Domnișoara Perla – Guy de Maupassant

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2013

Guy-de_Maupassant_1Traducerea: Ioana Chiriță

 

Ce idee neobișnuită avui, zău, în seara aceea, de a alege regină, pe domnișoara Perla.

În fiecare an, de Bobotează, merg la bătrânul meu prieten, Chantal. Tatăl meu, pentru care Chantal era tovarășul cel mai intim, mă ducea acolo când eram copil. Am continuat și voi continua, fără îndoială, cât voi trăi și atâta vreme cât va exista un Chantal în această lume, să mă duc acolo.

De altfel, ai lui Chantal duc o existență deosebită; trăiesc la Paris ca și când ar locui la Grasse, la Yvetot sau la Pont-à-Mousson.

Au, aproape de Observatoire, o casă înconjurată de o grădiniță. Se simt aici ca la ei acasă, în provincie. Din Paris, adevăratul Paris, ei nu cunosc nimic, nu bănuiesc nimic; sunt atât de departe, atât de departe! Şi totuși, uneori se duc în oraș unde fac o plimbare lungă. Doamna Chantal se duce după provizii, cum se spune în familie. Iată cum se merge după provizii.

Domnișoara Perla, care are cheile de la dulapurile din bucătărie (dulapurile cu lenjerie sunt administrate de însăși stăpâna casei), anunță când zahărul e pe sfârșite, când conservele s-au terminat, când nu mai rămâne prea mult pe fundul sacului de cafea.

Astfel, avertizată de foametea care stă la pândă, doamna Chantal inspectează toate dulapurile, făcând notițe într-un carnețel; apoi, după ce a înscris multe cifre, se dedă mai întâi unor calcule lungi, după care discută îndelung cu domnișoara Perla. În ciuda lungilor discuții ajung întotdeauna la un acord și hotărăsc ce cantitate vor procura, pentru trei luni, din fiecare aliment: zahăr, orez, prune uscate, cafea, dulceață, cutii de mazăre, de fasole, de homar, pește sărat sau afumat etc. etc.

După care se fixează ziua de cumpărături și se pleacă cu birja, o birjă cu portbagaj, se pleacă deci la un băcan vestit care locuiește dincolo de poduri, în cartierele noi.

Doamna Chantal și domnișoara Perla fac această călătorie împreună, în taină, și revin, la ora cinei, moarte de oboseală, dar încă emoționate, zdruncinate în cupeul al cărui acoperiș este plin de pachete și de saci, ca o mașină folosită la mutat.

Pentru alde Chantal, toată partea Parisului situată dincolo de Sena constituie cartierele noi, cartiere locuite de o populație diferită de ceilalți, zgomotoasă, puțin onorabilă, care-și petrece zilele pierzându-și timpul, își petrece nopțile în chefuri și aruncă banii pe fereastră. Cu toate acestea, din când în când, tinerele fete sunt duse la teatru, la Opéra Comique sau la Français atunci când piesa este recomandată de ziarul pe care-l citește domnul Chantal.

Domnișoarele au, în momentul de față, nouăsprezece și, respectiv, șaptesprezece ani; sunt două fete frumoase, mari și fragede, foarte bine crescute, prea bine crescute, atât de bine crescute că trăiesc fără a fi remarcate, precum două păpuși drăguțe. Niciodată nu mi-ar trece prin cap să le dau atenție sau să fac curte domnișoarelor Chantal; abia dacă ai îndrăzni să le vorbești, așa de nepătate le crezi; aproape că ți-e teamă de a nu părea necuviincios, salutându-le.

În ceea ce-l privește pe tatăl, este un om simpatic, foarte instruit, foarte deschis, foarte cordial, dar căruia îi place, înainte de toate, odihna, pacea, liniștea, și care, în mod serios, a contribuit la îmbrobodirea familiei sale în așa fel ca aceasta să trăiască după voia sa, într-o continuă imobilitate. Citește mult, stă cu plăcere la un pahar de vorbă și se înduioșează ușor. Lipsa de contacte, a datului din coate și a divergențelor i-au făcut epiderma, epiderma morală, sensibilă și delicată. O nimica toată îl emoționează, îl agită și îl face să sufere.

Familia Chantal are totuși relații, relații limitate, alese cu grijă de prin vecinătate. Se   vizitează reciproc, de două-trei ori pe an, cu rude care locuiesc departe.

În ce mă privește, eu merg la ei la cină pe 15 august și de Bobotează. Acest lucru face parte din obligațiile mele așa cum este împărtășirea de Paști pentru catolici.

La 15 august sunt invitați câțiva prieteni, dar la Bobotează sunt singurul comesean străin.

 

II

 

Deci, anul acesta, ca și în ceilalți ani, am luat masa de seară la familia Chantal pentru a sărbători Botezul Domnului.

După obicei, îi  îmbrățișai pe domnul Chantal, doamna Chantal și domnișoara Perla și le salutai, cu gesturi ample, pe domnișoarele Louise și Pauline. M-au descusut despre o mie și o sută de lucruri, despre întâmplările de pe boulevard, despre politică, despre ce spune lumea legat de afacerile lui Tonkin și despre reprezentanții noștri. Doamna Chantal, o femeie voinică, ale cărei idei, toate, îmi dau senzația că sunt pătrate, așa cum sunt pietrele cioplite, avea obiceiul să emită, ca o concluzie, la toate discuțiile pe teme politice, această frază: ‘Toate acestea nu sunt decât semințele răului pentru mai târziu.’ De ce oare mi-am imaginat eu întotdeauna că ideile doamnei Chantal sunt pătrate? N-aș ști, dar tot ce rostește ea, în mintea mea, ia această formă: un pătrat, un pătrat mare cu patru unghiuri simetrice. Există alte personae ale căror idei mi se par întotdeauna rotunde și bune de rostogolit ca niște cercuri. Din momentul în care au început o frază despre ceva, fraza se rotește, merge; totul se exprimă prin zece, douăzeci, cincizeci idei rotunde, lungi și scurte pe care eu le văd alergând una după alta până la marginea orizontului. Alte personae au idei ascuțite…În fine, toate acestea au puțină importanță.

Ne așezarăm la masă ca de obicei, iar cina se sfârși fără să se fi spus ceva demn de reținut.

Pentru desert se aduse prăjitura de Bobotează sau așa zisul tort al Regilor Magi. De altfel, în fiecare an, rege era domnul Chantal. Era urmarea hazardului sau a unei înțelegerii familiale, nu știu, dar el, fără doar și poate, găsea bobul în bucata lui de tort și o alegea ca regină pe doamna Chantal. Astfel, eu, simțind într-o mușcătură de brioșă ceva foarte tare în care puțin a lipsit să nu-mi rup un dinte, am rămas înmărmurit. Scosei încet acest obiect din gură și îmi dădui seama că era o păpușică de porțelan nu mai mare decât un bob de fasole. Surprins, exclamai:’Ah!’ Toți se uitau la mine, iar Chantal strigă bătând din palme: ‘Este Gaston. Este Gaston. Trăiască regele! Trăiască regele!’

Toată lumea repetă în cor: ‘Trăiască regele!’ Iar eu mă înroșii până peste urechi așa cum te înroșești adesea fără motiv, în situații puțin prostești. Rămăsei cu ochii plecați, ținând între două degete acest bob de faianță, încercând să râd și neștiind nici ce să fac, nici ce să spun, când Chantal rosti: ‘Acum trebuie să alegi o regină.’ Mă simții zdrobit. Într-o clipă, mii de gânduri, mii de bănuieli îmi trecură prin minte. Voiau oare să mă facă să o desemnez pe una din domnișoarele Chantal? Era acesta un mijloc de a mă face să spun pe care aș prefera-o? Era acesta un îmdemn blând, ușor, insensibil, un îndemn al părinților spre o posibilă căsătorie? Ideea căsătoriei dă târcoale fără încetare prin toate casele care au fete mari și ea, ideea, ia toate formele, toate măștile, toate mijloacele. O teamă cumplită de a nu mă compromite puse stăpânire pe mine precum și o timiditate extremă în fața atitudinii atât de corectă, cu îndârjire corectă și fermă a domnișoarelor Louise și Pauline. A alege una din ele în detrimentul celeilalte mi se părea la fel de greu ca a alege între două picături de apă; și în plus, teama de a mă aventura într-o poveste care mă va duce la căsătorie în ciuda voinței mele, pe neobservate, prin procedee la fel de discrete, poate chiar de nebăgat în seamă și la fel de liniștite ca această regalitate nesemnificativă, mă zăpăceau teribil.

Dar, deodată, avui prezența de spirit și îi întinsei păpușa simbolică domnișoarei Perla. Toată lumea fu mai întâi surprinsă, după care, fără îndoială, fu apreciată delicatețea și discreția mea, căci toți aplaudară zgomotos. Se strigă: ‘Trăiască regina! Trăiască regina!’

Cât despre ea, sărmana fată bătrână, se pierduse cu firea; tremura speriată și se bâlbâi: ‘Dar nu…dar nu…nu eu…vă rog…nu eu…vă rog…’

Atunci, pentru prima oară in viața mea, o privii pe domnișoara Perla și mă întrebai cine este ea, de fapt.

Eram obișnuit să o văd în această casă așa cum vezi fotoliile vechi tapițate pe care te așezi încă din copilărie fără să le dai vreodată atenție. Într-o zi, nu se știe de ce, poate pentru că o rază de soare cade pe locul unde te așezi, îți spui deodată: ‘Ia te uită, mobila aceasta este foarte ciudată.’ și descoperi că lemnul a fost prelucrat de un artist, iar stofa este remarcabilă. Eu niciodată nu o privisem pe domnișoara Perla cu băgare de seamă.

Făcea parte din familia Chantal, asta era totul. Dar cum? Ce poziție ocupa? – Era o persoană înaltă, slabă, care își dădea osteneala de a rămâne neobservată, dar care nu era neînsemnată. Se purtau cu ea prietenește, mai prietenește decât s-ar fi purtat cu o menajeră și mai puțin prietenește decât s-ar fi purtat cu o rudă. Numaidecât sesizam un șir de nuanțe pe care până acum nici nu le luasem în seamă. Doamna Chantal îi zicea: ‘Perla’; Fetele: ‘Domnișoara Perla’, iar Chantal nu-i spunea decât Domnișoară, cu un aer, poate, mai cucernic.

Începui să o privesc. – Ce vârstă avea? Patruzeci? Da, patruzeci. – Această fată nu era bătrână, voia să pară bătrână. Această remarcă mă uimi pe negândite. Se pieptăna, se îmbrăca, se gătea ridicol și, cu toate acestea, nu era ridicolă, așa de mult purta în ea o eleganță simplă, naturală, o eleganță voalată, ascunsă cu grijă. Ce creatură ciudată, pe cuvânt! Cum se face oare că niciodată nu am luat-o în seamă mai pe îndelete? Se pieptăna într-un fel grotesc, cu mici zulufi de modă veche, pe deplin caraghioși; și sub această podoabă capilară specifică unei fete bătrâne, se zărea o frunte lată, calmă, străbătută de două riduri profunde, două riduri de tristeți îndelungate, doi ochi albaștri, mari și blânzi, atât de timizi, atât de temători, atât de umili, doi ochi frumoși rămași atât de naivi, plini de mirare ca ai unei fetițe, plini de senzații tinere dar și de suferințe care-i străbătuseră și-i făcuseră mai tandri fără să-i tulbure.

Întreaga-i față îi era fină și discretă, una din acele fețe care s-au stins fără să fi fost uzate sau veștejite de oboseală sau de marile emoții ale vieții.

Ce gură drăguță! Şi ce dinți frumoși! Dar s-ar fi zis că nu îndrăznea să surâdă!

Şi, brusc, o comparai cu doamna Chantal! Cu siguranță, domnișoara Perla arăta mai bine, de o sută de ori mai bine, mai fină, mai nobilă, mai mândră.

Eram înmărmurit de constatările mele. Se puse șampanie în pahare. Întinsei paharul reginei urându-i sănătate cu o amabilitate bine ticluită. Îmi dădui seama că ar fi vrut să-și ascundă fața în șervețel; apoi, pentru că-și înmuie buzele în vinul limpede, toată lumea striga; ‘Regina bea! Regina bea!’ În acel moment se făcu roșie și se înecă. Toți râdeau, iar eu înțelesei că, în acea casă, era iubită.

 

III

Când cina se sfârși, Chantal mă luă de braț. Era ora sfântă, ora la care-și fuma țigara. Când era singur, își fuma țigara în stradă; când avea pe cineva la cină, se urca în camera de billiard și juca, fumând. În acea seară, pentru că era sărbătoarea Regilor Magi, se făcuse chiar și focul unde se juca billiard și bătrânul meu prieten își luă tacul, un tac foarte fin pe care-l frecă cu pudră cu mare grijă, apoi zise:

–      E rândul tău, băiete!

Căci mă tutuia, cu toate că împlinisem douăzeci și cinci de ani, dar el mă cunoscuse de mic copil.

Începui deci partida; făcui câteva carambolaje,le ratai pe altele și cum gândul la domnișoara Perla nu-mi dădea pace, întrebai pe neașteptate:

–      Spuneți-mi, domnule Chantal, domnișoara Perla vă este rudă?

Se opri din joc, foarte uimit, și mă privi:

–      Cum, tu nu știi? Tu nu cunoști povestea domnișoarei Perla?

–       Nu.

–      Tatăl tău nu ți-a spus-o niciodată?

–      Nu.

–      Ia te uită, ia te uită, ce haios! O…! Chiar așa, ce nostim! O…, dar este o întreagă peripeție.

Tăcu, apoi reluă:

–      Şi dacă ai știi ce ciudat e că tu mă întrebi lucrul acesta chiar astăzi, de ziua Regilor Magi!

–      De ce?

–      Ah! De ce! Uite, totul s-a petrecut acum patruzeci și unu de ani, patruzeci și unu de ani chiar în această zi, ziua de Bobotează. Pe vremea aceea locuiam la Roüy-le-Tors pe metereze; dar mai întâi trebuie să-ți explic cum era casa, așa vei înțelege mai bine. Roüy este construit pe o coastă, sau mai degrabă pe o movilă care domină regiunea de fânețe. Aveam acolo o casă cu o frumoasă grădină suspendată, susținută în aer de vechile ziduri de apărare. Deci casa era în oraș, pe stradă, în timp ce grădina domina câmpul. Exista de asemenea și o poartă prin care se ieșea din grădină la camp, o poartă aflată la capătul unei scări secrete care cobora în grosimea pereților, așa cum se întâlnește prin romane. Un drum trecea prin fața acestei porți prevăzută cu un clopot mare, căci țăranii, pentru a evita ocolul pe drumul obișnuit, își aduceau proviziile pe aici.

Îți imaginezi bine locurile, nu-i așa? Şi, în anul acela, de Bobotează, ningea de o săptămână. Ai fi zis că e sfârșitul lumii. Când ne duceam pe zidurile de apărare ca să privim câmpia, ne treceau fiorii la vederea acestui loc imens, alb, foarte alb, înghețat și care lucea ca un lac. S-ar fi zis că Dumnezeu ambalase pământul pentru a-l trimite în podul lumilor apuse. Te asigur că era foarte dezolant.

Pe atunci stăteam toți cu familia și eram numeroși, foarte numeroși: tata, mama, unchiul și mătușa, cei doi frați ai mei și patru verișoare; erau fetițe drăguțe – pe ultima am luat-o eu în căsătorie. Dintre cei de atunci nu mai sunt decât trei supraviețuitori: nevastă-mea, eu și cumnata mea care locuiește la Marseille. Fir-ar să fie, cum se destramă o familie! Mă cutremur când mă gândesc! Eu aveam cincisprezece ani, dacă te gândești că acum am cincizeci și șase.

Deci, urma să sărbătorim Regii și eram foarte bucuroși, foarte bucuroși! Toată lumea aștepta cina în salon când fratele meu cel mare, Jacques, începu să râdă: ‘ Este un câine pe câmp și urlă de vreo zece minute; o fi vreo amărâtă de lighioană rătăcită.’

Nici nu-și sfârși vorba că din grădină răsună clopotul. Era un sunet grav ca al unui clopot de biserică și te făcea să te găndești la morți. Pe toți ne trecu un fior. Tata îl chemă pe servitor și îi spuse să meargă să vadă ce se întâmplă. Așteptarăm într-o tăcere deplină; ne gândeam la zăpada care acoperea pământul. Când servitorul se întoarse, ne spuse că el nu văzuse nimic. Câinele încă mai urla fără încetare, iar vocea sa continua să se audă din același loc.

Ne așezarăm la masă; dar noi, mai ales cei tineri, eram puțin neliniștiți. Totul se petrecu bine până la friptură, când, iată, clopotul reîncepu să bată, de trei ori în șir, trei bătăi tari, lungi, care ne-au vibrat până în vârful degetelor și care, pe scurt, ne-au tăiat răsuflarea. Rămaserăm uitându-ne unul la altul, cu furculițele în aer, ascultând în continuare și cuprinși de o frică supranaturală.

În sfârșit, mama rosti: ‘ Ce ciudat că au așteptat atât de mult pentru a reveni; nu te du singur, Baptiste; cineva dintre acești domni, te va însoți.’

Unchiul François se ridică. Era un fel de Hercule, foarte mândru de puterea lui și care nu se temea de nimic pe lume. țata îi zise: ‘Ia o pușcă. Nu se știe ce-o fi.’

Unchiul nu luă decât un baston și ieși imediat cu servitorul.

Noi ceilalți, rămaserăm tremurând de frică, de groază, fără să mai mâncăm, fără să mai vorbim. Tata încerca să ne liniștească: ‘ O să vedeți, zise, că nu-i decât un cerșetor sau un trecător rătăcit prin zăpadă. După ce a sunat prima oară și văzând că nu i s-a deschis imediat, a încercat să regăsească drumul, dar nereușind, a reveni la poarta noastră.’

Absența unchiului ni se păru că a durat o oră. Reveni, în sfârșit, furios, înjurând: ‘Nimic, fir-ar să fie; unul care se ține de farse! Nimic în afară de acest blestemat de câine care urlă la o sută de metri de ziduri. Dacă aș fi luat o pușcă, l-aș fi omorât ca să-l fac să tacă.’

Am continuat masa, dar toată lumea rămase temătoare; simțeam bine că nu se sfârșise, că ceva se va întâmpla, că nu peste mult timp, clopotul va mai bate.

Şi bătu chiar în momentul în care se tăia prăjitura Regilor Magi. Toți bărbații se ridicară. Unchiul François care băuse șampanie, grăi cu atâta furie că ÎL va măcelări, încât mama și mătușa săriră la el pentru a-l împiedica. Tata, cu toate că foarte calm și cam neputincios ( își târa piciorul de când și-l rupsese căzând de pe cal), declară la rândul său că voia să știe ce se întâmplă și că se duce să vadă. Frații mei, în vârstă de optsprezece și douăzeci de ani, se duseră să-și caute puștile; și cum mie nu mi se dădea atenție, pusei mâna pe o flintă și eram dispus și eu să însoțesc expediția.

Pornirăm imediat. Tata și unchiul mergeau înainte cu Baptiste care avea o lantern, frații mei, Jacques și Paul, îi urmau, iar eu veneam la urmă în ciuda rugăminților mamei care rămăsese, cu soru-sa și verișoarele mele, în pragul casei.

Ninsoarea reîncepuse de o oră; copacii erau încărcați de pudra albă. Brazii se îndoiau sub acest veșmânt greu, palid, asemănători unor piramide albe, unor uriașe pâini de zahăr; și abia dacă zăream, prin perdeaua gri de fulgi mici și deși, arbuștii mai firavi, mai șterși, din umbră. Ninsoarea cădea atât de deasă că nu vedeam decât exact la zece pași. Când am început să coborâm scara săpată în spirală în zid, îmi fu cu adevărat frică. Mi se părea că cineva mergea în spatele meu, că o să fiu prins de umeri și dus departe; aș fi vrut să mă întorc , dar cum trebuia să traversez toată grădina, nu îndrăznii.

Auzii deschizându-se poarta care dădea în câmp; apoi unchiul reluă înjurăturile:’ Fir-ar să fie, a reînceput! Dacă-i zăresc numai umbra, nu-l ratez pe  acest mizerabil.’

Era ceva sinistru să vezi câmpul sau, mai degrabă să-l simți în fața ta , căci nu se vedea; nu se vedea decât un văl de zăpadă fără sfârșit – sus, jos, în față, la dreapta, la stânga, peste tot.

Unchiul reluă: ‘ Ia te uită, iar urlă câinele; îi voi arăta cum știu să trag. Cel puțin așa mă aleg cu ceva.’

Dar tata, care era un om bun, zise: ‘ Ar fi mai bine să mergem să-l căutăm pe acest animal sărman care urlă de foame. Lătrând cere ajutor acest mizerabil; cheamă ca un om în pericol. Să mergem.’

Şi am pornit prin acea perdea, prin acea ninsoare deasă, continuă, prin acea spumă care umplea noaptea și aerul, care se sucea, plutea, cădea și, topindu-se, îngheța carnea ca și când ar fi ars-o, cu o durere vie și rapidă la fiecare atingere a pielii cu fulgișorii albi.

Ne scufundam până la genunchi în această pastă moale și rece; trebuia să ridici piciorul foarte sus pentru a putea merge. Pe măsură ce înaintam, glasul câinelui devenea mai limpede, mai puternic. Unchiul strigă: ‘Uite-l!’ Ne oprirăm ca să-l putem cerceta din priviri, așa cum trebuie să faci în fața unui dușman pe care-l întâlnești noaptea.

Eu nu vedeam nimic; atunci mă apropiai de ceilați și îl văzui; câinele era temător și fantastic, un câine mare, negru, un câine ciobănesc cu părul lung și capul de lup, ridicat pe patru labe tocmai la capătul dârei de lumină pe care o făcea lanterna pe zăpadă. Nu mișca, tăcuse și ne privea.

Unchiul rosti: ‘ Ce ciudat, nu face pași nici înainte, nici înapoi. Ce i-aș mai arde una cu pușca.’

Tata continuă cu o voce fermă: ‘ Nu, trebuie să-l prindem.’

Atunci, fratele meu Jacques adăugă: ‘Dar nu-i singur. Alături de el este ceva.’

Într-adevăr, în spatele lui era ceva, ceva gri, imposibil de distins. Reluarăm mersul cu băgare de seamă.

Văzând că ne apropiem, câinele se aşeză în fund. Nu părea un câine rău. Mai curănd părea mulţumit că reuşise să atragă oameni.

Tata se duse direct la el şi îl mângâie. Câinele îi linse mâinile;  văzurăm că era legat de roata unui cărucior, mai degrabă un fel de jucărie înfăşurată pe de-a-ntregul în trei sau patru pături de lână. Desfăcurăm acele pânzeturi cu grijă şi cum Baptiste se apropiase cu lanterna de căruţul care semăna cu un cuib mişcător, zărirăm în interior un copilaş care dormea.

Furăm atât de împietriţi că nu puturăm scoate un cuvânt. Tata îşi reveni primul şi cum era foarte bun la inimă şi avea un suflet cam înflăcărat, puse mâna pe acoperișul căruciorului şi zise : ‘Sărac copil abandonat, vei fi de-al nostru !’ şi ordonă fratelui meu Jacques  de a se pune în mişcare înaintea noastră cu ceea ce găsisem.

Tata continuă  gândind cu voce tare : ‘Un copil din dragoste a cărui sărmană mamă a venit să sune la uşa mea în această noapte de Bobotează în amintirea Copilului Sfânt.’

Se opri din nou şi, cu toată forţa, strigă în noapte în cele patru colţuri ale pământului : ‘L-am luat în grijă !’. Apoi, punând mâna pe umărul fratelui său, şopti : ‘ Dacă trăgeai în câine, François ?’.

Unchiul nu răspunse dar, în întuneric, îşi făcu o cruce mare căci era foarte credincios în ciuda aerelor lui de fanfaron.

Câinele, dezlegat, venea după noi.

Ah, ce să-ţi mai spun, ceea ce fu nostim de văzut, fu întoarcerea acasă. Mai înâi ne-am chinuit mult până am urcat căruciorul pe scara meterezelor ; reuşirăm şi îl împinserăm până în vestibul.

Ce amuzată, mulţumită şi speriată era mama ! Şi cele patru verişoare      ( cea mai mică avea şase ani) semănau, micuţele, cu patru găinuşe în jurul unui cuib. În sfârşit, scoaserăm din cărucior copilul care încă mai dormea. Era o fată, să fi avut vreo şase luni. În scutecele ei găsirăm zece mii de franci de aur, da, zece mii de franci ! pe care tata îi depuse la bancă pentru a-i face o zestre. Deci nu era copilul unor săraci ; era poate copilul unui nobil făcut cu vreo tânără burghezoaică din oraș sau poate…Am făcut mii de presupuneri, dar nu am aflat niciodată nimic ; dar nimic, niciodată ; nimic, niciodată. Nici chiar câinele nu fu recunoscut de nimeni. Era străin acelor  locuri. În orice caz, cel sau cea care venise şi sunase de trei ori la uşa noastră, îi cunoştea bine pe părinţii mei pentru a-i alege pentru aşa ceva.

Iată deci cum domnişoara Perla intră, la vârsta de şase săptămâni, în casa lui Chantal.

De fapt, mult mai târziu îi dădurăm numele de domnişoara Perla. Mai întâi o botezarăm Marie, Simonne, Claire. Claire ar fi trebuit să-i servească de nume de familie.

Te asigur că întoarcerea în sufragerie fu foarte hazlie ; însoţiţi de această copchilă trezită din somn, care privea în jurul ei aceşti oameni şi aceste lumini, privea deci cu ochi nesiguri, albaştri şi tulburi.

Ne reaşezarăm la masă și împărțirăm prăjitura. Eram rege și o alesei ca regină pe domnișoara Perla, așa cum ai făcut tu mai adineauri. Habar n-avea ea, în ziua aceea, de onoarea  pe care i-o făceam.

Deci, copilul fu înfiat și crescut în familie. Se făcu mare; anii trecură. Era drăguță, blândă, ascultătoare. Toți țineam la ea și am fi râzgâiat-o peste poate dacă nu ne-ar fi împiedicat mama.

Mama era o femeie căreia îi plăcea ordinea și ierarhia. Era de acord să o trateze pe micuța Claire ca pe proprii ei fii, dar, în același timp, ținea ca distanța care ne separa să fie bine marcată și situația să fie clară.

De asemenea, din momentul în care copilul începu să înțeleagă, i se aduse la cunoștință poveste ei și  se infiltră în mintea micuței, ușor, chiar tandru, că era pentru familia Chantal o fiică adoptivă căreia i se acordase adăpost, dar, la urma urmei, era o străină.

Claire înțelese această situație cu o inteligență deosebită, cu un instinct surprinzător și știu să accepte și să păstreze cu atâta tact, grație și amabilitate, locul ce i se acordase, că îl înduioșa pe tatăl meu până la lacrimi.

Mama, ea însăși fu foarte emoționată de recunoștința pasionată și devotamentul exprimat, poate, cu puțină teamă de către această drăgălașă și tandră ființă pe care începu s-o numească: ‘Fata mea’. Uneori, când micuța făcea un lucru bun, delicat, mama își ridica ochelarii pe frunte, ceea ce la ea era întotdeauna un semn de emoție, și repeta: ‘Dar acest copil este o perlă, o adevărată perlă!’ – Acest nume îl păstră micuța Claire care deveni și rămase pentru noi Domnișoara Perla.

 

IV

 

Domnul Chantal tăcu. Era așezat pe masa de billiard cu picioarele atârnate și frământa o minge cu mâna stângă în timp ce cu dreapta mototolea o bucată de pânză care servea la ștergerea punctelor pe tabla de ardezie, pânză pe care noi o numeam ‘șomoiogul de cretă’. Puțin roșu, cu vocea surdă, își vorbea lui însuși, adâncit în amintiri, pierzându-se încet printre aceste lucruri vechi și printre aceste evenimente de demult care se trezeau în găndul său; se pierdea așa cum te pierzi plimbându-te  prin grădinile vechi ale familiei unde ai fost crescut și unde fiecare copac, fiecare cărare, fiecare plantă, ilexul ascuțit, dafinii frumos mirositori, tisa, ale cărei semințe roșii și uleioase le strivești între degete, toate acestea fac să se ivească, la fiecare pas, o mică întâmplare din trecutul nostru, una din acele întâmplări nesemnificative și delicioase care alcătuiesc însuși fundamentul, urzeala existenței noastre.

Eu stăteam în fața lui, cu spatele sprijinit de perete, cu mâinile pe tacul de biliard care devenise inutil.

Chantal rosti din nou, după câteva clipe: ‘ Bătu-o-ar  norocul, ce drăguță era la optsprezece ani…ce grațioasă…și perfectă…Ah! drăguță… drăguță… drăguță…și bună…și de treabă…și încântătoare fată!…Avea ochii…ochi albaștri…transparenți…limpezi cum eu nu am mai văzut niciodată…niciodată!’

Tăcu iarăși. Întrebai: ‘De ce nu s-a căsătorit?’

Răspunse, dar nu-mi răspunse mie ci acestui cuvănt, ‘căsătorit’.

–      De ce? De ce? N-a vrut ea…n-a vrut. Cu toate că avea o zestre de treizeci de mii de franci și a fost cerută de mai multe ori…n-a vrut ea! Părea tristă la vremea aceea. Atunci când eu mă căsătoream cu verișoara mea, micuța Charlotte, nevastă-mea, cu care eram logodit de șase ani.

Mă uitai la domnul Chantal și aveam impresia că-i citeam gândurile, că pătrundeam dintr-o dată într-una din aceste umile și crude drame ale inimilor cinstite, ale inimilor drepte, ale inimilor ireproșabile, într-una din aceste inimi nemărturisite, neexplorate, pe care nimeni nu le-a cunoscut, nici chiar cei care le sunt victime mute și resemnate.

Şi cum o curiozitate îndrăzneață îmi dădu ghiont pe neașteptate, rostii:

–      Dumneavoastră ar fi trebuit să o luați în căsătorie, domnule Chantal?

Tresări, mă privi și zise:

–      Eu? Să iau în căsătorie pe cine?

–      Pe domnișoara Perla.

–      Cum așa?…

–      Pentru că o iubeați mai mult decât pe verișoara dumneavoastră.

Mă privi cu ochi străini, rotunzi, speriați, apoi îngână:

–      Am iubit-o…eu?…cum…cine ți-a spus așa ceva?…

–      Ei, drăcie, se vede…și din cauza ei ați amânat atât până v-ați căsătorit cu verișoara dumneavoastră care vă aștepta de șase ani.

Lăsă să-i scape bila pe care o ținea cu mâna stângă, apucă cu amândouă mâinile șomoiogul de cretă și, acoperindu-și fața, izbucni în hohote de plâns. Plângea într-un fel dezolant și ridicol, așa cum curge un burete pe care îl storci, prin ochi, prin nas și gură în același timp. Tușea, scuipa, își sulfa nasul în șomoiogul de cretă, își ștergea ochii, strănuta, lacrimile reîncepeau a se scurge prin toate crăpăturile feței cu un zgomot din gât care te făcea să te gândești la gargară.

Eu, speriat, rușinat, voiam să o scot basma curată și nu mai știam ce să spun, ce să fac, ce să încerc.

Pe neașteptate vocea doamnei Chantal răsună pe scări: ‘ Mai ține mult fumăraia voastră?’

Deschisei ușa și strigai: ‘ Nu, doamnă, coborâm îndată.’

Apoi mă grăbii spre soțul ei și, apucându-l de brațe: ‘ Domnule Chantal, prietene, Chantal, ascultați-mă; soția vă cheamă, reveniți-vă, reveniți-vă repede, trebuie să coborâm; reveniți-vă.’

Bâlbâia: ‘ Da…da…vin…săracă fată!…vin…spune-i că sosesc.’

Şi începu să-și șteargă cu grijă fața cu șomoiogul care, de vreo doi-trei ani, ștergea toate însemnările de pe tablă; apoi se ivi jumătate alb, jumătate roșu, cu fruntea, nasul, obrajii și barba mânjite de cretă, cu ochii umflați, încă plini de lacrimi.

Îl luai de mâini și îl dusei în camera lui șoptindu-i: ‘ Vă cer iertare, domnule Chantal, că v-am făcut să suferiți …dar…eu nu știam…dumneavoastră…înțelegeți…’

Îmi strânse mâna: ‘ Da…da…sunt clipe dificile…’

Apoi se aruncă cu fața în chiuvetă. Când se ridică, nu mi se păru încă prezentabil, dar eu avui o idee năstrușnică. Şi pentru că era îngrijorat privindu-se în oglindă, îi zisei: ‘ E de-ajuns să spuneți că v-a dat praf în ochi și veți putea plânge de față cu toți cât timp veți dori.’

Şi așa coborî frecându-se la ochi cu batista. Toți fură îngrijorați; fiecare voia să caute firul de praf pe care nu-l găsiră nicidecum și relatară cazuri asemănătoare când a fost nevoie chiar să se cheme medicul.

Eu mă alăturai domnișoarei Perla și o privii răscolit de o curiozitate arzătoare, o curiozitate care se transforma în suferință. Într-adevăr, trebuie că a fost foarte drăguță, cu ochii săi dulci, atât de mari, atât de calmi, atât de largi că îți dădea impresia că nu-i închide niciodată, așa cum fac celelalte ființe umane. Îmbrăcămintea era puțin caraghioasă, o adevărată îmbrăcăminte de fată bătrână și o urâțea fără să o facă grosolană.

Mi se părea că zăream prin ea, așa cum văzusem mai adineauri prin sufletul domnului Chantal, că vedeam de la un capăt la altul, această viață modestă, simplă și devotată; dar o nevoie îmi veni pe limbă, o nevoie sâcâitoare de a întreba, de a ști dacă și ea îl iubise, dacă și ea suferise ca el, o suferință lungă, secretă, acută, care nu se vede, nu se știe, nu se ghicește, dar care izbucnește noaptea în singurătatea camerei întunecate. O priveam, vedeam inima care bătea sub corsaj și mă întrebam dacă această fată candid gemuse în fiecare seară în fundul pernei ude, și dacă se zguduise de plâns în febra patului torid.

Şi îi spusei încet, așa cum fac copiii care strives o bijuterie pentru a vedea ce este înăuntru: ‘Dacă ați fi văzut cum plângea domnul Chantal mai adineauri, v-ar fi fost milă de el.’

Tresări: – Cum? Plângea?

–      Oh, da, plângea!

–      Şi de ce?

Părea foarte emoționată. Îi răspunsei:

–      Din cauza dumneavoastră.

–      Din cauza mea?

–      Da. Mi-a povestit cât de mult v-a iubit altădată și ce mult a suferit pentru că s-a căsătorit cu soția sa în loc să se căsătorească cu dumneavoastră.

Fața ei palidă parcă se alungi puțin, ochii, mereu deschiși, ochii ei calmi se închiseră deodată și imediat părură închiși pentru totdeauna. Lunecă de pe scaun pe podea și leșină calm, încet parcă ar fi fost o eșarfă care cade.

Strigai: ‘- Ajutor! Ajutor! Domnișoara Perla se simte rău.’

Doamna Chantal și fetele sosiră în grabă,iar eu profitai de clipele în care se căuta apă, un prosop și oțet, îmi luai pălăria și o ștersei.

Mă îndepărtai cu pași mari, cu inima tulburată, sufletul plin de remușcări și regrete. Uneori însă eram mulțumit; mi se părea că făcusem un lucru lăudabil și necesar.

Mă întrebam: ‘ M-am înșelat? Am avut dreptate?’ Purtaseră acest fapt în suflet așa cum se păstrează un glonte într-o rană închisă. Oare nu vor fi acum mai fericiți? Era prea târziu pentru ca tortura lor să reînceapă și era destul de devreme pentru ca ei să-și amintească cu tandrețe.

Şi poate că într-o seară a primăverii ce va să vină, mișcați de o rază de lună căzută pe iarbă, la picioarele lor, printre ramuri, își vor lua și își vor strange mâna în amintirea acestei suferințe înăbușite și crude; și poate că această scurtă atingere va face să treacă prin venele lor un pic din acest fior pe care nu l-ar fi cunoscut defel, și le va da, acestor morți înviați într-o secundă, le va da rapida și divina senzație a acestei beții, a acestei nebunii care dă îndrăgostiților mai multă fericire într-o tresărire, decât ar putea culege ceilalți oameni,  în întreaga lor viață!

 

Ioana ChiritaIoana Chiriță

Belgia

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors