ACUZ… ADEVĂRUL DIN ACROSTIH (POEME)

Posted by Gabriela Petcu On February - 5 - 2014

TAF-OCT2013-wbAl Florin ŢENE

 

ACUZ

În aula zilei a ruginit statuia amară,

Sub metalul oxidat aud un glas ursuz-

El speră de veacuri să apară

Un soare pentru ţară şi strigă: ACUZ!

 

Ne-au trădat prietenii, ne-au vândut vecinii,

Noi ne-am dus spre un prezent obtuz

Şi o mască de minciună am pus luminii

Când dinspre statui aud: ACUZ!

 

Suntem copii bătrâni şi fără vreme,

Ne e prezentul un trecut avuz,

Doar cel înveşnicit nu se mai teme

Arătând spre noi: ACUZ!

 

De ne sângerează amurgul în cuvânt

Şi dintr-un viitor incert facem abuz

E c-am stat ca frunza-n vânt

De strigă seva înspre prezent: ACUZ!

 

De veacuri ochii strămoşilor aşează

Speranţe  de mai bine-n cucuruz…

În culorile toamnei aşteaptă să vadă

Duminicile ţării strigând: ACUZ!

 

ADEVĂRUL DIN ACROSTIH

 

Această pagină de timp o scriu cu maci

Elimin minciuna cu un verb curajos,

Lumea se ascunde în păduri fără copaci,

E vremea să iau poteca în spate şi să pornesc pe jos

S-au să mă refugiez în fraze fără cuvinte,

 

Atunci când tai unghiile substantivului picior,

Ostile rime îmi vin mereu în minte

Durere întoarsă pe dos în mănuşa pierdută-n pridvor,

Negaţie ce nu neagă nimic pe lume,

Acceptare botezată astăzi fără nume.

 

E vremea să privim oglinda oglindită-n  alta

După ce  ieşim din cuvinte minicinoase,

 

Atunci toţi zeii se întorc din Malta,

Tăcerea trece în imne şi-n clipe păguboase,

 Iubiri ne ştiute cum nu ne cunoaştem viitorul,

Totul s-a măcinat până la vene, până la oase,

Inodore şi incolore precum dorul,

Cuvânt strecurat în inimile rămase.

 

Acum putem să ne citim viaţa pe dos,

Raport între trăire şi sfârşitul poeziei,

O lume ne aşteaptă într-un spaţiu lăptos,

Fumurie precum toamna arămind aracii viei,

 

Atunci când fur un vis de pe buzele femeii

Tăcută cu poala plină cu struguri dulci.

E vremea fluturilor hălăduind prin lunci

Mai rodnică  în sfârşit  când se nasc şi prunci.

 

 

AL DOISPREZECELEA CEAS

 

Vremea urcă în imponderabil,

Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor

Poartă tăcerea între particule,

Doar mişcarea browniană în dezordinea ei

Ordonează apa de ploaie

Din paharul de pe masă.

 

Cântecul mierliţei pune miere în levitaţia

Fulgului de păpădie

Dus mai departe în interiorul zilei

Cum orele sunt plimbate de indicatoarele  ceasului

Pe cadranul numerotat de cineva

Ce n-a ştiut să numere

Decât până la al doisprezecelea ceas.

 

AMENDAMENT LA DURERE                                                                        

Eu am ceva-mpotriva durerii:

Durata ei e-un popor atât de mic!

ea vine uneori împotriva vrerii

cum bucuria vine din nimic.

 

Mai multe-odată, duce nu le poţi,

Prea concentrate-nu le-am rezista;

Totalul lor e-o sumă rătăcită pe la porţi

legată de-o mârţoagă fără şa.

 

Când vin în preajmă, tace poezia

şi muza nu mai vine pe aleia.

Mai dă-ne , Doamne,  bucuria

când ne contemplăm iarăşi femeia.

 

 

ABATERE DE LA FIRESC

Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt

Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt

 

Şi o rimă rebelă ieşită din lege

Se-aşează rubin pe coroana unui rege;

 

Iese icoana din cerul unei rostiri-

Fraza încheie clipa din sfinţiri.

 

Poetul-verbul unei abateri de la firesc

Poartă sub aripi visul îngeresc,

 

El este şi ploaie, secetă şi duh,

Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.

 

 

AŞTEPTARE

 

Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,

Mic voievodat la marginea râului,

Primăvara în roua căzută din frunze,

Case din lemn îşi spală ferestrele,

Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.

Când trifoiul decide vara,

Când pentru răcirea fontelor solare

De la brâul zilei

Mama aduce apă de la fântână

În cumpenele doniţelor de fag,

Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,

Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt

Care merge spre casa

Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,

Găteşte sub cumpăna zilei

Pentru întoarcerea mea abia licărind,

Un dor al ei.

 

II

Şi seminţele trec în neştire peste artătură

Şi-n neştire brazdele rămân grele,

Iar pâinea a crescut peste mejdină,

Mirosind a ploaie măruntă.

Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,

Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.

Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări

Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.

 

III

Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.

 

IV

Coloane de dealuri cu ferestre,

Satul ca o licărire suie,

Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă

Sub soare via îşi fierbe mustul

Şi apele macină în turbine lumina,

Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,

Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,

Tata ciopleşte carul

Pentru întoarcerea mea acasă.

Al doisprezecelea ceas

Vremea urcă în imponderabil,

Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor

Poartă tăcerea între particule,

Doar mişcarea browniană în dezordinea ei

Ordonează apa de ploaie

 

 

CIOBANUL DE PE PAJIŞTEA LUNII

 

Iarba crescuse pe pielea lui,

devenise o pajişte pe care o păştea oile,

avea plăcerea de a bea

lapte din ţâţa prunei

până se îmbăta oile.

 

Cerul începuse să ameţească ţinându-se de-o stea

iar ea

sculându-l din somn s-a speriat

de ploaia florilor de tei

mirosind a lapte de prună

vărsat peste întregul sat

pe când câinele cerului umbla în coadă

cu-n covrig de lună.

 

Ciobanul obosit de atâta somn s-a trezit

pentru o clipă,

apoi a adormit din nou

să-i crească iarba mănoasă pe piele,

de atâta risipă

de timp, rămăsese ne păscut un bou…

 

CONTEMPORAN CU DUMNEZEU

Mirosea dimineaţa însorită a mir,

Tăcerile alunecau pe nesimţite-n mers,

Nu ştiam că alături poetul Radu Gyr

Îşi înveşnicea suferinţa-n vers.

 

Cânta amiaza tristeţea-n flori

Uitase să-nbobocească şi mălinul,

Iar cerul desena o cruce din cocori

Ridicând la rang de virtute chinul.

 

Amurgul jelea cu nuanţe închise

Şi câmpul trimitea culorile la culcare

Pe când clipele albe cădeau ucise

De nu se-ntorceau din nou în soare.

 

Şi azi noaptea mă-nveleşte cu frig,

Mă tem de visul care iată vine

În miezul întunericului, cu speranţă strig:

Doamne, îţi mulţumesc, sunt contemporan cu tine!

 

 

CITINDU-L PE ESENIN PRINTR-O PICĂTURĂ DE PLOAIE

 

ploile îţi albesc ochii miraţi

când eu te văd printr-o picătură de ploaie

lentilă prin care-ţi citesc

sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu

de gâfâie Moskova prin clopote

cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă

lungă cât o bătaie de pleoapă,

 

de aici înainte

băile de lumină ne transformă în mesteceni

şi ne aşează în tabloul de deasupra

patului

pe care îl vedem numai atrunci

cînd degetele ploii trezesc ţarii

răciţi de curentul ce vine pe sub uşă

dinspre Europa.

 

ÎNĂLŢAREA ÎN VITRALII

 

O mare de orgii în ochii albaştri

Şi tu ieşită goală din ceaţă,

Cerul susţinut de câţiva pilaştri

Îţi face pe plaje o primire măreaţă.

 

Mă apropii de tine să te cuprind,

Dar rămân în braţe cu visul altor zile,

Sub fontele amiezii care mă încind

Himere se aşează pe pântece fertile.

 

Batem la Biserica zilei şi nimeni nu descuie,

Marea aduce nelinişte şi-n prag coralii,

Însă briza pe-o scară de vise ne suie

Sfinţi aşezându-ne în vitralii.

 

OGLINDA DIN SECOLUL TRECUT

 

În ferestrele noastre bate de zece secunde secolul XXI

calculatoarele se învârtesc derutate

viruşi le mănâncă memoria

pe dinăuntru,

o secundă- două la câţiva ani de viaţă

e nimicul

dintre două galaxi

şi pentru memoria noastră rămasă în ceaţă

dar micronii dintre planete?

Aceştia , spre dimineaţă ne-au aruncat

în braţele îndoielilor

din marele nostrum sat,

era o alunecare spre stânga

undeva pe planetă

ce mergea pe Calea Lactee

aiurea pe bicicletă.

Luna spunea poveşti printer crengi

încremenite

de gheaţă

ca un scut

istoria ca vitraliile din catedrale

pe fereastra dinspre secolul trecut.

II

Tragi penmele din aripile păsării,

îmi arăţi un zbor de aburi nedefinit

ridicându-se din aripile ei,

sângele ne curge printer degete,

precum jertfele pe mâini de zei,

aripi risipite pe cărările ce duc spre cer,

planează infinite ferestre

sub urechile jeluirilor,

ne trebuie o planetă a noastră

curată

căreia să-i punem aripi,

să uităm să mai tragem cu praştia

în păsările ce alunecă dinspre fereastra Ta.

Nu vreau ca nisipul să migreze

într-o clipă târzie

spre un alt mileniu

spre o altă veşnicie.

 

III

Loveşte dunga cerului secolul XXI

păsări zboară de-a lungul râului

asemeni Terrei

în toamnă

 

Loveşte dunga Pământului secolul XXI

şi strig din cutia mea de chibrituri

cu balcon spre sărbători

Opriţi zborul aripii negre ce murdăreşte

întinsurile levitaţiilor albe de cocori

dintre mine şi Tine,

de unde vin potoape de gânduri

în zori

peste lumea mea de oglindă pătată cu chipul meu

uitată în secolul trecut

în buzunarul unui ateu.

 

Plângi natură şi te-a auzit luna

-ureche cu care asculţi

cum bate inima pământului noaptea

aştept să-mi spui

nu-ţi fie teamă tot ce e al tău

se va întoarce cândva…

 

——————————————-

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

5 februarie 2014

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors