Sfântul Nectarie – sfântul sufletului meu

Oana ROTARIU

De obicei marțea mă gândesc mai mult la Sfântul Nectarie. E ziua din săptămână în care aleg să fiu mai mult în preajma lui. El e sfântul care mi-a întins mâna și m-a tras afară din cumplita boală care mă năpădise.

M-a scos dintre demonii gândurilor mele și m-a învâțat să privesc către Dumnezeu cu nădejde și încredere.

El a fost mijlocitorul prin care Dumnezeu a reînsuflețit scânteia divină din mine și m-a ajutat să reaprind lumina ce trăgea a se stinge.

E cel care și acum veghează asupra mea și-mi îndeplinește orice dorință care e spre binele meu sau al oricăruia pentru care mă rog.

În semn de mulțumire și recunoștință pentru lucrarea lui, pe care el a așezat-o cu drag la picioarele lui Dumnezeu, am ales ca astăzi să vă povestesc toate acestea.

Pentru mine, tumora la sân a fost o binecuvântare. Spun asta fără a fi meschină și n-o spun din vârful buzelor. Cu ajutorul ei m-am regăsit pe mine și am refăcut legătura mea cu Dumnezeu.

A fost o perioadă în care am avut răgaz să-mi caut de suflet. Nu toți avem privilegiul ăsta.

În general suntem mereu puși pe fugă înspre a căuta să agonisim ceva ce să ne facă fericiți, să ne aducă mai mult bine, mai multă prosperitate, de ca și cum am mânca cu șapte guri și am avea timp să purtăm mai mult de două, trei rânduri de haine din dulapul care stă să cadă peste noi și din care nu avem niciodată ce alege.

Dar să nu divagăm și să vă povestesc despre ce mi-am propus.

În perioada în care am avut mai multă vreme pentru mine, mergeam doar la serviciu și evitam să ies chiar  foarte mult, pentru că nu-mi plăcea să atrag atenția asupra mea.

Și când am reușit să mă mai adun nițel și să mai scot capul din mocirla plină de dureri, de neîncredere și de lipsă de credință în care mă bălăcăream, am început să citesc.

Una din prietenele mele, știind că am evlavie la Sfântul Nectarie, mi-a trimis o carte despre una din minunile facute de acest Sfânt.

Evident, nu mai rețin toată povestea de-a fir a păr – din perioada aia sunt multe lucruri pe care mintea mea a făcut în așa fel să le uite și poate că e mai bine să le las uitate, măcar pe unele.

Era vorba despre un grec (nu întotdeauna e vorba despre greci, dar de data asta chiar era), pilot în ambele războaie mondiale care în urma multiplelor accidente a rămas complet paralizat. Niciun doctor nu i-a dat  șansă de vindecare. Ba chiar reușiseră să strângă ceva bani și să-l trimită în Statele Unite, unde s-au adunat cei mai buni neurochirurgi de la acea vreme, din toate colțurile țării, au făcut comisie și au conchis și ei că e un caz pierdut.

Înainte de a pleca din America, unul dintre medicii de acolo, la despărțire i-a spus atât ”roagă-te, roagă-te mult!”

Omului, deși extrem de revoltat și supărat pe viață, i-au rămas în urechi și pe creier aceste cuvinte și ajuns acasă a început să se roage.

Locuia undeva la un azil, fiind complet paralizat, nu putea să miște nimic, nici măcar capul – trupul îi era perfect inert.

Sfantul Nectarie i-a apărut unui Preot aproape sufletului lui și l-a trimis la azilul respectiv să-l caute pe pilotul care tocmai s-a întors din America și să vorbească cu el.

Acest lucru a avut un impact destul de mare asupra grecului și a început să se roage zi de zi, cu mai mută încredere.

Preotul nu i-a spus bolnavului niciodată întreaga discuție pe care a avut-o cu Sfântul Nectarie și i-a dat acestuia răgazul necesar pentru a se ruga, pentru a se căi de păcatele lui, pentru a învăța ce a avut de înțeles, pentru a se apropia în ritmul lui de Dumnezeu, pentru a-și șterge păcatele și a-și găsi în sufletul lui credință necesară vindecării.

Vindecarea noastră deși e prin Dumnezeu vine din noi.

Ea vine atunci când reușim să credem fară niciun dram de dubiu că ne putem vindeca.

Îndoiala dispare numai și numai când îi dai lui Dumnezeu cu totul și fără să te mai agâți măcar un pic de ele, frâiele vieții tale.

Până la urmă, povestea are un final fericit: atunci când deja era mai bine și se deplasa cu scaunul cu rotile, pentru că doar picioarele îi mai erau paralizate, grecul ajunge la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, își pune racla cu Moaștele Sfântului Nectarie pe picioare și începe a umbla.

Ajuns acasă, a convocat tot azilul cu mic cu mare în bisericuța din curtea azilului, bisericuță pe care el se preocupase să o construiscă cu bani din acțiuni de caritate organizate de tot felul de asociații pe care le frecventa și a apărut și el la urmă mergând pe picioarele lui.

Cei de față plângeau și râdeau în același timp, smintiți de bucuria de a fi părtași la o așa minune și prinzând încredere că poate li se va putea întâmpla și lor minunea de a se vindece într-un mod așa miraculos.

Ce m-a impresionat pe mine din toată cartea nu a fost finalul, ci o întîmplare pe care pilotul paralizat complet fiind, a trăit-o în una din zilele toride de vară.

Era singur, inchis în aceeași cameră cu o muscă care îl supăra teribil.

Îngrijitorii erau plecați cu ceva treburi. Stând culcat pe spate și neputând face nimic, omul a gândit: ”ce fericire e să poți alunga cu mâna o muscă care te necăjește!”

În momentul ăla m-am cutremutat din vârful capului până în vârful degetelor de la picioare și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama cât suntem de lipsiți de recunoștință, cum nu suntem în stare să vedem minunile care se întâmplă peste tot în jurul nostru și cum credem că tot ce avem ni se cuvine fără a face nimic, nici cel mai mic efort.

M-am așezat în genunchi și am spus pentru prima oară din tot sufletul și cu toată convingerea: ”Mulțumesc, Doamne, pentru toate!”

Câteva mențiuni:

1. Poza de mai jos, e făcută când am terminat radioterapia și cu asta întreg tratamentul și m-am dus apoi la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, așa cum promisesem că fac.

E o mănăstire de maici construită de Sfântul Nectarie și care adăpostește racla cu capul și mâna sfăntului, restul trupului, din dorința lui au fost trimise peste tot în lume. 

2. Eram toată arsă sub sânul drept, acolo era carne vie, iar în poza asta, pe mâna stângă la încheietură, se poate observa un semn de arsură.
Pe acolo a intrat chimioterapia și mi-a ars venele, mi se umflase și mâna și eu am reușit să mi-o ard și cu bitter suedez și pe dinafară. Acum semnul s-a mai estompat. Am vrut să-l fac să treacă de tot, dar m-am răzgândit.
Uneori e mai bine să mai ai câte o cicatrice care să nu șteargă cu buretele toate prin care ai trecut, ca să nu repeți greșelile și pentru a doua oară.

3. Știu că nu sunt foarte frumoasă nici în realitate, nici în poza asta. Nu am fost niciodată o frumusețe.

Cu toate astea, toată viața mea am fost răsfățată, admirată, dorită și iubită de Dumnezeu și de toți cei cu care viața m-a întâlnit, toți cei cărora le-am dat voie să mă cunoască exact așa cum sunt.
Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Oana ROTARIU