Cât de înaltă este Elveţia

Posted by Stefan Strajer On December - 4 - 2014

Cât de înaltă este Elveţia

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canda)

Zurich
Sfârşit de august 2014, întâlnire la aeroport
I am Susanna, your tour director.
Glad to meet you, I am Dumitru.
Aşa se fac prezentările într-o anumită parte a lumii, direct şi simplu. Bineînţeles zâmbindu-ne, fiindcă după cum se ştie, în urma îndelungatelor observaţii şi perseverentelor cercetări de la Oxford şi Harvard, zâmbetele nu fac riduri când sunt doar expresie de concordie socială. După această prezentare, practic încep turul „The Best of Switzerland” pe care l-am ales, ca şi pe cele din trecut, tot prin binecunoscuta companie engleză de turism GLOBUS.
Hotelul, în care suntem cazaţi, nu are stele afişate, nu este încărcat în lux greu şi inutil, este spaţios, luminat şi funcţional, de bun gust dar mai ales străluceşte de curăţenie. Seara la cină ne întâlnim întregul grup ce a ales acest tur elveţian. Susanna expune programul apoi face apelul şi astfel ne cunoaştem între noi, deschis şi jovial în discuţii prelungite după cină. Elveţienii au vin bun care, ca peste tot în lume, întinde vorbăria, nu neapărat numai cu adevăruri.

Zurich
Turul începe în Zurich, cel mai mare oraş al Elveţiei, aproximativ 350.000 de locuitori şi este în fapt capitala economică şi financiară a celor 23 de cantoane elveţiene ce au patru limbi oficiale (marea majoritate vorbesc germana, apoi franceză, italiană şi cel mai puţin folosită este romanşa, o limbă romanică, o latină pe cale de dispariţie, căreia vorbitorii ei, retoromanii, îi zic ladină). Turul marelui oraş îl facem din autocar iar Centrul Vechi pe jos într-un patrulater format între trei biserici şi o cofetărie de renume local, ghidaţi foarte atent şi plăcut de Susanna. Biserici istorice printre clădiri medievale anchilozate de povara secolelor, unele sobre, altele cu vitrine încărcate, ce străjuiesc străzi înguste pe care forfoteşte lume multă cu mai mult gust îmbrăcată decât noi, nord-americanii pe care hainele aparent de second hand stau ca spânzurate, dar şi ale noastre sunt foarte curate pentru că le schimbăm des, nu de modă ci din obişnuinţă.
Ne oprim în faţa impunătoarei statui de bronz a lui Huldrych Zwingli, cel mai mare reformator din Elveţia şi Susanna se lansează într-o prezentare pe măsura cunoscutului reformator din secolul XVI-lea. S-a educat la universităţile din Viena şi Basel, a fost iniţial un catolic perfect, în graţiile Papei până într-un moment, când a început să vadă şi altfel lumea. Momentul fiind o înfrângere a mercenarilor elveţieni în slujba Papei, el fiind chaplain – preotul militar – al acelor mercenari. Din acel moment a început să se opună ideii şi faptului că elveţienii, în mare număr, deveneau mercenari, unii în solda Papei, alţii în solda împăratului imperiului roman de apus. Se omorau între ei, de o parte şi alta, ca orbii în numele aceleaşi Cruci şi Biblii. Absurdul catolicismului medieval. A venit aici, la Zurich, unde a înlocuit clasica liturghie catolică cu un serviciu de rugăciune apropiat de sufletul şi nevoile enoriaşilor adunaţi la slujbă şi a trecut la ceea se numea lectio continua, un şir de cunoştinţe şi învăţăminte practice, prin care să le facă viaţa materială mai bună, fără a intra în contradicţie cu religia. Uşor a început să câştige încredere şi adepţi. Saltul cel mare l-a făcut când, la fel ca Martin Luther, s-a opus indulgenţelor vândute de biserica catolică pentru a ridica Domul Sfântului Petru din Roma. Pe Martin Luther l-a cunoscut, urmat şi admirat, a luat multe din tezele sale ca învăţătură şi reformă, chiar s-a căsătorit deschis cu o văduvă cu care trăia în clandestinitate de ani de zile şi au avut patru copii împreună. A fost şi adeptul anabaptismului. Ajuns în acest punct, a avut foarte mulţi adepţi printre ceilalţi preoţi şi enoriaşi, ajungând să dividă religios federaţia cantoanelor în două: Cristian Civic Union, adică ei reformatorii şi Cristian Alliance, cei ce au rămas catolici. Din acest moment au început ostilităţile de tot felul între ele, din ce în ce mai aprige până ce au ajuns la războaie. Şi Dumnezeu stătea cu degetul la tâmplă şi privea nepăsător cum se băteau creştinii elveţieni între ei. În cel de-al doilea război, catolicii au atacat prin surprindere Zurich-ul, reformatorii s-au aparat, în frunte cu Zwingli care a căzut rănit în luptă. Catolicii i-au învins pe reformaţi şi după luptă l-au găsit pe Zwingli în agonie sub un copac. L-au întrebat dacă renunţă la tezele sale reformatoare, a dat din cap că nu şi atunci l-au omorât şi l-au ars iar cenuşa marelui reformator au împrăştiat-o în vânt. Fiindcă din vânt venim şi vânt ne întoarcem, amin. Frumos narată epoca şi personalitatea reformatorului elveţian de către Susanna, probabil e reformată, treaba ei, dar nu a prea impresionat pe nord-americani şi cei câţiva australieni cu care, împreună, formăm un grup multireligios. Mergând mai departe pe căile marelui reformator mi-am adus aminte de colegul meu elveţian din Winnipeg, un medic de mare nobleţe sufletească şi un desăvârşit profesionist, care, într-un moment de răgaz profesional mi-a vorbit la fel de vibrant despre Zwingli şi printre altele mi-a spus cum reformatorul s-a opus şi postului, fiindcă nu a găsit în Biblie că ar fi un păcat ceea ce mâncăm. Iar ca anecdotă mi-a povestit cum au început elveţienii lui să mănânce cârnaţii în postul mare al anului 1522, ceea ce a stârnit un mare protest în Zurich, atunci. E adevărat, patronul unicei tipografii de atunci, Christoph Froschaur, care tipărise la Zurich scrierile lui Erasmus din Rotterdam, Martin Luther şi Zwingli, a oferit un prânz cu cârnaţi în timpul postului mare tipografilor săi şi unor invitaţi, printre care era şi Zwingli. Un scandal religios până la cer s-a produs, în care Zwingli a luat apărarea editorului său, a vorbit liber şi în public despre libertatea mâncării şi a aplanat conflictul afirmând că postul să rămână la latitudinea fiecăruia, având în vedere că Biblia nu impune posturile. În istoria lor reformatoare mâncarea cârnaţilor în post este consemnată sub titlul „Afacerea cârnaţilor”, trebuia şi o asemenea afacere printre celelalte.
De la Zurich, de-a lungul lacului omonim apoi Walen, ne adâncim în peisajul alpin al Elveţiei, al doilea ca mărime după cel austriac, pe o autostradă pe care alunecăm neted, ce trece când pe viaducte înalte, când prin tuneluri interminabile, luminate şi ventilate propriu. Privesc peisajul alpin, pe care în trecut l-am parcurs de multe ori cu Ica, observând de atunci, cu ciudă, ce şosele au elveţienii în comparaţie cu noi. Cum au putut aceşti şapte, opt milioane de cantonieri să găurească toţi Alpii elveţieni spre toate văile pe care le populau scurtând distanţele, efortul şi timpul necesar parcursului, iar noi încă nu ştim nici să asfaltăm ca lumea drumurile noastre rămase pe aceleaşi urme ale carelor cu boi din evul mediu. Ica se amuza de indignarea mea de fiecare dată când compar oamenii de la noi cu faptele altora. Nu te osteni, elveţienii cu obsesia tunelelor şi funicularelor, noi cu obsesia perfectului etern pe lumea cealaltă. E adevărat lumea cealaltă nu are nevoie de tunele şi teleferice, e o infinită câmpie verde…
De atunci, de la acele prime impresii despre lumea liberă, au trecut mulţi ani şi acum pe unde au avut elveţienii şosele au făcut autostrăzi şi alte sute de tunele şi teleferice. În acest timp, la noi s-au făcut partide politice peste partide, care cerşesc investitori străini şi pentru curăţenia grupurilor sanitare. Nu suntem chiar aşa cum suntem portretizaţi acum, suntem înzestraţi cu inteligenţă, avem energie şi randament, dar am fost supuşi sfintei dezinformări post decembriste, manipulaţi psihologic într-o direcţie de apatie şi atrofie, am fost împinşi de FMI să ne împrumutăm în loc de-a ne reface prin noi înşine. Şi mai vorbim de libertatea câştigată când ştim că orice datornic nu mai e un om liber, darămite o ţară împovărată de datorii şi dobânzile lor.
Lasă, lasă nu te mai oţărî, toate ţările sunt datoare, chiar şi America voastră.
Zău, omule?! Uite, ştiu eu două ţări care, pe căi diferite, nu sunt datoare!!
Să aud excepţiile astea?! Dar cu dovezi!
Liechtenstein şi Israel!!
Păi ce astea-s ţari!?!
Aşa? Atunci am să-ţi spun că şi România în Secolul XX de trei ori nu a fost datoare nici unei bănci mondiale lipitoare!! Odată sub Brătieni, a doua oară sub Gheorghe Dej şi a treia oară sub Nicolae Ceauşescu. E drept că nu ei au plătit datoriile, ci poporul român! Dar e clar?

Liechtenstein

Principatul Liechtenstein este o reminiscenţă a fostului Imperiu Roman de Apus. Susanna îşi începe istoria de la Anton Florian pe care Împaratul Charles al IV-a, pentru serviciile aduse, l-a numit principe de Liechtenstein şi aşa s-a transmis de atunci şi până astăzi. E un principat de 160 kilometri pătraţi, cât Rapanui (Insula Paştelui) cu o populaţie de 35.000 de locuitori. Acest foarte mic stat independent are unul dintre cele mai ridicate standarde de trai şi viaţă din toată lumea. Bravo. Din ce îl fac? Din propriul lor randament din cele mai vechi vremuri, în Unterland (Ţara de jos) agricolă de-a lungul Rinului şi în Oberland (Ţara de sus) din platoul alpin a crescătorilor de vite, fără să aşteptate pere mălăieţe de la investitorii străini. Aviz amatorilor, aviz prostiţilor din România, băgată în Europa după 1990 şi ceva, după ce fusese predată de proprii ei aliaţi anglo-americani URSS-ului pentru o încarcerare cruntă timp de 45 de ani. Noii guvernanţi, lefegii străini şi trepăduşii lor, nu au impus adevărul istoric şi drepturile ce i se cuvin, ci au cerşit. Şi cerşetorilor li se dă mărunţiş şi firimituri!!
Facem o pauză de două ore în Vaduz, capitala principatului ce se întinde de-a lungul unei singure străzi principale, având doar vreo 5.000 de locuitori şi un palat regal, sus pe coasta muntelui, fiindcă principatul este monarhie constituţională. Din nou sunt impresionat cât de mult s-a schimbat în cei treizeci de ani de când nu am mai fost pe aici. Atunci am fost cu Ica şi Florin, ne-am oprit să le vedem timbrele, asta ştiam noi despre Liechtenstein, că are una dintre cele mai cunoscute imprimerii de timbre din lume. Vroiam să vedem, am şi cumpărat. Atunci, primeau orice bani: dolari, mărci, franci, lire şi ştiau pe dinafară cursul lor. Am fost uimiţi cât de corecţi şi serviabili erau. Acum capitala s-a schimbat, s-a urbanizat modern, îmi e de nerecunoscut, doar legile monarhiei constituţionale şi castelul regal au rămas la fel.

Julirpass – 2.284m.

Peste această înălţime alpină a trecut Iulius Cezar cu legiunile sale din peninsula lor în interiorul continentului. De la el vine numele acestei trecătoare, asfaltată acum, dar cu acelaşi peisaj alpin măreţ. Închid ochii să-mi imaginez cum arata şi cum treceau la acea vreme legiunile romane. Trebuie că era înfiorător de sălbatic şi greu de trecut, cât timp şi ce efort. Cu încredere în zei şi în Cezar l-a trecut şi ne-a lăsat ca amintire doi piloni cilindrici înfipţi de o parte şi alta a trecerii lor pe aici atunci, cu două milenii în urmă. În evul mediu nu se mai încumetau oamenii să-l treacă fiindcă apăruseră tot felul de superstiţii cu animale şi monştri fioroşi şi cruzi, creştinilor le erau frică şi ridicau cruci şi rugăciuni peste tot, în jurul aşezărilor lor, intraseră în adânc obscurantism. Azi se opresc, admiră, fotografiază, fumează şi pleacă, sunt grăbiţi, azi timpul a devenit un monstru nemilos cu noi. Gata, ne urcăm în autocar şi coborâm la…

ST. MORITZ

Îmi este bine întipărit în amintiri. Când ne-am realizat viaţa de imigranţi în Canada, revenind medici din nou, Ica fostă sportivă şi mare admiratoare a competiţiilor sportive a dorit să vizităm şi cât mai multe oraşe care au găzduit olimpiade de vară sau de iarnă. Aşa am ajuns şi la St. Moritz care a găzduit de două ori olimpiada de iarnă. Odată la început, în 1928, după cea de la Chamonix care a fost prima olimpiadă de iarnă şi a doua oară, în 1948, fiind prima olimpiadă de iarnă care s-a ţinut după abominabilul război mondial. Au fost olimpiade mici, dar foarte animate. Puţine femei au participat, nici o sută îmi sună acum în ureche, când privesc peisajul alpin ce ţine ca într-un leagăn micuţa localitate, aşezată în două trepte; cea de jos din jurul lacului – St Moritz Bad – şi cea de pe pantă – St. Moritz Dorf. Apa lacului e considerată termală şi benefică în tot felul de boli, din cele mai vechi timpuri iar sus pe pantă, în Dorf, s-a deschis prima şcoală de schi din lume. St Moritz sau San Murezzan cum este numit în romanşă este reşedinţa cantonului în care din vremea imperiului roman s-a vorbit retoromana. Aici, în Dorf, care nu mai e de mult un sat ci o modernă suburbie, găzduieşte un colegiu în această limbă muribundă, care până în 1938 a fost cea de-a patra limbă recunoscută oficial. Acum au mai rămas în jur de 50.000 care vorbesc ladina în câteva dialecte. Foarte interesant, să exagerez puţin; fiecare vale cu dialectul ei! Guvernul federal încearcă să o păstreze şi prin înţelegere se caută o standardizare din forma şi dialectul cel mai comun.

St Moritz
Cinăm împreună pe îndelete, discuţiile pornesc de la impresiile zilei şi ajung la te miri ce. Târziu plecăm la culcare, peste noapte aud ploaia prin fereastra lăsată deschis. Dimineaţa când plecăm culmile munţilor sunt ninse frumos, dar norii grei ne indispun. Poate sunt numai pe valea asta. Trecem o creastă alpină prin altă trecătoare, Malojpass – 1.815 m, trecem în Italia, Italia, altă ţară alte caracteristice, apoi reintrăm din nou în Elveţia şi ne oprim la…

Lugano

Nu am mai fost aici exact de un an, atunci într-un tur Globus italian. Noi care am fost ţinuţi în lagărul comunist precum canarul din colivia de argint din cântecul Formaţiei „Phoenix” din tinereţea noastră, odată scăpaţi din cortina de fier am umblat de-a lungul şi latul Europei să o descoperim, să admirăm tot ce auzisem şi citisem despre ea, să privim şi să atingem ceea ce ne interesa pe noi. Pentru noi a atinge nu este un simplu gest, este o transmitere de recunoştinţă oamenilor care le-au creat frumos, trainic şi evocator. Şi Florin a preluat această cutumă şi a transmis-o copiilor săi.
Lugano este un mare lac alpin între Elveţia şi Italia şi un oraş elveţian prosper, economic şi financiar care, ca toate oraşele elveţiene aşezate la lacuri, are o faleză frumos amenajată, pe care se plimbă toată lumea, e foarte plăcut, confortabil. Programul e încărcat, dar în free shopping time eu, care nu am nimic de cumpărat, merg direct în Piaţa Bernandino Luini, elevul lui Leonardo da Vinci, care a pictat în biserica Sfânta Maria şi un triptic cu Cina cea de taina, foarte interesantă şi asemănătoare cu cea pictată de Maestrul său. Ne-a atras de prima dată, acum îmi readuc acel trecut în minte şi încă îi mai caut înţelesurile şi subînţelesurile acestei cine cu taine, în care toţi apar bărbaţi, consternaţi de vestea ca printre ei se află un trădător, au barbă cu o singură excepţie: cea din dreapta lui Iisus, ce este aievea unei femei. Neîndoielnic. Şi de la această observaţie, făcută de mulţi privitori ai tripticului lui Luini sau a capodoperei lui Leonardo da Vinci din Milano, au pornit tot felul de observaţii şi comentarii alternative între descoperitori de adevăruri sau fabulatori de duzină. Câte se mai scriu şi re-scriu, zâmbesc. Aprind o lumânare înainte de-a pleca. Afară e o altă lume, o lume ce s-a schimbat şi se schimbă mereu, în care Iuda de atunci s-a multiplicat în progresie geometrică de la o generaţie la alta. În vremea de acum, lumea se aglomerează, accelerează şi se concurează nonstop, mai mult neloial, imoral.

Lugano
După masă, facem o croazieră pe marele lac ce ne dezvăluie alte impozante panorame ale cantonului ce ne încântă. Şi vremea e de partea noastră, e senin şi cald. Susanna ne arată o localitate întinsă de-a lungul ţărmului numită Campione d’Italia, ce este proprietate italiană pe teritoriul elveţian şi pe care, de curând, italienii au construit un mega cazinou, cât cele din Las Vegas şi lângă el, ne atrage atenţia în continuare Susanna, o foarte veche biserică catolică, mică de abia se mai vede pe lângă mastodontul jocurilor de noroc şi ghinioane. Biserica prosperă după noul ei vecin, pentru că mulţi vin se roagă şi lasă o mică donaţie înainte de-a intra în cazinou. Lume în schimbare! Acum, unii se roagă să câştige în cazinou. Democraţia le dă dreptul să se roage ce vor, că cineva îi ascultă sau nu e cu totul altceva decât zdroncănitoarea lor democraţie. Continuăm croaziera până într-un mic sat pescăresc, chiar la frontiera cu Italia, ce înainte trăia mai mult din contrabandă decât din peşte, iar acum trăieşte din turism. Cinăm într-un restaurant cu bucătărie şi vin bun, muzică italiană, alături de un grup vesel, nevoie mare, ce vorbesc o limbă nemaiauzită. E romanşă ne spune Susanna. Bravo lor că o păstrează la fel ca trăsăturile lor ladine. Ne întoarcem sub stelele universului nepăsător, de ce i-ar păsa, si dintr-odată, apar şi stelele de neon ale oraşului. O feerie electrică!

Simplonpass – 2.005m.

Avem parte de o zi minunată, strălucitoare ce pune toată măreţia alpină în evidenţă, pe care o admirăm cu emoţie şi satisfacţie, aici la 2.000 de metri altitudine, la care eu îmi adaug amintirile primei treceri. Este considerată cea mai pitorească trecătoare alpină fiind folosită încă din vremea imperiului roman. În Evul Mediu era intens folosită de negustorii de o parte şi alta a Alpilor. În expansiunea sa imperială, Napoleon a dat ordin‚ „să se refacă drumul trecătorii, să poată trece artileria” şi inginerii şi geniştii francezi au făcut un drum cu o pantă de numai zece grade şi lat de opt metri, un record pentru acea vreme, pe care Napoleon nu a trecut niciodată. Un alt mare record este tunelul de cale ferată Simplon, făcut un secol mai târziu după proiecte germane şi cu muncitori italieni, care măsoară douăzeci de kilometri fără câteva sute de metri. S-a lucrat şapte ani, pornindu-se de la cele două capete şi când s-au întâlnit au avut o deviaţie de doi centimetri pe orizontală şi şapte pe verticală. Pe mine ingineria mă uimeşte şi în acest caz mi-a adus aminte anecdota construcţiilor de tunele în comunism: tot aşa, se porneşte de la ambele capete şi dacă se întâlneau realizau un tunel, dacă nu, realizau două, depăşind putredul capitalism! Apropo de depăşirea capitalismului, cincizeci de ani mai târziu calea ferată între Elveţia şi Italia s-a dublat şi atunci au mai făcut un tunel. Apoi, când gabaritul containerelor de marfă s-a mărit, au mărit şi cele două tunele, pe rând bineînţeles, nu înălţând tavanul ca în comunismul înălţător ci coborând terasamentul! La capetele tunelelor sunt şi rampe speciale pentru a se urca marile camioane de transport şi chiar a maşinilor pentru cei ce se grăbesc. Pentru ceilalţi, cei ce iubesc frumosul natural, de la sfârşitul mileniului traficul rutier prin trecătoarea Simplon e deschis tot timpul anului, indiferent de vreme. Câtă muncă pentru progres şi dezvoltare, cât de înaltă este Elveţia!!

Zermatt şi Kleinmaterhorn 3.830 m

Mai trecem odată prin Italia şi revenim în Elveţia, amintindu-mi din lecturi cât de ferecate erau frontierele Elveţiei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial iar acum nici nu ştim când trecem dintr-o parte în alta. Urcăm pe minunata vale Mattertal, dar oare care nu-i minunată în Elveţia? Nu există o asemenea vale în toată Elveţia, pentru că întâi de toate, îşi păstrează neştirbită frumuseţea naturală şi în al doilea rând peste tot se vede adânca amprentă a grijii şi hărniciei cantonierilor elveţieni de la începutul începuturilor. Valea Mattertal este străjuită de versanţi muntoşi, cele nordice sunt împădurite – nu vad defrişări de tipul rasul pădurilor ca în România – iar pe versanţi sudici, pe pante de 45 grade sunt numai vii cu mici chalete din piatră. Totul arată îngrijire atentă, migăloasă. Nicăieri nu am văzut gunoaie, pungi sau PET-uri de plastic aruncate de-a lungul drumurilor sau al apelor, ca în patria mumă.
Autocarul ne duce în gara unei localităţi de unde trebuie să luăm trenul, fiindcă la Zermatt traficul autorutier este interzis! Este staţiunea climaterică şi turistică cea mai faimoasă a Elveţiei, faimoasă în toată Europa si cunoscută în lume. Zermatt nu are sezon mort, aici este un tumult uman continuu, din primăvară până în toamnă este al turiştilor şi alpiniştilor de pretutindeni iar schiori împătimiţi vin aici tot anul, e paradisul lor. Notorietatea acestei aşezări tipice elveţiene se datorează celor douăsprezece vârfuri alpine de peste 4.000 de metri ce o străjuiesc şi pe care alpinişti din Europa, la începutul secolului XIX-lea, au început să le escaladeze, să le cucerească cum spun ei. Şi este cu adevărat o cucerire. Trenurile între această localitate, Tasch, şi Zermatt sunt foarte dese şi cu toate acestea aglomerate. Din gară bagajele sunt transportate de nişte mici maşini electrice iar noi mergem pe jos captivaţi şi fascinaţi de specificul străzii principale a oraşului vechi format numai din hoteluri tradiţionale, magazine burduşite de mărfuri, restaurante cu terase pline. Atenţia mi-a fost atrasă de un afiş scris în englezeşte: „Keep the Zermatt clean”. E subtil şi clar, e scris pentru străini, engleza nu e limbă oficială în Elveţia, iar elveţienii nu ştiu să facă murdărie în jurul lor, ei ştiu să facă numai curăţenie şi să aibă grijă să fie totul în ordine şi frumos. Un simţ ereditar ce-l au toţi locuitorii Alpilor de veacuri.
După masă am făcut o plimbare şi fotografii în grup având în mijlocul nostru un câine Saint Bernard cu stăpânul lui (Rasa românească maidanezul de capitală nu există în Elveţia!). Am vizitat muzeul şi cimitirul alpiniştilor, Susanna ne-a introdus în istoria alpinismului şi cucerirea vârfului Matterhorn – 4.478 m, pentru prima dată în 1865, de o echipă formată din patru englezi, călăuziţi de doi elveţieni, tată şi fiu, şi un francez venit din Chamonix. Din nefericire la coborâre s-a întâmplat o tragedie cumplită. Un englez a alunecat, a căzut în gol trăgând după el alţi trei alpinişti. Cei ce au supravieţuit au fost atât de îngroziţi, de şocaţi încât au povestit ulterior că au văzut atunci pe cer crucile lor. În memoria lor, englezii au ridicat o mică biserică anglicană şi cimitirul alpiniştilor, pentru că din nefericire Matterhorn a mai făcut şi alte victime.
În ziua următoare, pentru mine şi ceilalţi din grup va fi cea mai mare zi a acestui tur, vom urca, cu telefericul, la Klein Matterhorn aflat pe aceeaşi creastă alpină cu Matterhorn, ce este emblema montană a Elveţiei. Chiar dacă nu este cel mai înalt vârf alpin din Elveţia, prin forma sa piramidală foarte ascuţită, mult deasupra crestei şi înconjurat de gheţari se afirmă că este cel mai uimitor, cel mai sublim vârf din toţi Alpii. Îi cred pe alpinişti, ei sunt temerari, nu politicieni mişei.
Dimineaţa vine cu o zi frumoasă, senină, cum toţi ne dorim în asemenea ocazie şi deja este coadă mare la teleferic; se dă frumuseţe alpină pe cel mai înalt traseu de teleferic din Europa la preţul de 71 de euro, dus întors! Îi merită din plin şi nu numai odată în viaţă. Toţi, câţi aşteptăm şi suntem din toate seminţiile lumii şi vârste, chiar şi cu câini, suntem stăpâniţii de o oarecare emoţie ce se observă din comportamentul surescitat datorită evenimentului de a urca la o asemenea altitudine cu cel mai performat teleferic european. Susanna este foarte alertă îngrijindu-se cu o mare conştiinciozitate de noi. Până în Klein Materrhorn sunt patru staţii de teleferic, primele trei le vom urca în gondole de şase persoane iar ultima cu o mare telecabină. Parcă ar fi vorba de staţiile unui metrou aerian pe verticală. Este minunat, veţi fi captivaţi.
Până la prima staţie, urcăm deasupra unei văi înguste împădurite şi din când în când zărim Matterhorn în dreapta, e dominant. În staţie, ca şi-n staţiile de pe orizontală, unii coboară alţi urcă, cărând în spate rucsacuri muticolore îndesate la maximum, ce îmi aminteşte de mine şi colegii mei cu care băteam traseele carpatine. A trecut o jumătate de secol de atunci, teleferice erau două sau trei în Bucegi, dar de unde bani şi pentru ele, pe jos spre rai, antrenament! Cabane puţine, sărace, dormeam la priciuri comune, cu treningul pe noi, iar dacă nu mai erau locuri la priciuri ne mulţumeam şi pe jos în sala de mese, la urmă. Mai nimeream şi pe la câte un refugiu montan cu acoperişul spart şi uşa pusă pe foc de mult, unde dormeam pe cetină de brad. Cerule Mare, ce tineri eram, ce energie şi bucurie aveam în noi la munte, ce flămânzi eram tot timpul. Aerul de munte face poftă de mâncare! Pofta nu ne lipsea nici la şes.
A doua staţie e la înăţimea Carpaţilor noştri, peisajul e larg deschis, gol alpin cu mici lacuri glaciale ce încap într-o lingura de la înălţimea care-i privim iar, în orizonturi numai vârfuri glaciale, afară de Matterhorn, care e doar nins şi fiind mai aproape de el ne atrage şi stăpâneşte. La a treia staţie, mult mai mare decât precedentele, unde scrie că e la 2.929 m, ne dăm jos şi aşteptăm telecabina de sus. Vine plină ochi şi e mare cât un vagon de tramvai. Ca să urcăm în telecabină trecem printr-o poartă electronică ce nu se mai deschide peste capacitatea admisă. Tehnica avansată şi mută, cu toate astea avem şi un însoţitor de cabină ce controlează, ce ştiu eu ce, telefonează în sus şi-n jos, şi pornim lin între marele cer senin şi distant pe deasupra marelui hău îngheţat de sub noi, agăţaţi de un cablu. Suntem în aer la propriu şi figurat, ceea ce ne dă toate senzaţiile şi ideile acestei poziţii. În stânga se vede Monte Rosa fără relief impunător, chiar banal dar este mai înalt decât Matterhorn, ce devine de-a dreptul izbitor prin măreţie şi frumuseţe. Sub noi se văd doar gheţarii imenşi, ridaţii cu adânci crăpături de bătrâneţe. Îi salut din partea gheţarilor canadieni din Columbia Ice Field. Tot privind cu uimire am ajuns în staţia terminus Klein Matterhorn – 3.820 m. Hura, am atins, la fel ca mulţi alţii, cea mai mare altitudine din viaţa noastră. Dar ce construcţie, ce tuneluri şi încăperi cu geamuri panoramice în toate direcţiile. De confort şi servicii nu mai vorbesc, sunt în standardul elveţian. Fi mut de admiraţie, de data asta. Acesta a fost ţelul meu în acest tur, să vad cât de înaltă este Elveţia din toate punctele de vedere. Şi este. O, draga mea Românie, cum de nu ai şi tu parte de reformatori şi conducători gospodari ca această ţară…

Montreux

Exact diametral opus Genevei pe lacul Leman, se află acest oraş, staţiune alpin-climaterică recunoscută de două secole, cu o lungă şi frumos amenajată faleză. Azi oraşul e cunoscut în toată lumea pentru festivalurile de jazz-rock ce au loc aici. Aici vom cina şi înnopta.
Înainte de a ajunge la Montreux, ne oprim la cel mai mediatizat şi vizitat castel medieval din Elvetia, Chateau Chilon. Iniţial a fost o fortăreaţă italiană, apoi castel episcopal după care a devenit proprietatea dominantei Familii Savoia. Castelul are în subteran o închisoare lugubră. Cel mai faimos prizonier a fost elveţianul patriot, Bonnivard. Educat la Universitatea din Torino, reformator înflăcărat şi scriitor, a luptat pentru drepturile elveţienilor împotriva dominanţilor Savoia care, pentru toate împotrivirile lui, l-au ţinut în lanţuri în închisoare. Lord Byron a fost şi aici şi a scris un poem elogios despre Bonnivard‚ „Prizionerul din Chillon” ceea ce a făcut castelul, dar şi personajul, faimos în anglofonie. La urmă, ca să ne scoată din istoria greoaie şi complicată a trecutului şi să ne introducă în mondenul timpurilor noastre, vin poveştile despre viaţa sa libertină, de-a dreptul deşănţată, despre cele patru căsătorii ale sale, care mai de care, ultima când avea 69 de ani cu o călugăriţă excomunicată, care i-a fost infidelă şi a sfârşit a fi înecată în lac iar amantul ei a fost decapitat. Byron putea scrie şi despre astea un poem faimos, având în vedere cât de ahtiaţi sunt englezii după astfel de stories, mai ales dacă totul se întâmplă într-o noapte întunecoasă, brăzdată de fulgere şi cutremurată de tunete …
Nu am terminat bine comentariile cu faimosul prizonier şi călugăriţa infidelă, că Susanna ne arată pe promenada din Territet statuia de marmora a Împărătesei Elisabeta a Austriei. Şi pentru că ghizii marilor companii turistice trebuie să fie şi tobă de istoria traseelor, Susanna ajunge să ne spună şi pe cea a bine cunoscutei împărătese, frumoasă şi cultă dar cu majore tulburări de personalitate şi comportament căreia i se zicea Sisi, cuvânt folosit în vremea noastră când nu eşti cu toate! Cât de nefericită a fost Sisi, măritată de la 16 ani cu Frantz Joseph, câtă grijă avea numai de frumuseţea şi silueta ei, cât de distantă era faţă de împărat, cum singurele bucurii le avea când erau departe de Curtea de la Viena, de marea ei dragoste faţă de unguri, mai ales de contele Gyula Andrassy. De faptul că nu s-a lăsat de capul bărbatului ei, împăratul, până ce acesta nu l-a făcut întâiul prim-ministrul al Ungariei după nefericitul compromis austro-ungar. Şarmantul conte Gyula Andrassy le-a făcut o rezidenţă specială, ungurească într-un palat din Godollo, la douăzeci de kilometri de Budapesta, unde Sisi şi băiatul ei se îmbrăcau în port unguresc şi petreceau luni în şir, sub permanenta grija a contelui prim-ministru. Şi aici, la Montreux, avea o rezidenţă unde s-a retras după moartea fiului ei, despre care, până şi astăzi, sunt discuţii oscilând între asasinat şi sinucidere. Un an mai târziu l-a pierdut şi pe Gyula Andrassy, pe care a reuşise să-l facă ministru de externe al marelui compromis nefericit Austo-Ungar şi-l considera în public unicul meu prieten. Tocmai aici, unde era mai interesant, Susanna a schimbat tonul şi topica trecând, pe larg, la asasinatul împărătesei în septembrie 1898 de către un anarhist italian, Luigi Lucheni, când împărăteasa vroia să se îmbarce de la Geneva să vină la Montreux. Bineînţeles că a fost un doliu împărătesc în toată Austo-Ungaria, chiar şi la Ciosa în districtul grăniceresc năsăudean, unde e drept, au aflat cu un an mai târziu de ce or bătut clopotele atunci pe Bârgaie. Ceea ce nu am ştiut, dar am aflat acum, a fost că după autopsie, Sisi a fost ambalată în trei sicrie; două de plumb şi unul de cupru pe care au scris „Elisabeta, împărăteasa Austriei”. Atât. Toată aristocraţia ungurească a luat foc că au fost neglijaţi, li s-a făcut o nedreptate pentru că nu era scris şi „Regina Ungariei”. Nu şi-au lăsat orgoliu şifonat şi atât s-au văicărit la curtea împărătească până ce s-a adăugat şi doleanţa ungurească. Caracteristic şi semnificativ şi astfel Gyula Andrassy se odihneşte în pace; nu se putea scrie mai mult pe scriu. Cât despre asasin, Luigi Lucheni a fost devastat când a aflat că nu v-a fi spânzurat, fiindcă în acest canton elveţian pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolită. A cerut să fie judecat într-un canton în care pedeapsa cu moartea încă nu era abolită. Nu i s-a aprobat, aşa că a tot încercat să se sinucidă până a reuşit. Sfârşitul unei alte lumi.
Lumea se schimbă de la o generaţie la alta, în timp ce în matriţa ei genetică, purtătoarea tuturor genelor morfo-biologice şi nu numai, abia se observă ceva la microscopul electronic, astăzi. Oricum, ceea ce a scris poetul nostru absolut rămâne valabil: „Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;…” Şi totuşi, în fiecare generaţie sunt şi regi, oşteni şi învăţaţi, excepţii excepţionale, chiar pentru o clipă „clipa suspendată” de care pomeneşte poetul.
Îndreptându-ne spre Berna îmi vin în minte acei oşteni ai libertăţii româneşti conduşi de Ovidiu Beldeanu, care în 1955 au ocupat Ambasada României din Berna, pentru a atrage atenţia Occidentului asupra stăpânirii tiranice a sovieticilor în România, despre pericolul comunist în toată Europa. A fost un neobişnuit şi imens semnal de alarmă care în urechile occidentalilor a sunat doar cât un claxon de automobil. Despre ei s-a scris o bibliotecă întreagă, pe merit. Din păcate, rămâne tot mai puţin căutată şi citită, iar paleo-comunistul Iliescu şi ochlocraţia lui neocomunistă fac tot posibilul să acopere ostaşii libertăţii şi demnităţii româneşti.

BERNA

Berna, capitala federativă a cantoanelor, este pitorească prin intacta păstrare exterioară a Oraşului Vechi început acum o mie de ani, ce se află într-o mare bucla ovală a Râului Aare ce-l înconjoară în trei părţi. A fost strategic aşezat, fiind de la început înconjurat de apă, de către un duce al acestor părţi. Când a fost să-i dea nume acestei aşezări, au avut probleme şi atunci ducele întemeietor a hotărât să meargă la vânătoare şi să dea numele oraşului după primul animal pe care-l v-a vâna. Zis şi făcut iar primul vânat a fost un urs, un ber pe limba lor şi de aici Bern, căruia noi îi spunem Berna. Acum, alţi urşi nu mai sunt în Elveţia, şi în curând nu vor mai fi nici în România datorită investitorilor străini atât de slugăriţi şi serviţi de români, care se întrec între ei să le facă toate voile străinilor de pe vremea lui Adrian Năstase, ce devenise şi primul vânător al ţării. Să nu neglijez, mai au unul; emblemă, pe steagul Bernei. Toţi care trec acum prin Berna, aşezare prosperă de la început şi care a luat mare avânt când a fost declarat oraş liber în Evul Mediu, vin să vadă pe viu simbolul oraşului la groapa cu urşi foarte interesant amenajată. Iniţial, Berna a fost construită din lemn şi era normal ca într-o zi, una din secolul XV-lea, să ardă până în temelii. După această pedeapsă de la Dumnezeu, au reconstruit-o din piatră ca prevedere a pedepselor de sus! Au scăpat de pedepsele de sus dar nu şi de cele de jos, mă refer la trecerea lui Napoleon pe aici luându-şi o bucată din canton. În sfârşit, a trecut şi această năpastă, cantonul s-a refăcut şi din 1848 a devenit capitala Elveţiei.
Turul nostru, cu un ghid local ce are un frumos accent francez, deşi la Berna majoritatea vorbesc germana – remarcă fără importanţă – a început expunerea în Grădina Trandafirilor aşezată pe deal, de unde, de pe o terasă, se vede ca în palmă Oraşul Vechi prins în potcoava Râului Aare. Apoi am coborât în oraş, am lăsat autocarul într-o parcare anume si am început turul pe jos. Era înnorat şi picura, dar ghidul ne captiva cu explicaţiile iar urbanistica medievală era atrăgătoare. Am zăbovit un timp în faţa marii catedrale, tipic gotică, cu un turn exact de o sută de metri, să le întreacă pe toate celelalte din federaţia cantoanelor. E măreaţă şi închisă, rămânem în faţă ei şi ascultăm ghidul ce ne explică figurinele ce ornamentează cele trei intrări. În cea din mijloc este redată Judecata de apoi în care, conform cărţii, osândiţii sunt aşezaţi în stânga judecătorului iar izbăviţii în dreapta sa. Tipic. Michelangelo nu a fost tipicar în extraordinara sa frescă a judecaţii din Capela Sixtină, a fost un original reformator: cei drepţi în jurul judecătorului, ceilalţi sub ei înghiţiţi de întunericul pământului. În oraşul vechi toate străzile se numesc gasse care tradus corect înseamnă uliţă. Şi aşa am fost duşi pe uliţa pe care a locuit Albert Einstein, la etajul întâi, aproape un deceniu, când a fost lector la universitatea din Berna. Pe urmă a fost profesor la Universitatea din Berlin. Este geniul ştiinţific care a pus relativitatea tuturor celor văzute şi nevăzute în Fizică prin trei litere şi o cifră! Fericiţi cei săraci în Fizică. Eu sunt unul şi nu-mi mai pasă de nici-un fel de relativitate, am văzut destule relativităţi sociale, istorice. Uite, cât de relativă a fost şi soarta lui Albert Einstein, evreu german, supradotat, genial prin faimoasa sa ecuaţie – E = mc2 – ce stă la baza fizicii moderne, aclamat şi premiat Nobel, dar, venind la putere Hitler în 1933, poziţia lui în Germania a devenit relativă şi a trecut în Statele Unite definitiv. Altfel, în mod normal, ar fi rămas un venerabil profesor german, recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ar fi format o pleiadă de mari fizicieni. În acei ani, mulţi evrei au trecut oceanul în Statele Unite printre care Leo Szilard fost elev al lui Einstein la Universitatea din Berlin şi Eugene Wigner iniţiatorul mecanicii quantice, prieteni. Cei trei fizicieni evrei au fost bine apreciaţi în universităţile americane şi au fost semnatarii unei scrisori către Preşedintele Roosevelt în care îl informau despre cercetările germane în producerea unei extremlly powerfull bomb pe în baza noilor cunoştinţe de fisiune nucleară, cercetări care ar trebui de urgenţă întreprinse şi în Statele Unite. Astfel, neîndoios, este cert că aceşti trei fizicieni evrei, formaţi în Germania, prin această scrisoare, au aprins fitilul care la celălalt capăt a explodat bomba atomică americană, aşa au înţeles ei să se răzbune pe Hitler şi nazism. Dacă Hitler ar fi lăsat evreii în pace în Germania, poate aceşti trei fizicieni ar fi făcut bomba atomică pentru el. Relativ posibil. Relativitatea este peste tot, nu numai în fizică.
La capătul uliţei se află Turnul ceasului cu clopote şi figurine ce se pun în mişcare regulat, iar ghidul nostru ne-a adus la turn chiar înaintea spectacolului. Îmi imaginez ce impresii făcea cu sute de ani înainte, acum ni se pare un amuzament de moment. Sic tranzit gloria mundi, dar expresia iniţială era: O, quam cito tranzit gloria mundi adică „O, ce repede trece gloria lumii conform clipei poetului!” Şi să nu ne pierdem timpul punând în ecuaţii şi relativitatea gloriei… începe să plouă mărunt şi des, stricându-ne promenada. Ne luăm rămas de le ghidul local căruia, fiecare dintre noi, îi dă o monedă, două şi el mulţumeşte dorindu-ne bon voyage.
În drum spre Lucerne/Luzern trecem Pasul Bruning, mult mai mic decât Julier sau Simplon, având o panoramă concentrată şi abruptă printre pereţi stâncoşi şi curbe strânse, unele chiar în agrafe de păr, cum zicem noi în România, dar este o mare diferenţă în structura construcţiilor de drumuri, cele elveţiene sunt construite să nu crape şi fără gropi ca ale noastre. Pentru noi e greu de crezut să parcurgi sute de kilometri şi să nu dai prin gropi!

Berna
Cât de înaltă e Elveţia în comparaţie cu noi?
Adevărat este, dar ea nu a avut soarta şi istoria noastră.
Se zice că după ce Dumnezeu a făcut ce a făcut, a chemat la el poporul ales să-l întrebe ce părere are de creaţia lui. Au fost vorbe de laudă până ce Creatorului i s-a făcut lehamite de ele şi tunător i-a întrebat dacă e ceva ce nu le place, îi nemulţumeşte totuşi. După ce au un înlemnit un timp, singur lucru care s-au trezit să spună a fost că prea mult şi prea bune le-a dat geto-dacilor!! Cum Creatorul a rămas dezamăgit de ei şi a tăcut, poporul ales a prins curaj şi au făcut pe revoltaţii. Ca să scape de gura lor, le-a dat dreptate, dar a spus că nu mai schimbă nimic din ce le-a dat el. Atunci poporul ales i-a spus să trimită peste ei cel puţin răul lumii!
Adică, a întrebat Creatorul.
Păi trimite peste ei barbarii cei cruzi, otomanii cu semilună şi iatagane, ţariştii să-i jefuiască la sânge şi sovieticii.
Sovietici, eu nu am făcut sovietici, a zis Creatorul.
Nu-i nimic, îi facem noi pentru ei!!
Elveţienii au avut noroc că au fost departe de barbari, otomani şi mai ales sovieticii făcuţi de poporul ales. Am supravieţuit dar preţul este greu şi ne-a schimbat firea şi purtarea. Iar cei dintre noi care au vrut să îndrepte situaţia au fost şi sunt proscrişi ca la romani, sau ca pe computer acum: Delete, un fel de îngropare fără urme …

Lucerne/Luzern

Ultima noastră parte a acestui unic tur elveţian cu Alpi şi lacuri, cu trecători înalte şi popasuri panoramice, mirifice, cu oraşe vechi înconjurate de suburbii noi, moderne, toate curate, îngrijite, cu oameni corecţi şi de o deosebită concordie socială, unde a păstra curăţenia nu se scrie în nici una din limbile oficiale, ci în engleză că a devenit mai internaţională.
Aici, întâi a fost marele lac, numit de băştinaşi Lucerne, apoi un sat pescăresc pe marginea lui. Când în Secolul XIII, s-a deschis marele pass – trecătoare – St.Gothard, a devenit oraş medieval, fortificat bineînţeles, din care astăzi au mai rămas câteva turnuri de apărare, uliţe pitoreşti ce duc în Piaţa Primăriei ce se deosebea de vesela Piaţa Vinurilor, înconjurată de unele clădiri pictate. Însă simbolul oraşului medieval este cel mai vechi pod de lemn, acoperit şi pictat din Europa. Bineînţeles că s-au găsit piromani în secolul XX care i-au dat foc, dar municipalitatea l-a refăcut imediat. Trecând pe lângă el îmi vin în minte podurile de lemn acoperite ale Districtului Grăniceresc Năsăudean, cărora tovarăşii comunişti de la sfaturile populare le-au dat pe mâna ruinii fiindcă erau rămăşiţe burghezo-moşiereşti! Ce barbari, când în toată lumea vechile poduri de lemn acoperite sunt păstrate fiind vestigii ale trecutului lor, un patrimoniu. Pe Sălăuţa a mai scăpat un singur pod de furia dictaturii comuniste, ce este într-o jalnică stare de degradare şi se va degrada în continuare fiindcă nu avem bani.
În România nu sunt bani pentru patrimoniul românesc.
După ce facem turul de onoare al oraşului vechi, mergem să vedem celebrul Monument al Leului, al doilea mare obiectiv programat al turului nostru. Susana îşi deschide tolba cu istorii: Secole de-a rândul mulţi tineri elveţieni au devenit mercenarii caselor regale franceze. În această poziţie i-a prins şi Revoluţia Franceză din 1789, cea care a lansat sloganul Liberte, Egalite, Fraternite, în numele căreia a ghilotinat şi împuşcat zeci de mii de conaţionali şi concetăţeni. Iniţial familia regală a lui Ludovic al XVI-lea a fost mutată de la Versailles în Palatul Tuileries din Paris, cu tot cu garda elveţiană, ce număra o mie de mercenari. Treburile Comunei din Paris mergeau foarte rău, nu era nici libertate nici fraternitate, doar neajunsuri la care se găseau tot timpul vinovaţi ce erau ghilotinaţi. În 1792, un duce, Brunswick, în fruntea unei armate prusace a invadat Franţa, a cucerit Verdun-ul şi a dat un manifest în care spunea cum va pune capăt anarhiei din Paris şi va restaura tronul şi biserica. Prima reacţie a comunarzilor a fost în august împotriva regelui, pe care garda elveţiană a încercat vitejeşte să-l apere, dar au fost copleşiţi de numărul mare al comunarzilor, care au ucis peste şase sute elveţieni pe loc şi au încarcerat o sută. A doua reacţie a venit o lună mai târziu, cunoscut ca Masacrul din Septembrie când printre alte mii de executaţi au fost şi cei o sută de elveţieni. În memoria lor a fost ridicat acest monument. Îl privim, este sculptat în nişa unui perete stâncos cu un mic lac în faţă şi totul este înconjurat de copacii unei pădurici. Într-adevăr este foarte bine redat artistic un leu puternic muribund şi ascultând istoria ce-l simbolizează este cutremurătoare. În timpul luptei majoritatea elveţienilor au fost ucişi, unii s-au predat fiind în imposibilitate de-a mai lupta şi au fost masacraţi imediat pe loc. Cei ce au fost luaţi prizonieri au fost ghilotinaţi sau masacraţi în septembrie în închisoare. Abominabil, revoluţia se transformase într-un război civil fără lege şi Dumnezeu, deşi iniţial au fost creştini cu toţii, dar comunarzii se lepădaseră de credinţă din cauza preoţimii. Mi se face greaţă psihică, comparând, şi sunt multe asemănătoare între revoluţia comunarzilor francezi şi războiul civil al bolşevicilor. Dar istoria de la Monumentul Leului nu s-a terminat. Marele sculptor danez, Thorvaldsen, a fost cel ce a realizat, prima dată, acest leu la Roma în memoria gărzii elveţiene, pe când cel din Lucerne/Luzern este o replică realizată de pietrarul Lukas Ahorn din Konstanz aus Bodensee. El a avut un contract cu municipalitatea oraşului pe care l-a dus la cea mai bună îndeplinire artistică, toţi au fost mulţumiţi la dezvăluirea monumentului, numai că nu l-au mai remunerat conform contractului! Pentru artistul pietrar ei au fost nişte porci şi acest lucru l-a gravat ulterior în monument. Nimeni din grupul nostru nu l-a sesizat, Susanna ni l-a descris amănunţit şi atunci, toţi, deodată l-am văzut clar şi am rămas perplecşi; se vede de la o sută de metri cu ochii liberi! Dar fără un cicerone nu-l sesizezi, nu-l ştii, treci fără să cunoşti acest amănunt care te dezamăgeşte şi strică imaginea acestui simbol, deasupra căruia scrie cu majuscule: Helvetiorum fidei ac virtuti, adică elveţienilor loiali şi bravi. Leul muribund a fost sculptat într-o nişă a peretelui stâncos, căruia ulterior cel înşelat de elveţienii neloiali ai municipalităţii, i-a dat forma de porc făcându-i urechi şi rât lung de porc.
Mai bine nu ne arăta conturul porcului, rămâneam doar cu imaginea leului muribund, a ceea ce simbolizează el pentru elveţieni şi ce trebuie să ştie lumea despre el. Acest amănunt neplăcut, ne aduc în minte alte fapte şi adevăruri asemănătoare ce duc la cunoscuta concluzie în toată societatea umană, sunt şi lei şi porci. E drept, proporţiile-s diferite de la un popor la altul, nu mă apuc să le prezint acum, la sfârşitul acestui atât de reuşit şi înalt tur elveţian.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors