Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

One Response to “Întâlniri în cetate”

  1. Ioan Ispas says:

    Trupele imperiale care au apărat cetatea Timișoara în anul 1848 erau formate din Regimentul 13 Montan Banatean-Român.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors