Din cele mai frumoase și mai puțin cunoscute basme ale lumii

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

Ioana ChiritaIoana CHIRIȚĂ

 

Cuvânt înainte

Ador poveștile…cele ce mi se povestesc cu glas dulce, cele pe care le strecor eu însămi cu voce caldă la urechea celor ce vor și mă ascultă cu plăcută mirare.

Ar fi trebuit poate să spun ador  ”basmele”, dar în acest caz m-aș fi împotmolit la utilizarea verbului. Cum se face că ”a băsmui” nu a fost încă inventat? Nu sună rău – ”a băsmui”. Rog să fie preluat în următoarea ediție revizuită și adăugită  a dicționarului.

Când vorbim despre basme, ne gândim imediat la cele care fac parte din patrimoniul universal, care au însoțit atât de multe generații și care sunt atât de populare, că mulți dintre noi avem nevoie de câteva minute de gândire pentru a ghici autorul: Albă ca zăpada , Motanul încălțat, Rățușca cea urâtă, Aladin și lampa fermacată

Basmele sunt dedicate mai ales copiilor, căci noi, adulții știm că unele lucruri nu pot exista în realitate așa cum sunt relatate de autorii cunoscuți sau anonimi. Dar oare nu râvnim noi toți la o lume ”ca în basme„?

Trebuie să recunoaștem că povestea basmelor ne învață că, la origine, acestea nu au fost destinate exclusiv copiilor. Demult , în negura vremurilor, erau spuse de adulți pentru adulți, în lungile, recile și minunatele seri de iarnă ale satului  românesc și universal. Exista un fir roșu al acțiunii, dar după voia povestitorului și interesul auscultătorilor, conținutul era îmbogățit, adaptat, înnoit. Iar povestea începută cu arhicunoscutul ”A fost odată ca niciodată că de n-ar fi …” era revizuită și adăugită de către narator și uneori de ascultător, cu personaje din lumea lor: regi, croitori, soldați, cerșetori, castelani, prinți, țărani, morari.

Basmele sunt fructul vieții de la țară acolo unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde oamenii erau foarte atașați unul altuia, oameni care aveau timp și chef să petreacă serile împreună ”la povești”. Se mai zice că, pentru copiii care se duceau devreme la culcare ( éducation obligeait !) și nu ascultau basmul în totalitatea lui,  pentru ei deci se inventau variante abreviate. Aceste scurte versiuni stau, se pare, la baza prelucrărilor care aparțin renumiților frați sau celebrului Charles, ca să nu-i mai pomenesc pe toți. Pe deasupra, accentul se pune  pe anumite calități la care fiecare dintre noi aspiră, pentru el insuși și pentru copiii săi: cinste, hărnicie, supunere – ascultare, empatie, iar elementele religioase au și ele locul lor. Nimeni, nici chiar copiii, nu se teme de o anume cruzime prezentă în narațiune : vrăjitoarea cea rea sau zmeoaica teribilă merită să fie arse de vii, iar lupul își primește răsplata înecându-se în puț.

Greșesc când afirm că, maturi sau copii, savurăm în basme, de fiecare dată, anumite elemente de stil care ne rămân fidele și pe care le tratăm cu fidelitate? Mă refer la:

–       una dintre eroine este frumoasă și săracă, cealaltă este urâtă și bogată, ca și când ceva intermediar nici nu ar exista;

–       eroii de basm își desfășoară acțiunea întotdeauna de pe poziții la antiteză: isteț-nătărău, uriaș-pitic, viteaz-fricos, blând-răutăcios, cinstit-corupt ;

–       distanțele, măsurile sunt deseori exagerate – Neghiniță este mic cât o neghină, zmeul ajunge până la ceruri, se merge până la capătul pământului;

–       numerele 3 și 7 ne-au devenit fetișe;

–       eroii preferați primesc sarcini dificile și, spre bucuria tuturor, de la mic la mare, le duc la bun sfârșit. Peripețiile prin care trec sunt pline de suspens dar acest lucru nu afectează cu nimic puterea de concentrare și înțelegere a copiilor. Cei mici pătrund anumite înțelesuri și trăiesc anumite situații pe unde  (electromagnetice)  mai benefice decât s-ar crede la prima vedere;

–       în palate găsim numai splendori și bogății, totul sclipește, strălucește în mii de culori vii;

–       minunile și miracolele mai sunt posibile în lumea prinților cu părul de aur;

–       binele învinge răul și ”all’s well that ends well” după care putem dormi liniștiți, prichindei și mai bătrâiori .

Cine sunt oare mai sensibili la ”minuni” și „sfârșit  bun”? Eu cred că noi, cei trecuți de vârsta copilăriei, chiar dacă nu ne place să o recunoaștem întotdeauna. Nouă, tuturor, mari și mici, ne este sete și foame de basme, căci lumea lor ne ajută să evadăm din când în când din cotidianul prea pământesc; avem nevoie de o lume de basm pentru a ne putea destrăma existența în trecerea pe aici. Toți avem nevoie să visăm cu ochii deschiși. Iată unul dintre lucrurile esențiale care nu fac nici o diferență între, cum zicea Michel Sardou în ”La maladie d’amour”, 7 și 77 de ani.

Aș încheia prin a spune că, poate, copiii sunt mai puțin timorati în fața exigențelor societății moderne – a gândi,  a trăi, a iubi, a  munci ca un robot; fără prejudecăți sunt mai curați în visarea lor cu ochii deschiși și deci se bucură mai intens, mai deschis, mai nevinovat. Poate… Ceea ce este sigur este că, după sute de ani, basmele, poveștile sunt apreciate de mic și mare.

Şi, uite-așa, am hotărât în această iarnă – specialiștii spun că va fi una foarte lungă și extrem de grea (Basme, nu-i așa ?!!) – am hotărât deci să vă băsmuiesc în traducere imaginară, precum sonetele lui Vasile Voiculescu, buzoian de-al meu, câte ceva din basmele mai vechi sau mai noi ale lumii…

 

print

 

Vânătorul Verde

Wilhelm Matthiessen

Traducerea: Ioana Chiriță

 

A fost odată un împărat care locuia la marginea pădurii, într-o căsuță simplă,departe de oraș; tatăl lui avusese bani și-i risipise nebunește, iar el era acum sărac, atât de sărac încât, la el, chiar și șoarecii mureau de foame. Ultimele bunuri pe care le mai avusese le vânduse, iar din veșmântul de purpură împărătesc, soția sa croise o rochie pentru fata lor, căci aceasta mergea la Şcoala Normală de fete și voia să se facă învățătoare. Împăratul purta un impermeabil vechi. De altfel el trebuia să se ducă în fiecare zi la primărie. În una dintre dependențele primăriei stătea într-un mic birou și de acolo își dirija împărăția. Toți supușii săi îl iubeau căci era înțelept și drept. Când se ducea uneori la un han ca să bea o cafea și să joace cărți cu muncitorii, pe cât era posibil, îl lăsau să câștige. Şi, uite-așa, deseori se întorcea acasă cu cincizeci, șaizeci de bănuți și pe deasupra mai aducea și o bucată de ciocolată pentru împărăteasă și pentru fiica lor.

Nu departe de el locuia un pădurar care avea trei feciori: doi erau deja la facultate, numai mezinul mai mergea încă la liceu, dar după Paști va trebui să se pregătească și el de facultate. Tatăl său îi zicea necontenit : ”Din tine tot nu iese nimic!” căci ficiorul cel mic făcea numai năzbâtii și deseori chiulea de la școală . În fiecare seară însă, când fata de împărat venea la casa pădurarului după lapte, el o însoțea apoi până acasă. Şi dacă se însera devreme, îi oferea chiar și brațul. Din acest motiv umbla voios cât era ziulica de mare. Drumul trecea în mare parte prin pădure și se pare că pe acolo nu toate erau cum trebuie. Lumea zicea că deseori, printre copaci, rătăcea Vânătorul Verde. Purta un tricorn și la capătul fiecăruia dintre colțuri ardea o luminiță. Mulți oameni care se întâlniseră cu el, se reîntoarseră acasă cu părul încărunțit. Unii erau convinși că vânătorul era bunicul împăratului, bunic care, cât trăise fusese un om rău și furios. Dacă aveai noroc și nu-ți era frică de el, atunci îți arăta nenumărate bogății pe care le ascunsese prin locuri numai de el știute. Fata de împărat nu credea în asemenea arătări. Dar când, la lăsarea serii, trecea cu feciorul pădurarului pe acea înfiorătoare parte a drumului, se făcea că-i e frică și-l strângea mai puternic de braț.

Era aproape de Paști iar cei doi frați studenți veniseră acasă, în vacanță. Se punea întrebarea cine să o ducă seara acasă pe frumoasa fată; se certară din această cauză și, pentru că nici unul dintre ei nu se lăsă mai prejos, se hotărâră să meargă toți trei. Acest lucru îl bucură pe împărat căci studenții îi aduceau câte o țigară bună. După care mai stăteau un timp de vorbă despre toți și despre toate, fie pe prispa casei, fie  în camera de zi. Şi așa ajunseră să pomenească despre Vânătorul Verde, iar împăratul rosti: ”De-ar fi existat măcar un flăcău curajos care să-i ceară să dea socoteală, căci comorile împărăției noastre erau neprețuite.”

Cei trei flăcăi luară bine în seamă cele spuse; nu se gândeau, de fapt, atât de mult la aurul și argintul care erau în paza duhului, cât se gândeau la prințesă. Pentru ei era limpede: prințesa va alege pe cel căruia Vânătorul Verde îi va arăta comorile. ”Dacă s-ar arăta o dată individul !”, își ziceau pe drumul de întoarcere. ”Ah”, rosti cel mai mare, ”ăsta micu (se referea deci la cel mai tânăr dintre frați), este prea prost. Voi duceți-vă acasă, iar eu îmi voi încerca norocul. Astă-seară este așa de întuneric, norii sunt atât de aproape de pământ, o adevărată vreme pentru ăla verde!”

Se duse degrabă în pădure, dar și mai degrabă nu mai văzu nimic nici la doi pași, iar bufnițele huiau peste tot în jurul lui.

Când se ivi luna printre nori, drumul lucea ca argintul, dar în clipa următoare totul redevenea negru ca smoala. Pe neașteptate studentul avu impresia că, prin iarbă, se auzeau pași strecurându-se în spatele lui. Este vântul, se gândi el și nici că se uită în urmă. Dar chiar în acel moment luna apăru printre nori iar el văzu înaintea sa, pe drum, o umbră palidă. Şi auzi din nou, dar mult mai aproape, pași ciudați. În acel moment, pe neașteptate, alături de el se ivi o a doua umbră. Dar luna pieri iară după un nor. ”O fi Vânătorul Verde?”, se întrebă studentul. Simți o suflare rece învăluindu-l și, uitându-se într-o parte, văzu mergând alături de el un bărbat pe cap cu un tricorn la care ardea o luminiță pe fiecare din cele trei colțuri. Pe student îl trecură fiorii și începu să alerge mai repede, dar Vânătorul Verde îl opri. Studentul alergă și mai tare, dar Vânătorul Verde îl opri. Atunci studentul alergă și mai vârtos, dar Vânătorul Verde continua să-l urmărească la stânga sa iar cele trei luminițe nici că se mișcau în bătaia vântului. Studentul o luă pe o cărare lăturalnică, dar vânătorul se ținu după el. Alerga acum ca un apucat prin pădure împleticindu-se de rădăcinile copacilor și călcând prin toate gropile. Luna se ridica din ce în ce spre cer, din frunzele groase ale copacilor cădeau picături mari de ploaie, dar luminile arătării nu se stingeau. Flăcăul era mort de frică și de mult nu mai știa unde se află. În sfârșit, într-un târziu, la răsărit începu să se lumineze, iar clopotele începură să sune.Studentul se găsea la marginea pădurii, iar Vânătorul Verde dispăruse. Jos în vale se zărea un sat total necunoscut, iar flăcăul a trebuit să mai meargă vreo trei ore până să ajungă acasă. Când deschise ușa casei, ai lui beau cafeaua de dimineață. ”Ei, l-ai văzut pe Vânător?”, întrebară frații. Atunci fratele cel mare își scoase pălăria și așa înțeleseră că, în noaptea aceea, părul îi albise.

”Nu mă interesează”, zise al doilea frate în seara următoare, ”acum este rândul meu.” Şi când căzu înserarea, plecă spre pădure. Se făcu și mai întuneric decât în seara precedentă. Nu era nici urmă de vânt iar luna se ascundea după nori. Studentul mergea însă înainte fără teamă până când, deodată, zări printre brazi un licăr. Nu-i decât un copac putrezit, gândi el. Când se apropie însă și putu distinge cu claritate cele trei luminițe, strânse din dinți și se repezi la arătarea care nemișcată stătea în vârful unui mușuroi de furnici și se zgâia la el cu ochi mari ca roțile unei mașini. Studentul trecu pe lângă el alergând cu pași mari și își dădu seama că în jurul lui aerul era ca de gheață. După un mic răgaz se uită în urmă. Şi…arătarea dispăruse. Ușurat, încetini pasul. Dar cine ședea pe vine pe o creangă joasă a unui stejar bătrân, la următoarea cotitură? Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale. ”O să vorbesc cu el”, se gândi flăcăul. Dar când se îndreptă spre el, văzu că duhului îi atârna limba din gură, o limbă lată ca o palmă; lucrul acesta i se păru înfricoșător și fugi din nou în pădure. Putea să fugă cât dorea de tare căci când credea că arătarea a dispărut, o vedea din nou ghemuită în fața lui, cu luminițele la pălărie, fie pe un indicator de drum semănând unui croitor așezat picior peste picior, fie sub o cruce veche sau pe o stivă de lemne. Studentul alerga cât putea de tare și brusc recunoscu cărarea care ducea la casa pădurarului. La cotitura pe care o făcea drumul chiar în dreptul unei sălcii bătrâne, scoase un țipăt de groază. În salcie atârna Vânătorul Verde cu o funie de gât, cu luminile la pălărie și cu picioarele legănându-se peste drum. Flăcăul leșină de frică și când, după o vreme, își reveni, văzu că se găsea încă sub salcie. Se făcuse ziuă și arătarea dispăruse. Ajunse fără întârziere acasă, dar și el, în noaptea aceea, albise.

”Acum e rândul meu”, zise mezinul, cu toate că tatăl și mama lui nu voiau să-l lase să se ducă. Seara , când fiica de împărat veni după lapte, încercă și ea să-l facă pe flăcău să-și uite planurile. Dar el își luă pălăria, le ură celorlalți noapte bună și plecă, așa cum făcea în fiecare seară, cu fata. Fără prea multă zăbavă o  luă de braț.

– Nu-ți fie frică, fătucă, zise el, o s-o termin eu cu individul ăsta chiar de-ar avea la pălărie un întreg brad de Crăciun !

–  Lasă-l într-ale lui, răspunse fata de împărat. Tu devii șeful pădurarilor iar eu îți voi fi soție și totul se va aranja așa cum trebuie !

Atunci  el îi fură un sărut și fugi repede în pădure. Printre brazi înaintă el în adâncul pădurii, cât mai adânc, și acolo unde pădurea era cea mai deasă se așeză pe o moviliță. Dar Vânătorul  Verde nu se arăta. Flăcăul auzea strigătele bufnițelor, vântul adia prin cetina brazilor și, până la urmă, tânărul ațipi. Prin somn, auzi departe clopotul care bătea miezul nopții și de îndată se trezi. Foarte aproape de el stătea Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale și-l privea pe flăcău cu ochii săi mari, arzători.

–       Ah, tu erai?, zise flăcăul căscând. Hai, stai jos și povestește-mi și mie de ce dai mereu târcoale pe aici cu cele trei luminițe ale tale pe smintita ta de pălărie?

–       Deoarece  există numai trei posibilități de a te ucide; poți alege singur una din ele, răspunse Vânătorul  Verde cu o voce cavernoasă.  Vrei să te spânzur sau să-ti sucesc gâtul sau să pun mâna pe pieptul tău și să-ți transform inima într-un sloi de gheață?

Flăcăul începu să râdă.

–       Ultima,  prieten bun. Hai ce mai aștepti?

Atunci fantoma își puse mâna pe pieptul flăcăului.

–       Nu simt nimic, strigă flăcăul și suflă spre pălărie.

Şi ia te uită, una din luminițe se stinse.

–       Acum nu mai ai decât două, îi strigă flăcăul în batjocură.

Vânătorul  își scoase tricornul și îl privi.

–       Ei drăcie, ce situație iritantă! Pe aceasta nu mai pot s-o aprind niciodată! Acum nu-mi rămâne decât fie să te spânzur, fie să-ti rup gâtul.

–       Ai mai putea aștepta câteva ore? întrebă feciorul. Tare mi-ar plăcea să-ți văd întâi casa.

–       De acord. Hai cu mine, bolborosi Vânătorul Verde și o porni înaintea lui cu pași mari de-a dreptul prin pădure, peste pârloage și bălți, de se zguduia pământul sub el.

În sfârșit, ajunseră la niște ruine, iar Vânătorul  îl conduse jos în adăncuri la lumina celor două colțuri ale pălăriei, pe o scară din piatră aproape prăbușită. Împinse o ușă de fier și se treziră într-o sală mare. În lumina licuricilor, pereții păreau verzi-albaștri. Flăcăul se uită în jurul lui.

–       Este plăcut aici la tine, zise el. De ce umbli ca o arătare prin pădure?

Vânătorul  Verde îl privi cu uimire.

–       Nici eu nu știu de fapt, răspunse , dar așa sunt obișnuit. Iar acum pregătește-te să-ți tai gâtul.

–       Cu plăcere!, răspunse flăcăul întinzându-și gâtul spre înainte și pfff ! stinse și a doua luminiță.

–       Fii cu băgare de seamă!, strigă Vânătorul Verde. N-o să reușesc s-o mai aprind niciodată!

–       Ce păcat!, rosti feciorul; până și copiii o să-și bată joc de tine când te vei rătăci ca o arătare numai cu o singură flăcăruie.

–       O să te spânzur!, zbieră Vânătorul  Verde, căci cum o să-mi mai număr banii numai cu o luminiță?

–       Dacă nu se poate altfel, răspunse fiul cel mic, îți pot da o mână de ajutor. Dar…ai chiar atât de mulți bani că merită osteneala?

–       Oho, oho ! grămezi și iar grămezi!, strigă duhul. Privește!

Şi deschise o ușă în perete. Ca un râu de aur curgeau bani din saci, cufere și dulapuri. Erau, de asemenea, și pietre prețioase, bijuterii, lănțișoare și inele care luceau și sclipeau.

–       Acum hai să numărăm oleacă, zise flăcăul.

–       Ţie îți vine ușor să vorbești, răspunse Vânătorul  Verde. Eu număr de mai bine de o sută de ani și n-am reușit să termin !

–       Hai să începem așa ușurel, propuse flăcăul.

Arătarea se aplecă peste comori iar flăcăul pfff! suflă și ultima luminiță. În aceeași clipă se auzi un tunet puternic, atât de puternic că pereții se zguduiră. Apoi se făcu liniște iar Vânătorul  Verde pieri. La lumina licuricilor flăcăul privi în jurul său. Dar nici urmă de Vânător. Flăcăul se întinse apoi cât era de lung, pe grămada de aur și adormi. Se trezi abia în momentul în care soarele pătrundea printre crăpăturile pereților. Se sculă, își umplu buzunarele cu bani de aur, luă cu sine o coroniță de aur pe care o găsise între timp și urcă pe scară până afară. Când se trezi în lumina soarelui, nu știa nici pe departe unde se afla. Această colină, cu vechile ziduri, cu toate aceste flori și fluturi, n-o mai văzuse niciodată. Cum să găsească el drumul înapoi la vizuina plină cu aur ? Deci, de fiecare dată după ce făcea câțiva pași, lăsa să-i cadă un ban de aur și, după ce a mers el așa câteva ore, pe cărări nebătute, prin pajiști și locuri mlăștinoase, ajunse până la urmă să recunoască pădurea și drumul. În sfârșit, ajunse la indicatorul care  se afla aproape de casa pădurarului . mai întâi însă merse la căsuța împăratului. Fata de împărat stătea la gard; cât fusese dimineața de lungă, ea se uitase în drumul lui.

Şi uite-așa, peste gard, îi luă el căpșorul și-i așeză coronița pe cap. Sosi și împăratul încă în cămașă. Imediat văzu coroana.

–       Ce-mi văd ochii?, strigă el. Nu mai spune, drag băiet, te-a lăsat Vânătorul  Verde să-i vezi comorile?

–       Da, răspunse flăcăul, iar eu i-am stins toate cele trei luminițe ale vieții sale!

Apoi a trebuit să povestească de-a fir a păr toate câte i se întâmplaseră în noaptea precedentă. Mare bucurie fu în familia împăratului. Monezile de aur îi ajutară să regăsească drumul spre ruinele cu pricina unde dădura peste sala plină de aur și pietre prețioase. Împăratul fu nevoit să dea poruncă să se înhame sute de cai pentru a putea transporta comoara în oraș. Era acum mult mai bogat decât toți împărații din împrejurimi.

Mezinul pădurarului deveni șeful pădurarilor iar fata de împărat îi deveni soție. Dimineața devreme sau seara când ea se duce să-și admire trandafirii din grădină, deseori își pune pe cap coroana. Nu de mult oamenii au zărit-o căci chiar și în ziua de azi ea se tot duce prin pădure, în spatele casei pădurarului ca să caute monezi de aur care au mai rămas de pe vremuri.

Şi printre oamenii împărăției mai sunt unii care au găsit și ei un bănuț de aur.

Încălecai pe-o aurită șa și vă tradusei povestea așa!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors