De vorbă cu Nicholas Buda, despre viaţă şi despre călătoria sa iniţiatică în Tibet!
Autor: Ana Magdin

Ana Magdin: Cine este şi ce face Nicholas Buda în acest Univers?
Nicholas Buda: Iată o întrebare care mă pune pe gânduri. Deşi pare, la prima vedere, extrem de simplă din punct de vedere lexical, această întrebare este foarte complexă şi ascunde profunde semnificaţii ontologice. Mă refer îndeosebi la ontologia abisului care ne absoarbe pe toţi în incomensurabilitatea universului. Raportat la acest univers pe care îl evocaţi în întrebare, eu sunt o persoană extrem de simplă, născută sub zodia balanţei în Câmpenii lui Avram Iancu din Ţara Moţilor. Am crescut printre moţi pe albia frematoare a Ariesului, bucurându-mă de universul copilariei colorat incandescent de verdele brazilor seculari, de albastrul crepuscular al cerului, de galbenul fânului uscat de pe coastele domoale ale Apusenilor şi de roşul trandafirilor sălbatici. În acea lume a culorilor am învăţat iubirea de glia strămoşească, de natură şi de frumos, calităţi pe care le păstrez cu sfinţenie în cămara sufletului. Acolo au încolţit primele idealuri menite să transforme copilul din mine în bărbatul de mai târziu. Inocenţa şi bucuria nedisimulată a copilariei au constituit de fapt poarta către timpurile trecute prin care am intrat ori de câte ori am simţit nevoia de linişte, reculegere şi inspiraţie. Da, inspiraţie, pentru că aşa după cum probabil v-aţi imaginat, scriu. Iar răspunsul la întrebarea iniţiala vine acum de la sine: Nicholas Buda scrie în acest univers, ca cei ce se tem de ceea ce speră, teama fiind aici un motiv al incertitudinii, al nesiguranţei zilei de mâine în spatele cărora se ascunde tacit speranţa. Este teama de mine însumi, de exigenţele mele personale, dar şi teama de abis unde cuvintele cad în neştire asemeni stelelor atrase fatal de gaura neagră. Dincolo de această teamă, scrisul meu face un tandem perfect cu călătoria. Nu cred că există un sentiment mai nobil, după dragoste, decât cel al libertăţii. Şi parafrazând versetul biblic „iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8. 32), aş puncta „călătoriţi, deoarece călătoria vă dăruieşte senzaţia absolută a libertăţii”! Am călătorit mult în ţară în perioada adolescentină, apoi, student fiind la Cluj, am călătorit în Europa, iar după ce am imigrat în Statele Unite, în 1999, am călătorit în Asia, America Centrală şi în Africa. Şi, în contextul acestei întrebări, mă gândesc din nou: ce este mai frumos dacât un apus de soare peste Delta Gangelui? Ce este mai impresionant decât un răsărit de soare peste crestele veşnic înzăpezite şi maiestuos de impresionante ale Himalaiei?
Ana Magdin: Ce înseamnă Tibetul pentru sufletul dumneavoastră?
Nicholas Buda: Pentru a afla ce a însemnat şi înseamnă Tibetul pentru sufletul meu recomand citirea cărţii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” (Cluj-Napoca, 2009). Încerc totuşi să vă răspund, bineştiind că de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru, răspunsul este diferit, în sensul că, de fiecare dată, descopar noi şi noi detalii despre ceea ce Tibetul, ca locaţie geografică pe de-o parte, înseamnă pentru mine, dar şi despre cum Tibetul, ca motiv filosofico-religios pe de altă parte, cumulează noi valenţe menite să transforme banalitatea geografică într-o veritabilă ibi patria. Am ajuns în extrema sudică a Tibetului în tomna anului 1999 printr-un ricoşeu determinant al destinului. Iniţial aveam alte gânduri, eram într-adevăr preocupat de cultura şi filosofia mitologică a Indiei şi de aceea am pornit dintr-un imbold pur interior, pe urmele lui Mircea Eliade la Calcutta. Studiasem cu pasiune cărtile sale despre India, cărţi pe care le-am privit prin prisma realismului dincolo de clişeele standardizante ale exotismului. Volume precum „Caietele maharajului”, „India”, sau „Alchimia asiatică”, etc. au fost ancorele unor perspective directe, nealterate, asupra conceptului de viaţă dimensionată şi plurisocială a Indiei, precum şi asupra adevărurilor ascunse în bogata ei mitologie religioasă. Tangenţial drumului meu spre Himalaia, am ajuns şi la Spitalul Maicii Teresa din Calcutta, unde am făcut voluntariat social. Mă atrăgeau însă munţii, o chemare inexplicabilă, pe care trebuia cu orice preţ să o ating. De aceea, odată ajuns în India, călătorind de la Londra via New Delhi la Calcutta şi de aici la Darjeeling – un orăşel minuscul adăpostit de văile adânci dintre dealurile care premerg munţilor din Principatul Sikkim cunoscut mai ales datorită faimosului ceai cultivat cu grijă pe culmile terasate ale dealurilor – am bătut de fapt la poarta Tibetului. Intrarea aveam să o fac însă mai târziu, aproape de masivul Kanchenjunga (8.586 m), cel de al treilea munte ca marime din lume, în vraja mânăstirii budiste Rumtek. Aproape zece ani mai târziu, când scriam volumul meu de călătorie, am numit Darjeelingul drept „prima mea dragoste din munţi”, iar Principatul Sikkim drept „Micul Tibet”.
Ana Magdin: Care este cea mai apropiată religie de Dumnezeu, din punctul dumneavoastră de vedere şi de ce?
Nicholas Buda: Este o întrebare derutantă, ca să nu spun capcană. În acceptul general al expresiei, toate religiile au menirea de a-l apropia pe om de Creatorul său, de Dumnezeu. De aceea este îndeobşte cunoscut că religia, indiferent de nuanţele dogmatice şi filosofice pe care le poartă, indiferent de locul şi modul sacertodal sub care se practică, are rolul de a reconecta fiinţial creaţia de Creator. De aceea stau acum şi mă gândesc, întrebandu-vă retoric, care biserici, temple, sau case de rugăciune şi altare sunt mai aproape de Divinitate: cele de pe vârfurile munţilor sau cele răsfirate pe imensitatea câmpiilor? Se ridică omul către Dumnezeu sau se pogoară Dumnezeu către om? În ultimă instanţă raportul de apropiere dintre uman şi divin este determinat nu de altitudine sau de latitudine, ci de atitudinea umanului vis-a-vis de realitatea divină. Iar dacă mergem pe firul istoriei religioase a omului, dincolo de originea Religiilor Avraamice, găsim la un moment dat un punct de convergenţă care ne sugerează că toate religiile au avut iniţial acelaşi izvor al revelaţiei. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu şi indiferent de modul cum definim Dumnezeirea, indiferent de locul unde trăim şi ne practicăm credinţa, suntem părtaşi ai unui plan divin aplicabil fiecărei realităţi religioase în parte. Religia trebuie să ofere omului fereastra către absolut, către devenire, către iubire, şi nu o înrobire dogmatica greu de înţeles sau un fanatism care împinge fiinţa umană dincolo de limitele extreme. În esenţă toate religiile majore ale omenirii au o mulţime de lucruri care-l apropie pe om de Dumnezeu. În acelaşi timp însă, pe lângă acestea mai au şi o anumită normă procustiană aplicabilă procesului credinţei, care obstrucţionează – în opinia mea – apropierea de Divin.

Nicholas BUda
Ana Magdin: Cum credeţi că trebuie să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne audă?
Nicholas Buda: La această întrebare cu un subtil substrat religios ar trebui să vă răspundă un preot, sau un om înduhovnicit, un călugăr dedicat vieţii de rugăciune, departe de fremătul extenuant al lumii în continuuă mişcare. Nu cred că am abilitatea spirituală de a da sfaturi de acest gen, cred totuşi că rugăciunea poate fi înţeleasă şi practicată în nenumărate forme… de la gândul bun şi simpla răsuflare cum făceau isihaştii din trecut în tăcerea şi goliciunea munţilor, la zâmbetul încurajator, vorba bună şi iubirea celor din jurul tău inclusiv a naturii; la rugăciunea comună din biserici şi la formele cântante aflate în uzanţa ritual-bisericească de astăzi. Dumnezeu nu caută la faţa omului ci la inima sa, cu alte cuvinte dacă îl privim pe Dumnezeu ca pe o realitate onmiprezentă, trebuie să întelegem că Acesta ne aude indiferent de modul în care ne rugăm sa nu. Nu agreez ideea potrivit căreia Dumnezeu vrea penitenţa absolută din partea oamenilor, un lucru de altfel foarte greu de realizat, dacă nu imposibil. Este indeajunsă credinţa grăuntelui de muştar, după cum spune parabola biblică. Nu mulţimea rugăciunilor este cuantumul decisiv ci sinceritatea cu care acestea sunt făcute. Rugăciunea trebuie să pornească din adâncul inimii, tainică, neştiută de cei din jur, pentru ca astfel să devină dialogul tău intim cu Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce trebuie să facă oamenii şi nu fac, din punct de vedere spiritual?
Nicholas Buda: Aici răspunsul este stric vizat de conştiinţa fiecăruia, iar exemple de comportament spiritual, precum şi comportament religios, găsim în toate religiile mari ale lumii. Probabil că mulţi se întreabă de ce spiritual şi nu religios sau invers? Există o deosebire între spiritualitate şi religiozitate? Într-un accept general, spiritualitatea defineşte un ansamblu de idei şi de sentimente care caracterizează o fiinţă umană, sau o colectivitate umană, în ultimă instanţă un popor, din punctul de vedere al vieţii spirituale şi culturale. Cu alte cuvinte, spiritualitarea nu este un cod de legi, nici doctrină religioasă. Nu este un ritual şi nici credinţă. Este ataşamentul faţă de tot ceea ce se referă la viaţa sufletului unui individ. Comparativ, religiozitatea este ataşamentul la tot ceea ce ţine de universul credinţei unui individ, unei societăţi sau unui popor. Pornind de la aceste premize, oamenii ar trebui să fie conştienti de faptul că fiecare individ are un suflet prin intermediul căruia accede la transcendetul spiritual. Din păcate însă, asistăm azi la conflicte etnico-religioase violente şi războaie interminabile duse în numele unui crez religios, dezavuat până la paroxism. Creştini marginalizaţi social şi maltrataţi în Egipt, ascensiunea grupării religioase fanatice Statul Islamic din Irak şi Siria care a declanşat jihadul împotriva lumii civilizate, confruntări armate între budişti şi hinduişti în Tailanda, Burma şi Sri Lanka, conflicte între hinduişti şi musulmani în provincia Kaşmir, etc. Probabil că toate aceste frământări sociale care generează dimensiunea beligeranta, ar fi fost aplanate dacă în prealabil actorii implicaţi ar fi făcut apel la valorile spirituale umane.
Ana Magdin: Povestiţi-ne vă rog, câte ceva despre cărţile dvs şi unde poti fi ele comandate?
Nicholas Buda: Activitatea jurnalistică am început-o în anul 1994 la ziarul „Curierul Primăriei Cluj-Napoca” alături de poetul clujean Dumitru Cerna, iar cea editorială în anul 2009 când mi-a fost publicată, la editura Eminescu, prima carte intitulată „Constantin Aronescu şi ultima Boemă a Micului Paris”. Pare oarecum distonant după ce am vorbit de Tibet, de mitologie şi rugăciune, să ajungem la fenomenul boemei literare româneşti. Aşa a fost însă linia destinului meu literar, un destin eclectic din care au răsărit 8 volume, dintre care două au fost re-editate: „Constantin Aronesc şi ultima Boemă a Micului Paris” publicat în 2 ediţii, „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” publicat în 2 ediţii, „Timpul din trupul meu/Time Within my Body” poeme – ediţie bilingvă rom-engl., „2012 A.D. Sfârşitul violenţei sau timpul unui violent sfârşit?”, „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului”, co-autor Maica Anastasia, „Amurgul şoaptelor târzii” poeme extrase din corespondenţa mea cu poetul Dumitru Cerna, „Ziarist la New York” vol. 1 şi „International Relations” ediţie în lb engleză. Am în plan editorial viitor încă trei volume care sper să vadă lumina tiparului în anul 2015: „O istorie sentimentală a Boemei”, „Ziarist la New York” vol. 2 şi „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului” editia 2. Cărţile pot fi comandate online de la editura Casa Cărtii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (www.casacartii.ro) sau în caz că editura a epuizat stocul, direct de la autor (la adresa de email nycreactive@gmail.com).
Ana Magdin: Cum este viaţa pentru Nicholas Buda, după plecarea din Tibet?
Nicholas Buda: Viaţa îşi urmează cursul ei firesc… dar deşi au trecut ceva ani de când am plecat din Tibet, practic nu am părăsit Tibetul niciodată. Există în mine ceva tainic, dincolo de percepţia lutnică, o legătură cu valenţe mistice care mă leagă de călătoria mea în India şi Tibet de la sfârşitul mileniului al doilea. Mental mă reântorc în Tibet aproape zilnic, este un drum ideatic pe care îl parcurg din inerţia realităţii experienţelor trăite acolo. Uneori gândurile mele curg înspre Tibetul cel drag mie, aşa cum râurile legendarului Euripide se întorc înapoi spre izvoarele ce le-au zămislit. Mă consider un privilegiat care a avut şansa de a păşi pe străzile Calcuttei lui Mircea Eliade şi de a urca povârnişul îndoielilor atingând răsăritul de soare la marginea cerului.
Ana Magdin: Ce experienţe aveti din Tibet?
Nicholas Buda: Să nu vă aşteptaţi la experienţe yoghine de genul celor practicate de Eliade. Mai întâi de toate este experienţa călătoriei în sine, pe care am împărtăşit-o în mare parte în paginile cărtii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul”. Călătoria peste Orientul Mijlociu, până la New Delhi, peste faimosul Pamir, are farmecul ei aparte. Survolarea Calcuttei şi Deltei Gangelui pare asemănătoare cu o aterizare în pădurile amazoniene. Străzile Calcuttei şi coloristica socială extrem de variată sunt un alt capitol al experienţei mele în India. Călătoria cu trenul peste Gange spre munţii Himalaia, dar mai ales modul în care am convieţuit cu călugării budişti la Mânăstirea Rumtek sunt experientele capitale pe care le port încă în suflet după această aventură a cunoaşterii din sudul Tibetului. Călătoria mea în Tibet a fost una iniţiatică, unică în felul ei. Aveam senzaţia că, cu cât urcam mai sus pe munţii de care se sprijină cerul, cu atât coboram mai adânc în mine însumi, în abisul fiinţial pe care toţi îl avem dar puţini îl conştientizăm. O experienţă aparte a fost descoperirea unui templu budist vechi, aproape în ruină, în pădurile sălbatice din Sikkim unde spre surpinderea mea tinerii studenţi budişti, de la Mânăstirea Rumtek, mergeau pentru a medita în izolare înainte de a se reîntoarce la viaţa comunitară din satele lor.
Ana Magdin: Spuneţi-ne ceva, orice, din ce doriţi să spuneţi şi nu aţi spus niciodată.
Nicholas Buda: Viaţa uneori e plină de dificultăţi şi suferinţe. Cu toate acestea nu dispreţuiţi darul vieţii, deoarece acesta este o ocazie unică de a învăţa şi a creşte. Bucuraţi-vă de viaţă. Opriţi-vă din mers şi uitaţi-vă atent la o floare, studiaţi-i forma şi culorile… Atingeţi cu palmele un copac, îmbraţişaţi-l ca şi cum ar fi un prieten drag. Uitaţi-vă seara la cerul înstelat şi lăsaţi-vă ochii să rătăcească printre aştrii arzând tainic lumina. Iubiţi, fiţi darnici şi buni! Trăiţi prezentul continuu al fiecărei zi, fără regrete, ca şi cum ar fi ultima din calendarul vieţii.
Ana Magdin: Cum trebuie să fie oamenii, ce să aleagă pentru a avea un suflet liniştit şi cum trebuie să trăim pe acest Pământ?
Nicholas Buda: Îmi vin acum în minte cuvintele lui Elbert Hubbard, un artist, scriitor şi filosof american de la începutul sec. al XX-lea: sculptorul produce o statuie frumoasă după ce îndepartează cu dalta părţile de marmură care nu sunt necesare: este un proces de eliminare. Probabil că acelaşi lucru e nevoie şi pentru noi, în viaţa de fiecare zi: să eliminăm din bagajul genetic excesiv care ne apasă asemeni bolovanului lui Sisif. Pentru a avea un suflet liniştit, oamenii trebuie să înveţe modul de detaşare conştientă de lucrurile care îi împiedică să atingă nivelul unei vieţi evoluate. În primul rând trebuie să stopeze procesul de complicare inutilă a vieţii. Confucius spunea că viaţa este într-adevăr foarte simplă, dar oamenii insistă din diferite motive să o facă complicată. Debarasaţi-vă de conglomeratul gândurilor negative, ocoliţi situaţiile stresante şi căutaţi oazele de linişte spirituală ca remediu imediat. Învăţaţi să nu mai spuneţi NU AM TIMP ACUM. Un suflet generos are timp pentru toţi şi pentru toate… Să nu vă fie frică de ziua de mâine, chiar dacă vă aflaţi într-un noian de incertitudini. Aveţi curaj şi urmaţi-vă idealurile. Nu aşteptaţi pentru un timp potrivit când credeţi că sunteţi pregătiţi de schimbări majore în viaţa. Nu aşteptaţi să vină alţii să vă dea fericirea pentru că nu este niciodată un anumit timp special dedicat obţinerii acesteia. Gândiţi-vă la cei din jurul vostru şi fie că faceţi o vizită unui prieten la spital, sau bateţi la uşa unei rude înaintată în vârstă, daţi din timpul vostru pentru ca aceasta va cimenta esenţa valorilor umane în voi.
Ana Magdin: Gândul dvs pentru românii de pretutindeni!
Nicholas Buda: Fiţi uniţi, pentru că în unire stă puterea. Fiţi mândri de moştenirea istorică, religioasă şi culturală pe care o aveţi. În oricare colţ de lume aţi fi, citiţi-l pe Eminescu, nu vă uitaţi limba şi obiceiurile strămoşeşti, păstraţi-vă armonios identitatea culturală epurată de tendinţele divergenţelor etnice.
NOTA:
Nicholas BUDA alias Neculae PRUND este jurnalist și scriitor american de origine română. Debutează în presa scrisă la foaia volantă „ALO”, apărută imediat după evenimentele din decembrie `89, cu un articol despre eroii revoltei anticomuniste. Activitatea sa jurnalistică începe la „Curierul Primăriei” Cluj-Napoca (1995), fiind și unul dintre membrii fondatori, alături de poetul Dumitru Cerna. Publică primele sale poezii (Credo, Imensitate, Simplu Om) în anul 2001, sub pseudonimul Neculae Prund, în ziarul România Culturală din New York. Călătorește intens în Europa, între anii 1992-1998, ca invitat al International Ecumenical Fellowship participând la conferințe ecumenice internaționale în cadrul cărora prezintă aspecte din viața socială, culturală și religioasă din România. Este inițiatorul grupului ecumenic de la Cluj-Napoca, „IEF Regiunea România”, alături de profesorul de religie Vasile Lazăr. Face călătorii de studii istorice, culturale și religioase în Asia: Xi’an, Shanghai (China), Kuala-Lumpur (Malaysia), Bangkok, Phuket (Tailanda), Bandung-Borobudur (Java-Indonesia), Tokyo (Japonia), Taipei (Taiwan), Hong-Kong, Singapore; America Centrală: Teotihuacán, Cozumel (Mexico), Guatemala, Belize, Honduras și în Africa la Nairobi (Kenia). Jurnalist și editor al publicațiilor româno-americane „Gândacul de Colorado” (Colorado), „New York Magazin” (New York), „Curentul International” (Detroit, Michigan). Volume publicate: Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Mihai Eminescu, București 2009 / ediția 1), carte de debut. Între Hristos și Buddha pe munții de care se sprijină cerul, (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2009), ediție retipărită în 2010. Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010 / ediția 2). Timpul din trupul meu / Time within my body (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011). 2012 A. D. Sfârșitul violenței sau timpul unui violent sfârșit? (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul aprins al conștiinței neamului – co-autor Maica Anastasia (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Amurgul șoaptelor târzii, (Editura Armonii Culturale, 2014), Ziarist la New York – vol. 1 (Editura Armonii Culturale, 2014).Traduceri: Peștera din pom / The Cave Within the Tree, poeme de Dumitru Cerna (2012). Traducere din română în engleză. Premii: Diploma de Excelență – din partea Instituției Primarului orașului Câmpeni, pentru întreaga activitate de scriitor, poet, ziarist și promotor cultural desfășurată în țară și străinătate (2011). Diploma de Onoare – din partea Bibliotecii „Avram Iancu” din Câmpeni, pentru cărțile și articolele publicate (2011). Premiul II, cu distincția Jurnalist al anului 2011, acordat de Forumul Presei Române din America, desfășurat sub egida North American Romanian Press Association (NARPA), Chicago (17-18 iunie, 2011). Premiul I, Cultură – acordat de NARPA, Chicago (27 iunie, 2012). Prezent în volumul „Poeții 2” de Dumitru Cerna, (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010). Membru fondator al North American Romanian Press Association (NARPA – Chicago 2010), Nicholas Buda scrie și locuiește în orașele New York și Tampa, Statele Unite ale Americii.

Ana Moroşanu Magdin

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors