”CINE SE SIMTE NEVINOVAT, SĂ ARUNCE PRIMUL PIATRA”

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

28,07,2014-1Oana ROTARIU

 

Gândurile vin chiar dacă nu le chemi, aparent fără un motiv anume.

Ieri mi-am amintit de o fostă colegă de serviciu, căreia nu am să-i spun numele.

O fătucă, cu un renume nu tocmai bun, dar care își îndeplinea cu brio toate sarcinile de serviciu.

Profesional, nu prea aveai ce să-i reproșezi. Era un om pe care nu l-am auzit cârtind sau bârfind vreodată, o ființă veselă și muncitoare.

De la o bucată de vreme însă, colegii și superiorii ei nu prea au mai putut să-i tolereze faptul că ea era din ce în ce mai bună și au început să-i caute nod în papură.

Ba că una, ba că alta, ba relația cu clienții nu e foarte adecvată, ba că întârzie cu trimisul comenzilor, ba că fustițele ei sunt prea scurte, ba bluzele erau prea transparente.

Culmea e că la interviul de angajare tot în fustă scurtă și cu bluză transparentă venise și asta nu păruse să-i deranjeze prea tare… dimpotrivă.

Fata și-a văzut de treabă în continuare, dar după un timp a plecat din firmă, de bună voie și silită de împrejurări.

Mie mi-a fost dragă așa cum era și a găsit în mine un sprijin întotdeauna. Asta chiar înainte de a afla povestea ei.

Îmi plăcea lumina din privirea ei.

Era un suflet amarât, bătut de soartă. Un om lăsat să crească de la sine, așa cum cresc buruienile în grădină, fără să le aibe nimeni grija.

Mai avea un frate mai mic, care avea ceva probleme de sănătate. Cred că erau frați doar după mamă, dar ea îl iubea ca pe ochii din cap.

Locuia cu el, cu mama și concubinul acesteia, toți într-o cameră din incinta gării. Nu lângă gară, ci chiar în clădirea căreia noi îi spunem gară și dedesubt e peronul.
Într-o iarnă, ajunsese târziu de pe rută, cam pe la ora 22,30. A venit să-și ceară scuze că n-a putut ajunge mai repede, dar îi derapase Matizul pe Mestecăniș și aproape că nu știa cum o va scoate la capăt.

Eu mă bucurasem să văd că ajunsese întreagă. O sunasem să văd unde e și-i spusesem să conducă încet și cu grijă, că eu o aștept, nu mă grăbesc niciunde.

În seara aceea a simțit nevoia să-și deschidă sufletul și să-mi povestească ceva despre ea.

Poate că prinsese curaj când i-am zâmbit cald și i-am spus că-mi pare bine că e bine, că pentru mine e tot ce contează și că nu are importanță cât e ora. Oricum nu aveam nimic mai bun de făcut, decât să-mi termin treaba și să merg acasă și să dorm.

Mi-a replicat : ”Știi, Oana?! Eu puteam să lipsesc zile în șir neanunțat de acasă, nimeni nu-mi dădea niciodată un telefon să vadă unde sunt, dacă mai trăiesc sau am nevoie de ceva.”

M-a rugat să o las să mă sărute și să mă îmbrățișeze.

Eu știu să îmbrățișez și înțeleg câtă nevoie avem uneori de o îmbrățișare și o vorbă bună pentru a putea merge mai departe.

Am îmbrățișat-o cu drag.

După ce n-am mai fost colege de serviciu, am mai ținut legătura o vreme.

Plecase în Noua Zeelandă să aibă grijă de mama unei prietene, care a avut ghinionul să aibă un accident cerebral și să rămână paralizată la pat, chiar în timp ce se afla în vizită la fată.

Când a ajuns în țară a venit să mă vadă și mi-a povestit cu lacrimi în ochi toată istorioara.

Era animată și fericită că a muncit enorm cu doamna respectivă și că dumneaei și-a putut recupera parțial motilitatea unei mâini și a unui picior și astfel au reușit să se reîntoarcă împreună în țară, cu avionul.

Nu a pomenit nimic de faptul că a spălat-o sau șters-o peste tot pe unde a fost nevoie, așa cum facem majoritatea ca să ne plângem de milă sau să ne scoatem meritele în evidență.

Mă uitam la ea ca la un înger, ca la o sfântă…

Oare câtă iubire curge prin trupul firav al acestei făpturi?

Câți dintre noi suntem în stare să ne zbatem atât pentru viața noastră sau pentru viața altora?

Câți dintre noi care ne credem superiori unui astfel de om am făcut măcar o dată în viață un act de milostenie adevărată?

Dacă am fi fost în pielea acestei fete minunate și am fi trăit viața ei, oare câți dintre noi am fi procedat la fel?

Chiar suntem atât de convinși că ne-am fi descurcat mai bine?

Există oare cineva care privind sincer către viața lui să nu găsească un moment de care să îi fie rușine?

Și totuși de mii de ani, din generație în generație, perpetuăm cu brio arătatul cu degetul și aruncatul cu nonșalanță de pietre în aproapele nostru.

Și asta doar pentru ca să ni se pară nouă că suntem mai buni.

Doar și numai pentru ca SĂ NI SE PARĂ…

 

Oana Rotariu

Curentul Internațional

 

 

 

 

 

 

One Response to “”CINE SE SIMTE NEVINOVAT, SĂ ARUNCE PRIMUL PIATRA””

  1. busuioc says:

    Adevarata sau nu,relatarea este emotionanta.Autoarea are o sensibilitate mai rar de vazut.Multunesc.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors