ore în timp ce locotenent-colonelul Vasile Scârneci era de peste doi ani în linia întâi fără întrerupere. Autorul îl deplângea pe rege că se înconjoară de asemenea lepre.

Maiorul Anton Dumitrescu se va dovedi însă foarte util regelui la 23 august 1944 când va comanda garda care-l va aresta pe mareşalul Antonescu. Contrastul este deplin. Un laş arestează un mare patriot. De atunci şi până astăzi lucrurile merg prost pentru români. Încă nu s-a selectat grâul de neghină. Încă neghina este la vârf. Este de remarcat şi obedienţa unui general (Vasiliu-Răşcanu) şi a altor ofiţeri superiori de la comanda diviziei faţă de rege. Dar obedienţa faţă de stăpâni este echilibrată de dispreţ şi cruzime faţă de subalterni. „Proaspătul comandant al brigăzii, generalul Vasiliu-Răşcanu (venit aici pe front de abia de o săptămână) a spus nemţilor că ostaşii brigăzii lui refuză concediul! Câtă neomenie, câtă cruzime” (pag.295) (nemţii oferiseră 1.500 de bilete pentru 20 de zile de concediu, cu subzistenţă, pentru ostaşii brigăzii ca o recompensă pentru eroismul cu care au luptat).

În 19 decembrie 1941 batalionul maiorului Scârneci primeşte un ordin de a cuceri cota 76. Când cercetează direcţia de atac constată că nemţii nu fuseseră anunţaţi şi că ei tocmai plantaseră 1.500 de mine tocmai pe direcţia respectivă. Scârneci raportează telefonic la divizie. Iată reacţia comandantului diviziei, generalul Lascăr (viitorul complotist de la 23 august): „Atacaţi imediat, treceţi peste nemţi, peste mine, nu vreau să ştiu nimic, că de nu, vă împuşc pe toţi, etc. etc.” Maiorul Scârneci cere un ordin scris, apoi întrerupe legătura. Lucrurile se lămuresc cu ajutorul ofiţerului de legătură neamţ de la divizie.

În ajunul intrării României în Primul Război Mondial Vasile Scârneci, ardelean fiind (născut la Rupea) şi cunoscând limba maghiară, a îndeplinit 14 misiuni de cercetare din partea Statului Major General în Transilvania ocupată de unguri. În una din ele este descoperit de agenţii secreţi maghiari dar reuşeşte să scape sărind din tren, apoi cu ajutorul unor tineri ţărani români demontează câteva şine, trenul deraiază la întoarcere fiind apoi capturat de armata română. Într-o altă misiune când era deghizat în honved este demascat de un ungur, reţinut în curtea primăriei, este salvat practic de primarul român Ticuşan din satul vecin care-i averizeză pe sătenii unguri vecini veniţi să caute ajutoare militare, că armata română se apropie şi s-ar putea să aibă probleme dacă sunt prea duri cu spionul român. Primarul maghiar, după ce se sfătuieşte cu sătenii săi, devine foarte mieros, îl ospătează copios pe reţinut, apoiîl lasă să plece. Pe drumul spre Regat, într-un alt sat apelează la doi liceeni români (despre care află că sunt băieţii preotului Hamzea), pentru a culege informaţii şi a găsi un culcuş pentru noapte, dar spre dezamăgirea sa aceştia nu numai că nu-l ajută, dar erau pe punctul să-l demaşte. Deziluzia sa va fi mai mare când, la câţiva ani după război, îi va întâlni pe cei doi mari dregători în Ardealul dezrobit. Va fi ajutat de o tânără ţărăncuţă româncă, slujnică la o unguroaică bătrână, care-l va găzdui în noaptea respectivă. Raportează informaţiile culese în adâncime până la Racoş, generalului Constantin Tănăsescu, comandantul Corpului 3 Armată, plus informaţia culeasă de la nişte ţărani saşi care au văzut în gara Archita (lângă Sighişoara) debarcând trupe din Divizia 189 germană (Regimentul 333). „La auzul acestei din urmă informaţii, generalul a sărit în sus şi, foarte sever, aş putea spune necuviincios, m-a ameninţat că va da ordin să fiu arestat dacă mai continui să spun cuiva astfel de baliverne (cuvântul este al generalului)” (pag.36). Citind acestea mi-am amintit de reacţia lui Beria care la informaţia dată de pilotul unui avion de recunoaştere sovietic că o coloană de tancuri germane lungă de 15 kilometri se îndreaptă spre Moscova a cerut executarea pilotului respectiv. Salvarea pilotului şi a Moscovei a venit de la Stalin care a luat de bună informaţia şi a dispus luarea măsurilor corespunzătoare. Din păcate generalul nostru a ignorat informaţia, nici măcar n-a dispus verificarea ei (nici el şi nici alţii cărora le-a fost raportată informaţia), şi-n consecinţă nu peste mult timp Armata 1 română a pierdut o bătălie la Sibiu în faţa Armatei 9 germane.

Vasile Scârneci demisionează din serviciul de informaţii şi continuă războiul în calitate de sublocotenent comandant de pluton. Consemnează cu amărăciune atacul unui regiment de bosniaci chiar în ajunul Crăciunului din 1916. Îi scuză pe nemţi că i-a pus pe păgâni să le strice sărbătoarea. În aprilie 1944 după bombardamentul de Paşti al anglo-americanilor de la Braşov, Radio Londra anunţa că le-a trimis ouă roşii românilor. Peste ani, în 1992, americanii ignoră apelul Papei Ioan Paul al II–lea de a opri bombardamentul Iugoslavei pe perioada sărbătoarei Naşterii Domnului. No comment! În 2013 am trecut prin centrul Belgradului şi am văzut ruinele a două clădiri în care se putea vedea cum bombele au traversat plafoanele a şase etaje până la parter. Mi-am amintit că nicio televiziune din România n-a arătat asemenea imagini la vremea respectivă. Cenzura funcţiona perfect. Iată că sârbii nici după mai bine de zece nu au demolat aceste dovezi ale democraţiei americane. Felicitări pentru această lecţie de demnitate naţională!

După Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918 impusă României de Puterile Centrale, Vasile Scârneci este nevoit să-şi schimbe numele (ca şi ceilalţi 60.000 de români ardeleni voluntari în armata română) pentru a nu fi predat, aşa cum ceruseră ungurii, spre a fi judecat pentru trădarea patriei. Privind în urmă să ne reamintim că şi Traian îi ceruse lui Decebal, la pacea după războiul daco-roman din 101-102, predarea dezertorilor din armata romană, ceea ce evident era o condiţie care nu putea fi respectată. Pentru că dezertorii din armata romană erau dacii legionari care atunci când s-a pus problema să lupte contra fraţilor lor au preferat să părăsească poziţia sigură din armata celui mai puternic stat al momentului pentru a se alătura voluntar armatei statului atacat. Au avut conştiinţă naţională aceşti dezertori cu 1500 de ani înainte de Mihai Viteazul?

Clişeul cu care ne-am obişnuit este că în perioada ofensivei Axei ruşii au opus o slabă rezistenţă. Viteza cu care au înaintat panzerele germane în zona de câmpie întăreşte această viziune. În realitate, în zona de operaţii a vânătorilor de munte români şi germani, ruşii au opus o crâncenă rezistenţă. Fiecare vale şi înălţime a fost cucerită cu mari sacrificii. Vasile Scârneci notează în jurnalul său în 24 august 1943: „Din cei 1.200 ostaşi cu care am trecut Nistrul la 17 iulie 1941, nu au mai rămas astăzi decât 432. Din aceştia, mulţi foşti răniţi, unii chiar de patru ori. Efectivul batalionului a fost completat, treptat cu oameni de adunătură, vărsaţi din jandarmi, grăniceri, aviaţie, marină, cavalerie. Apoi mulţi trimişi aici pentru reabilitare (dezertări repetate, jaf şi furt, indisciplină, automutilare etc). Unii chiar condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Numai prin portul băştilor se cheamă că sunt vânători de munte. Cu astfel de oameni îţi trebuie multă, multă răbdare şi nervi de oţel, mai cu seamă în vâltoarea luptelor. Comandamentele nu controlează ostaşii cu care ne completează pierderile” (pag.443)

Una din preocupările ofiţerului Vasile Scârneci era ca ostaşii căzuţi să fie îngropaţi creştineşte, în cimitire bine îngrijite, pe care le vizita periodic. De asemenea, ca o consolare pentru rudele celor căzuţi la datorie, odată cu efectele personale şi decoraţii, trimitea şi o scrisoare în care elogia faptele acestuia.

În 14 mai 1942 cu prilejul praznicului Înălţarea Domnului şi Zilei Eroilor, când a avut loc o slujbă de pomenire la Kucika în prezenţa generalului comandant de divizie şi a unui grup de ofiţeri germani, locotenent-colonelul Vasile Scârneci a ţinut o emoţionantă cuvântare în care arăta că „nu am venit să-i plângem pe cei plecaţi dintre noi în lumea veşniciei, am venit aici să-i slăvim, să le aducem prinosul nostru de recunoştinţă, să le cântăm imn de slavă celor mai bravi din Batalionul 3 Vânători de Munte” (pag.329). Autorul aminteşte bătăliile purtate la trecere Prutului, Nistrului, în câmpia Ucrainei şi Stepa Nogai, la Ţibulevka, la şanţul anticar de la Timoşevka,   în istmul Mării Azov şi la Ghenicesk-Salkov în Crimea, la Karasubazar, apoi cele de pe crestele colţuroase ale Munţilor Iaila. Au fost primii care au atins Marea Neagră în Crimea. Apoi, fără pic de răgaz, au străbătut terenul stâncos prin Tuak – Kuciuk – Uzen – Kuru – Aluşta – Livadia – Ialta, apoi Alupka – Simeiz – Baidarî din Munţii Sevastopolului până la Urkusta. După numai două zile de odihnă au cucerit satul Alsu şi înălţimile stâncoase din faţa Dealului Capelei. „Cu ei (referindu-se la cei căzuţi), prin lupte grele, am cucerit satul Karlovka la 19 decembrie 1941. Şi la 20 decembrie 1941, cotele 70-81 le-am recucerit, după ce camarazii germani au fost siliţi să le părăsescă cu două zile înainte. Aici, în vâltoarea celor mai aprige lupte, au căzut vitejeşte sublocotenentul (r) Bolându Iosif; sublocotenentul (r) Pitiş şi mulţi alţii, înscriind una din cele strălucite pagini pentru Batalionul 3 Vânători de Munte. Pe aceste două înălţimi stâncoase, luate în piept, am luat 178 de prizonieri, mult armament de la inamic, am îngropat mulţi inamici şi camarazi germani căzuţi aici la 18 decembrie.” (pag.329).

Vasile Scârneci referindu-se la comportamentul soldaţilor şi al ofiţerilor răniţi notează: „Răniţii din spitale se întorc grupuri, grupuri. Unii nevindecaţi complet… Sunt stoici, hotărâţi să-şi facă mai departe datoria. Dintre ofiţerii răniţi, unii chiar foarte uşor, nu se mai întoarce niciunul. Ofiţerii activi şi cu grade mari, de prin comandamente, unde sunt feriţi de pericole şi sunt îmbuibaţi cu tot felul de bunătăţi, o şterg unul câte unul spre casă simulând fel de fel de metehne. Ţăranii aceştia, ostaşi simpli, chiar după ce au văzut şi au simţit pe pielea lor grozăvia războiului, se întorc acum între noi, aici, la datorie” (pag.296). Aici trebuie să menţionăm pe învăţătorii şi profesorii mobilizaţi ca ofiţeri rezervişti în linia a I-a care au dus greul războiului alături de ţăranii şi meseriaşii ostaşi.

Iată şi părerea unui general german despre soldaţii români. Generalul Hans Speidel răspunzând la întrebarea ziaristului Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? a răspuns: Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”.

Ofiţerul Vasile Scârneci a fost unul dintre acei şefi buni de care România de astăzi ar avea atâta nevoie.