Rotariu O

 

”M-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine…”

 

Oana  trăiește momente de bucurie și împlinire, împărțind din preaplinul sufletului ei, cu cei care au nevoie de cuvinte frumoase, de imagini senine și pline de dragoste. Am întâlnit-o pe Facebook presărând cugetări, versuri, povestiri minunate. Și toate sunt adevărate. M-am gândit cât de păcat ar fi să se risipească în imensitatea virtuală. Astfel, Oana noastră a devenit colaboratoare de suflet.

 

 

Oana, te rog să te faci cunoscută cititorilor Curentului Internațional, pentru că de acum, o parte din scrierile tale, vor fi publicate de noi.

 

Oana Rotariu: Să povestesc câte ceva despre mine, despre ce am înfăptuit și despre ce n-am înfăptuit, până acum în viața mea?

N-ar trebui să fie atât de greu și totuși e mai greu decât pare. De ce? Pentru că atunci când te prezinți, simți nevoia să spui ceva marcant despre tine, ceva care să impresioneze, ceva care să te facă să crești în ochii lumii așa încât lumea să te ia în seamă, să te ia în serios. Și totuși eu aleg să mă abțin în a face asta. Mă voi prezenta într-o manieră cinstită, clară și modestă.

În accepțiunea mea, pentru a fi remarcat nu trebuie să fii cu un cap deasupra lumii.

E suficient să fii deschis și să-l lași pe cel de lângă tine să-ți vadă vulnerabilitatea sufletului, să te cunoască exact așa cum ești și nu cum vrei să pari că ești, să vadă că ești doar un alt fel de el…

M-am născut în Suceava, pe 24 mai 1969. Eram vânătă și aproape moartă, dar se pare că Dumnezeu avea totuși ceva treabă pentru mine și pe acest pământ, așa încât s-a decis să mă lase să mi-o duc la îndeplinire.

Iar dacă încă mai sunt aici și vă scriu înseamnă că mai are El încă ceva pregătit pentru mine, drept pentru care îi sunt recunoscătoare zi de zi și-i mulțumesc pentru asta.

Sunt primul dintre cei doi copii al unei familii de oameni simpli, iubitori, care au știu să trăiască viața cu mult curaj și așa cum se cuvine.

Înainte de a mă naște mama m-a visat ca fiind o fetiță care avea în jurul capului o aureolă. Oare nu toți ne naștem așa, dar facem noi ce facem și ne mai pierdem pe parcurs din strălucire? Din fericire, până la capătul călătoriei, ni se dă și șansa să ne poleim la loc și să strălucim, chiar poate mai  tare decât la început.

Am mers la grădiniță trei ani în grupa mare, pentru că în cele două zile cât i-a luat doamnei educatoare să dibuie cine e copilul cu doi ani mai mic decât restul grupei, am reușit să mă lipesc definitiv și iremediabil de sufletul ei și să nu vrea să mă mai lase să mai plec din grupă decât atunci când a fost nevoie să merg la școală.

Am absolvit  Școala Generala Nr. 3 din Suceava, o școală de renume. Aici m-am pricopsit cu porecla de ”Dom´Sergent” ca semn de dragoste și apreciere a colegilor care m-au și ales șef al clasei, sau comandant de detașament, cum era pe atunci.

Clasa a doua am făcut-o la ”fără frecvență”, pentru că tata a fost detașat cu serviciul în Algeria pentru trei ani și ni s-a permis să mergem și noi să locuim cu el – noi, adică mama, fratele meu mai mic cu patru ani decât mine și eu.

Din acea perioadă am amintiri extraordinar de frumoase, care merită povestite, dar poate cu altă ocazie.

Titulatura de șef al clasei mi-am păstrat-o și pe toată perioada liceului.

Am absolvit Liceul ”Ștefan cel Mare” din Suceava, liceu de elită, cu profesori care știau să lase la ușa școlii toate problemele vieții de zi cu zi și să ne acorde, oră de oră, întreaga lor grijă și atenție, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare.

Apoi am avut norocul de a pica la examenul de admitere la Facultatea de Mecanică din Iași, la o concurență de treisprezece oameni pe loc  și a reuși să intru la Facultatea de Inginerie Electrica, Secția Automatizări, din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Spun norocul, pentru că nu știu cum s-ar fi derulat viața mea dacă reușeam la examen, având în vedere că în România toate fabricile și uzinele care erau specializate în domeniul mecanicii au fost ruinate și s-au dus pe apa sâmbetei.

Am avut șansa să fiu o studentă din prima generație de cursuri ale învățământului de zi, până atunci neexistând această formă de învățământ în cadrul acestei universități.

De perioada studenției, de profesorii universitari care veneau de la Iași sau tocmai de la București să ne țină cursuri, oameni deosebiți,  de calitate, care deși aveau rezultate remarcabile în activitate, erau de o modestie extraordinară și aveau un bun simț ieșit din comun, îmi amintesc cu foartă multă dragoste.

La finalul celor cinci ani de studiu, am fost angajată ca inginer proiectant la ”Societatea de Servicii Informatice” din Suceava.

Bineînțeles că nici de data asta norocul nu m-a ocolit și am avut parte de o distinsă doamnă pe post de șef, doamnă care s-a dovedit a fi mai mult o prietenă în adevăratul sens al cuvântului.

Un om deosebit, care m-a încurajat să dau examen de continuare a studiilor în vederea obținerii doctoratului în automatică la Facultatea de Automatică din București, examen pe care evident l-am luat cu brio.

Dar viața s-a derulat altfel decât o gândisem noi atunci. Societatea și-a restrâns activitatea și am fost nevoită să-mi găsesc alt serviciu. L-am găsit la o firmă de distribuție de detergenți, unde și acum lucrez pe post de operator calculator.

Între timp, în 1996 m-am căsătorit cu Doru și în 2000 am dat naștere singurului nostru copil, un băiat pe nume Rareș.

Țin minte că la vremea aceea am gândit că pentru a fi mamă și operator calculator n-am nevoie de patalamaua de Doctor în Automatică și am întrerupt studiile.

Acum aș putea eticheta acest lucru ca fiind bun sau rău, dar n-ar avea niciun rost și n-ar ajuta pe nimeni. Așa s-au derulat lucrurile, așa a fost să fie.

Viața mea a fost frumoasă: pe alocuri grea, pe alocuri complicată, uneori cu multă suferință, alteori cu multă bucurie, un iureș, o alergătură continuă printre realizări și neajunsuri.

Și în toată această zoreală, undeva în această alergătură, am reușit la un moment dat, să mă pierd pe mine și să nu reușesc să mă mai regăsesc deloc. Și ce era și mai rău, nu mai regăseam nici relația pe care toată viața mea o avusesem cu Dumnezeu.

Îmi pierdusem încrederea, nădejdea, bucuria cu care făceam totul și nu mă mai recunoșteam deloc.

Și atunci, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să mă găsesc din nou, să mă reconecteze la el. Dar oricât mă rugam, nu se întâmpla nimic.

Totuși, parafrazându-l pe Alexandru Vlahuță, m-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine.

Momentul de cotitură l-am avut în anul 2011, când am fost diagnosticată cu cancer la sân și am fost nevoită să mă opresc din alergătura continuă, să-mi întorc privirile înspre mine și să-mi caut de suflet.

Așa am reușit să las cu încredere frâiele din măinile mele în mâinile lui Dumnezeu și să dobândesc înapoi fericirea și bucuria de a trăi, dar de data asta la un alt nivel de înțelegere. Și chiar dacă pare ca un laitmotiv, mulțumesc și sunt recunoscătoare și pentru această boală pe care am depășit-o, câte zile oi avea de trăit!

 

Cea mai mare realizare a vieții mele și spun asta fără aroganță, infatuare și fără a fi lipsită de modestie e că mă am pe mine. Care deși sunt într-o ediție ușor mai veche, mai pufoasă și poate cu ceva riduri în plus, sunt totuși cea mai bună ediție de la data fabricației și până acum.

 

Nu-mi prea place să vorbesc despre cea care sunt. Îmi place să vorbesc mai mult despre cea care scrie.

Cochetez cu scrisul încă din liceu, dar pentru că cei din familie priveau asta ca pe o pierdere de vreme, îmi ascundeam scrierile peste tot pe la prieteni, de ca și cum faptul că scriu ar fi fost o chestiune teribil de rușinoasă.

O perioadă n-am mai scris nimic, dar mi-am regăsit această preocupare după ce am reușit să depășesc fericitul eveniment din 2011.

 

De ce scriu?

Pentru că scrisul pentru mine e o trapă deschisă spre divinitate. Scriu pentru a evada din realitate. Pentru că simt că nu aparțin acestor vremuri, pentru că mi-ar fi plăcut să mai trăiesc un pic de eternitate în epoca romantismului. Pentru că atunci când scriu, cuvintele au puterea de a mă face să mă simt, în sfârșit, frumoasă.

De ce scriu?

Scriu pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile bune sau rele se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.

 

A scrie e motivul pentru care de abia aștept să mă trezesc în fiecare dimineață, e una dintre rațiunile pentru care mă bucur că trăiesc.

 

De ce scriu?

Scriu să-mi vindec inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism.
Pentru că îmi place să mă păcălesc că lumea în care trăiesc poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce câteodată, îndrăznesc eu să scriu.

 

De ce scriu?

Scriu pentru că mi-e drag să scriu și pentru că mi-era dor de-o viață întreagă să fac asta.
Se pare că în tot acest timp cât nu am așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în mine. Parcă o mână nevăzută a Universului, îmi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.

 

Am reînceput să scriu luându-mi subiectele din viața de zi cu zi, din tânguielile unuia sau din bucuriile altuia, din nevoia mea  de a ajunge cu o anumită idee până la capăt sau până la cineva anume. Apoi, le trimiteam prietenilor, via email. Reacțiile lor au fost etrem de favorabile, fapt ce m-a încurajat să le postez și pe Facebook.

 

Și de data asta și spre surprinderea mea postările au plăcut.

Am primit apoi îndemnuri să public, să pun între coperți orice vreau eu să scriu, pentru că cei ce mă citesc își doresc să țină în mâini o carte scrisă de mine.

Și-atunci ușor-ușor, am început să mă iau pe mine și această preocupare în serios.

 

Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest lucru!

 

Și cum nimic nu e întâmplător, chiar atunci când simțeam că vreau cu-adevărat, că merit și că pot să fac ceva pentru ca scrierile mele să iasă din anonimat, am cunoscut doi oameni minunați,  Ștefan și Gabriela, care au avut curajul să-mi dea un vot de încredere și să-mi publice una dintre scrieri în Curentul Internațional, ziar al românilor de pretutindeni.

 

Ce va urma de aici încolo?

Cum se va scrie povestea scrierilor mele, cine poate știi?

Ceea ce știu cu certitudine e faptul că pentru mine, scrisul e maniera discretă prin care Dumnezeu îmi spune zi de zi că mă iubește.

 
Mulțumesc Doamne pentru toate!

 

 

 

14 Responses to “Oana Rotariu, o nouă colaboratoare de suflet a Curentului Internațional”

  1. Oana says:

    Mulțumesc din inima, Gabriela!

    Mulțumesc, Ștefan!

    Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

    Cu toata dragostea,
    Oana

  2. Olivia says:

    Cat de bine cunosc senzatia aceasta de fiu risipitor care inca nu s-a intors acasa, cu lacrimi in ochi, langa Tatal sau!

  3. Rareș says:

    Bravo, mama!!!

  4. Gabriela Petcu says:

    Rareș, mama e o minune! Să vă bucurați! :)

  5. nicoleta says:

    …putini oameni au norocul sa constientizeze si apoi sa foloseasca TREZIREA!! Da, Tatal nostru care-LE ne vegheaza, randuieste de toate pentru noi trecatorii…putini inteleg si raman agatati de material, de palpabil, de rational, de logic… Fortza Oana! Bucura-i pe altii macar atat cat ti-e ingaduit sa te bucuri pe tine!

  6. BERTHA says:

    SUPERBE CUVINTE DIN INIMA! Oana, ai un suflet de inger!

  7. adriana says:

    Am citit zilele trecute pe face …dar nu am priceput despre ce e vorba… care va să zică de acum încolo te găsim aici ..sau și aici! Felicitări!!! Doamne ajută!!!

  8. Oana says:

    Mulțumesc!

    Ma veti gasi aici si pe Facebook, daca veti dori sa mai cititi franturi din gandurile mele.

    Da, eu sunt un om extrem de fericit, de incantat de viata.

    Si am de gand sa traiesc si sa ma bucur mult dupa ce voi trece de 80 de ani, daca-mi va fi ingaduit.

    Stati pe-aproape, sa ne bucuram impreuna.

  9. Oana says:

    Nicoleta, iți mulțumesc!

    Așa este! Boala care a trecut m-a determinat să-mi reorientez privirile înspre mine.

    Și la un moment dat parcă mi s-a luat ceața de pe ochi și am început să descopăr ba una, ba alta…și tot curăț, iar descopăr… E frumos!

    Mi-am dat seama că toată viața mea am cerșit iubire, cu toate că întotdeauna, încă din copilărie am fost NU iubită, ci adorată de toată lumea.

    Oricâtă iubire primeam, simțeam că nu-mi era de ajuns. De ce?

    Pentru că eu nu mă iubeam deloc pe mine. Am început să învăț să ma iubesc pe mine și de-odată iubirea m-a inundat și totul a început să se schimbe în jurul meu.

    Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

  10. Oana says:

    Mulțumesc, Bertha!

    Mă bucur să constat că reușesc să transmit ceva. Asta îmi și doresc.

    Și chiar de-ar fi ca doar unui singur om să-i folosească scrierile mele, pentru mine ar însemna enorm.

    Ar înseamnă că n-am scris în zadar.

  11. Oana says:

    Adriana, poți citi de oriunde vrei și de aici și de pe Facebook, pentru că vor fi scrieri diferite.

    Sper doar să am mereu inspirația să pot scrie în așa fel încât să vă bucure sufletele.

    Cu drag!

  12. Oana says:

    Mulțumesc, Gabriela!

    Ești un om minunat!

    Rareș e un copil minunat, un suflet cum rar poți întâlni.

    Te iubesc, Rareș!

  13. Andreea says:

    Ma mandresc ca am intalnit acest om minunat, numit, OANA!
    Ma rog lui Dumnezeu sa o tina sanatoasa, voiaoasa si cu aceeasi dragoste pentru frumos!

  14. Oana says:

    Mulțumesc, Andreea!

    Și eu mă mândresc cu tine și cu fiecare suflet cu care viața mi l-a dăruit ca prieten.

    Sunt o răsfățată a sorții din multe puncte de vedere… :)

    Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors