March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

STRAIUL ŞI GRAIUL – ARGUMENTE PENTRU SUSŢINEREA CONTINUITĂŢII POPORULUI GETO-DAC PE TERITORIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI

20 min read

ZIUA-LIMBII-ROMANE-ARMENESCU-xwb

Elena ARMENESCU

 

Sunt cunoscute mărturiile literare antice care îi localizează pe geto-daci, ca popor locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei, mai exact in teritoriul carpato-danubiano-pontic, adică în ţinuturile locuite azi de români. De pildă, din descrierile lui Strabon,  aflăm – pe lângă datele geografice – şi despre felul cum arătau bărbaţii daci, care erau de statură înaltă, „laţi în umeri” şi aveau „pumnii ca ciocanele de spart ziduri” prin urmare,  bărbaţii  daci erau înalţi şi robuşti,  aveau în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat.

 

Populaţia Daciei era compusă din nobili, oameni liberi şi sclavi.

 

Principalele documente asupra costumelor dacice atestă şi unele deosebiri de rang. Nobilii aveau dreptul să-şi acopere capul cu o căciulă de pâslă cu formă ţuguiată numită „pilos” sau „pileus” de la care li se trage şi denumirea de „pileati”, în timp ce ceilalţi „comati”, care formau grosul armatei, (ţăranii şi meşteşugarii) purtau părul lung „capillati”. O altă deosebire a ţinutelor nobililor era centura decorată cu o pafta ornamentală la care era ataşată sabia. Diverse izvoare iconografice şi surse literare ajunse pînă în zilele noastre, permit reconstituirea unei imagini veridice despre costumul strămoşilor noştri daci.

 

Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor rămîn a fi metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (Dobrogea), basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de stele funerare descoperite pe teritoriul Daciei, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru, din cimitirul de la Densuş, la care adăugam uimitoarele descoperiri din ultimii ani in apropiere de Sibiu in timpul sapaturilor pentru viitoarea autostrada Sibiu-Nădlac cu dovezi că zona a fost nu numai locuită din neolitic, ci a fost un puternic centru economic si administrativ – loc devenit un vast şantier arheologic, ca să nu mai vorbim despre statuile dacilor care împodobesc Arcul de Triumf din Roma, al împăratului Constantin Cel Mare. În majoritatea cazurilor dacii sînt reprezentaţi purtînd bărbi şi plete. Reprezentările cioplite sau sculptate în antichitate, îi înfăţişează pe daci avînd siluete robuste puse în valoare de veşmintele confecţionate din ţesături de casă, simple ca croială, comode, lipsite de elemente decorative expresive. Un aspect important care trebuie menţionat este decenţa costumului purtat de daci, lipsit de decolteuri sau volum exagerat.

 

Acum se ştie că statuile antice erau colorate, dar este dificil să fie determinată cromatica costumului, putem doar presupune că aceasta era susţinută de nuanţele naturale ale materialelor utilizate: nuanţe de alb-bej, griuri şi brumărie – culoarea naturală a lînii de oi. Materialele folosite pentru îmbrăcăminte erau de provenienţă vegetală precum cînepa şi inul, şi animală: pieile şi blănurile. Bărbaţii asortau cămaşa cu pantaloni pînă la glezne, destul de strîmţi, uneori foarte lungi şi încreţiţi, formînd cute transversale asemenea iţarilor de lînă, purtaţi de ţăranii moldoveni pînă la începutul secolului al XX-lea.

 

Subliniez  – in legătură cu aspectul vestimentar şi nu numai – ilustra lucrare de doctorat a domnului Profesor Leonard Velcescu, din care rezultă studiul statuilor de daci aflati atat pe Arcul de Triumf al Imparatului Constantin Cel Mare ridicat in Roma, in proximitatea Coloseumnului, cat si in marile muzee ale lumii: Roma (Vatican) Luvru (Paris) Ermitaj (Petrograd) s.a. Pe langa vestimentatie, domnia sa analizeaza atitudinea meditativa a chipurilor frumoase, cu robusteţe bărbătească, demne, care sugereaza inteligentă, eternizate in neuitarea pietrei, incat se pune intrebarea legitimă: Cine este invinsul si cine invingatorul? Vă rog să urmăriţi în derulare, imaginile care ilustrează aceste statui!

 

Straiul, sau portul popular cunoscut până în zilele noastre, isi are originile in imbracamintea stramosilor nostri traci (daci si geti) si se identifica cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica -aromâni, vlahi, macedo-români.

 

O sursă valoroasa de informaţie asupra continuitaţii portului se regaseste in tinuta domnitorilor, boierilor si a taranilor alaturi de diverse documente si cronici pictate, jurnale, tablouri, armure cu gravuri. Dupa sec XX apar si albume cu diferite variante fotografice, transformate ulterior in carti postale valoroase.

 

Costumul purtat de bărbaţi

 

Piesele, care definesc aspectul vizual – decorativ ale costumului bărbătesc sînt: cămaşa, iţarii şi brâul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul şi mantaua. Cămaşa de in sau cînepă, cu lungimea pînă mai jos de genunchi (in sud, ca la echipele actuale de dansatori dîn Teleorman), sau scurta, pana la jumătatea coapsei, ca la mocani) De regulă cămaşa era cu mîneca lungă şi avea o croiala simplă fiind asamblată din fîşii drepte de ţesătură. Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, braţări etc. In funcţie de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar încălţămintea sub formă de opinci, era  confecţionată din piele şi ciorapi  împletiţi din lână, aşa cum mai întâlneam în copilărie ţărani de la munte. etc.

 

Privitor la cămaşa bărbătească – conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de bază: „cămaşa dreaptă tip tunică”, „cămaşa cu platcă”, „cămaşa de mire”, „cămaşa cu fustă” etc. Cămaşa dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele Moldovei, deosebindu-se după dimensiuni. Deosebit de frumoase erau „cămaşele de mire”, care se brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunţii. Acesta era de fapt cadoul miresei pentru mire, adăugîndu-se şi un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciuliţe sau neted – „alb”, „butuc” la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă în pantaloni.

 

În partea de la talie în jos bărbaţii purtau pantaloni, care sînt de mai multe tipuri: „izmene”, „iţari”, „bernevici”, „nădraji” şi „meşini”. Cele mai răspîndite erau „izmenele”, care vara serveau şi ca pantaloni, erau cusuţi din pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lengerie de corp din pînză de bumbac.

 

Tipic, erau „iţarii”, care se coseau din ţesătură de lînă cu bumbac şi aveau o lungime de

2 m, dar fiind şi înguşti se încreţeau pe picior de la gleznă pînă la genunchi. Se purtau vara şi iarna. Peste cămăşă se îmbrăca pieptarul în sezonul rece.

 

Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, braţări etc. In funcţie de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar încălţămintea sub formă de opinci, era  confecţionată din piele, ciorapii  împletiţi din lână, aşa cum mai întâlneam în copilărie la ţăranii de la munte. etc.

 

Brâul (chimirul) confecţionat din piele, lat de până la două palme, împodobit cu modele de cârmă bătută se încingea peste cămaşă dând acesteia în partea de jos aspectul unor fustanele care coborau până la jumătatea coapselor, sau mai lungi.

 

Cioarecii erau confecţionaţi din pânză albă de bumbac ţesută în casă – pentru vară, iar pentru sezonul rece din lână, ca şi cea pentru căputuri. (Iata explicarea cuvântului in:

  • DEX:  ”cioáreci – 1. Pantaloni tipici ţărăneşti, din postav alb făcut în casă. – 2. În anumite regiuni, ciorapi de pînză sau postav purtaţi de femei iarna. – 3. Postav făcut în casă, stofă de lînă groasă. – cioaric „postav”; cioariţi „ciorapi de pînză”. Origine necunoscută. Pare a fi acelaşi cuvînt iţari, prin intermediul unui *iţari(ci). Dacă această ipoteză este corectă, este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul tradiţional. Explicaţiile date pînă acum sînt insuficiente: din szövedék „ţesătură” (Cihac, II, 490); din çarek „cizme orientale”, τσαρούχια, tšarihe (Şeineanu, II, 132; Meyer 439; Lokotsch 401); din cioară „şireturi pentru picioare” (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci, contaminat cu čoa (‹ çohe) „stofă de lînă groasă” (Weigand, Jb., XVI, 222). – ciorecar, (ţăran, sătean).

 

  • Sursa: DER (1958-1966): cioareci pl. 1. nădragi ţărăneşti foarte strâmţi, din lână ţesută în patru iţe şi deci mai groşi decât iţarii; 2. (Banat) ciorapi de dimie pentru femei. [Turc. ČARIK, încălţăminte de piele groasă: sensul intermediar e «ghetre», accepţiunea vorbei în macedo-româna (cf. fr. chausses, nădragi, lit. încălţăminte)].
  • Sursa: Şăineanu, ed. a VI-a (1929): cĭoárecĭ m. pl. (var. din turecĭ. V. tureac). Vest. Pantalonĭ ţărăneştĭ strimţĭ de dimie. V. bernevecĭ, ceacşirĭ, poturĭ.
  • Sursa: Scriban (1939) | Definiţii din dicţionare specializate. Aceste definiţii pot explica numai anumite înţelesuri ale cuvintelor: cioáreci, s.m., pl. – Pantaloni de lână ce se poartă iarna: „Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa” (Memoria 2001: 29). – Probabil cuv. autohton (NDU); Din tc. čaryk (MDA). Fara comentarii!”

 

Haina exterioară purtată de daci, mai ales iarna, era un cojoc cu blana pe dinăuntru sau pe dinafară. În acest sens poetul Ovidiu menţiona: „Trec băştinaşii înfofoliţi în miţoasele blănuri” (Tristele, III, 10). Pe vreme rea, în afară de cojoace se mai purta gluga – ajustată în jurul gâtului cu un şiret şi garnisită la terminaţii cu franjuri. Apanaj al păstorilor, gluga a rezistat în timp transformîndu-se în costumul popular moldovenesc în manta cu glugă. În picioare, dacii încălţau opinci legate cu nojiţe, rămase şi ele în costumul ţărănesc de-a lungul veacurilor. Imagini cu costume pupulare din secolul trecut – sunt prezentate in slit-urile care urmează!

 

Costumul purtat de femei

 

Este înfăţişat pe Columna lui Traian ca o ţinută elegantă chiar pentru zilele noastre, se compunea dintr-o rochie-tunică lungă, peste care era drapată ingenios o mantie largă, în timp ce îmbrăcămintea comună, reprezentată în metopele şi basoreliefurile de la Adamclisi, era alcătuită dintr-o cămaşă de pînză încreţită la gît, de o formă purtată pînă azi în Moldova, peste care este încinsă de la brîu în jos o bucată de ţesătură asemeni catrinţei.

 

Ţinuta vestimentară populara femeiasca este compusa din camaşă, poale si piesa care acopera de la brâu în jos care se diferentiază de la o regiune la alta. Ea poartă mai multe denumiri în concordanţă cu zona geografica ”catrinţa”, ”vâlnic”, ”fotă” şi ”opreg”.

 

Catrinţele Peste poale, în faţă şi în spate se pun catrinţele negre cu dantelă pe marginea de jos (modele păstrate în zona  de munte, la momârlani şi în cea  a Sibiului). Ambele catrinţe sunt brodate pe părţile laterale cu dantelă neagră, iar în partea de jos, aproape de jumătate au două benzi late de ornamente cusute cu mătase neagră sau alte culori sobre în motive geometrice sau florale . În Maramureş catrinţele sunt teşute din lână, pe fond negru cu dungi orizontale gri (in antichitate) roşii sau portocalii (actual) .

În încălţări atât femeiele cât şi bărbaţii purtau şosete groase de lână numite călţuni, încălţămintea tradiţională fiind opincile. Portul popular femeiesc din zona Muscel  se caracterizează în primul rând printr-o unitate desăvârşită, fiind cunoscut şi sub numele de „portul românesc cu fotă”. Elementele constitutive: fota , iia, marama, ştergarul, betele, etc., (aşa cum este costumul  în care sunt îmbrăcată eu acum!)

 

În ceea ce priveşte costumul popular moldovenesc destinat femeilor include în structura sa  componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, purtate în funcţie de importanţa zilei şi sărbătorii. Toate acestea mai ţin şi de vîrsta şi statutul social al femeii, caracterul sezonier şi felul ocupaţiei, simbolistică şi preferinţe, zonă de circulaţie şi etc. Peste tot, femeile căsătorite şi cele în vîrstă , respectă anumite principii în realizarea costumului, preferînd culori mai reţinute, modele de croi mai arhaice şi modeste, utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un material ţesut mai simplu. Fetele tinere purtau costume naţionale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap basmaua sau  ştergarul de îmbrobodit ori şorţul de protecţie pînă nu obţineau statutul social de tînără nevastă – femeie căsătorită.

 

Catrinţa şi cămaşa purtate de femei, necesită descrierea unor numeroase detalii comparative, pentru care nu ne este suficient timpul expunerii, ele făcând obiectul unor lucrări de vastă întindere. Alaturi de acestea o foarte mare insemnatate mai consta in ”gateala capului” ce de asemenea se deosebeste de la o zona la alta, prin frumusetea tesaturilor si a broderiilor sau a celorlalte podoabe. La marame, naframe, cepse sau cununi se adauga si diverse accesorii vestimentare romanesti ce vin in completarea ansamblului cum ar fi braiele si betelele. In timp specialistii au gasit in evolutia costumului popular detalii de influenta occidentala si orientala ce si-au adus aportul in modernizarea costumului de curte si boieresc, în perioada  evului mediu.

 

Pentru că cercetări demne de luat în seamă vorbesc de Maramureşul istoric (dacic) se poate  face  un studiu comparativ al costumului popular – femeiesc şi bărbătesc – al acestui ţinut cu celelalte costume din provinciile româneşti, raportate la costumele reprezentate pe monumentele antice amintite. Zona maramureşeană -azi – se constituie într-un spaţiu al populaţiilor mixte, prin urmare şi al întâlnirii dintre diferite datini, obiceiuri şi tradiţii, între moduri distincte de a înţelege lumea şi universul. În fond, convieţuirea în acest context permite o reflectare a varietăţii în unitate, elementele de împrumut fiind “asimilate creator în conformitate cu gustul şi concepţia artistică a poporului

 

Găteala părului şi acoperitoarea de cap

 

Fetiţele de până la 7-8 ani  poartă părul rătunzat (tăiat rotund de jur împrejurul capului), iar pe măsură ce creşte îl împletesc în 2 cozi lăsate pe spate (de care se agaţă o partă-panglică simplă sau colorată, care reflectă statutul social sau lână colorată-pletence). Boresele (femeile mai în vârstă) şi bătrânele poartă părul în cozi strânse la ceafă sau peste cap (cele două cozi de la spate sunt aduse în cerc către frunte, peste care se pune marama în zilele de sărbătoare sau basmaua care se prinde diferit:

a) într-o parte (dreapta, de obicei) sub colţul lăsat liber la fetiţe;

b) la spate, sub colţul mare lăsat liber la nevestele tinere;

la spate, peste colţul mare (femeile mai în vârstă)

d) în faţă, sub bărbie (bătrânele).

Femeile mai ales cele din clasa privilegiată purtau capul acoperit cu o năframă legată peste părul strîns în coc, pe cînd cele din popor umblau cu capul descoperit.

 

***

Costumele populare impresioneza prin originalitate, particularitati stilistice, ce sunt reprezentative pentru costumul din difeite zone geografice si bineinteles conform categoriilor sociale. Dupa tipul de ocazie, straiele  mai simplu ornate sunt folosite incepând cu  muncile agricole, regasindu-se pana la cel mai frumos ornat, cel de nunta.

 

Pentru a obţine ţesăturile dacii practicau meşteşugul ţesutului dar cunoşteau şi diferite procedee de obţinere a materialelor textile prin împâslire, prin care obţineau pâsla utilizată mai ales pentru confecţionarea bonetelor. Ulterior îmbinarea tehnicilor de ţesut şi a celor de prelucrare prin piuare a generat obţinerea unor stofe cu calităţi excepţionale şi anume postavul. Tehnologiile rudimentare de obţinere a postavului de casă cunoscute în antichitate au fost practicate de români, până la începutul secolului  al XX-lea, iar în judeţul Covasna, chiar şi în prezent. În termenii locali – în funcţie de ţinut, aceste ţesături sînt numite: „aba”, „suman”, „şîiac” etc. Din aceleasi materiale erau confectionate si straiţa sau desagii de cărat hrana sau alte produse.

 

Din fier, dacii confecţionau diferite accesorii pentru vestimentaţie cum ar fi catarame, nasturi, fibule etc. Din materiale mai ieftine se confecţionau podoabe destinate celor cu o poziţie socială mai joasă, iar din bronz şi aur celor din clasele privilegiate. Cele mai multe podoabe erau din argint şi se foloseau pentru prinderea pelerinelor (atît la femei cît şi la bărbaţi). Femeile mai purtau în jurul gîtului colane, mărgele din bronz, din sticlă, iar pe mîini brăţări spiralice, lanţuri, mai rar inele şi cercei. Se consideră că podoabele scumpe erau purtate numai de cei avuţi. Se practica şi tatuajul, care era considerat semn de nobleţe.

 

În decorul podoabelor deseori sînt reproduse imagini de fiinţe umane şi animale, motive vegetale sau fantastice, lanţuri ornamentale obţinute prin împletire sau îmbinări de inele, palmete şi capete de animale stilizate. Asortate cu costumul de forme simple cu o gamă cromatică modestă bijuteriile şi accesoriile vestimentare creau o imagine impresionantă accentuînd prin strălucirea lor spiritualitatea puternică a dacilor. Totodată e necesar să afirmăm că unele aspecte ale creaţiei populare materiale şi spirituale, inclusiv şi în domeniul costumului, poartă amprenta structurii demografice a zonei etnografice concrete. Aceste mici deosebiri se referă la croială, ornamentică, culoarea unor detalii din structura costumului.nsamblul costumului bărbătesc comparativ cu cel femeiesc conţine mai puţine variante tipologice şi este decorat mai redus. Pentru iarnă atât bărbaţii cât şi femeile aveau şube, sumane sau cojoace aproape identice. Voi prezenta pe scurt, elemente vestimentare comune, nelipsite in anotimpurile reci, purtat  atât de femei cât si barbaţi în toate regiunile:

 

Pieptarele şi cojoacele

 

În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât portului femeiesc cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea voi insista asupra acestora doar în măsura în care reflectă anumite variaţii.De pilda, in  Maramureş: pieptarul este scurt până la brâu, din piele, căptuşit cu blană (chiar şi cel din timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă (aplicaţii de piele subţire, colorată) şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa). Pieptarul bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante:

a) cel bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini;

b) cel care are aplicaţii de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate;

c) cel mai complex din punct de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii  şi nasturi din piele, ţinte de metal şi ciucuri din lână.

 

Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu postav de culoare neagră, sură, verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă pe vreme rece, de 2 tipuri:

a) de tip suman – având un croi simplu  deschis în faţă cu mâneca prinsă de umăr, în culoare naturală sau

b) cu gaica la spate, cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de cea din Oaş prin tehnica de înnodare a miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic celui din Oaş, dar diferă prin modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.

 

Încălţămintea

 

Maramureş: opincile din pile de vită cu obiele ţesute din lână albă vor fi înlocuite de cizmele negre (uneori şi roşii) cu toc şi cu ornamente la călcâi(ţinte)

 

Anexe, podoabe:

 

Un rol aparte în ţinutele femeilor aveau bijuteriile şi accesoriile vestimentare. Datorită calităţilor materialelor din care au fost confecţionate unele din acestea pot fi analizate pe viu, deoarece sînt păstrate în colecţiile muzeelor lumii. Podoabele şi obiectele din metal preţios – culminând cu braţările dacice – găsite în săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie şi ingeniozitate.

 

Maramureş: zgărdanul apare sub o formă inedită (zgarda scumpă) , adică a unor şiruri de 20-30 de mărgele de coral, purtate în zilele festive. În rest, aşa cum dovedesc piesele arheologice descoperite ca: inele, braţări, cercei împodobeau mîinile şi capul femeilor.

 

De subliniat că celebrele braţări dacice erau purtate de bărbaţi, lor atribuindu-se si calitaţi electromagnetice, adevărate captatoare energetice, care sporeau puterea braţelor şi a minţii.Accesoriul principal – amintit mai sus – rămâne chimirul, prevăzut cu un lăcaş gen portmoneu, unde erau păstraţi banii, dar si alte spaţii delimitate, folositoare de pildă pentru gresia  (o piatră tare) cu care ascuţeau coasele de cosit fânul etc.

 

Mulţi detractori ai neamului nostru, de-a lungul vremurilor au contestat ideea continuităţii populaţiei Daciei. De altfel cred că acest fapt l-a determinat şi pe savantil Bogdan Petriceicu Haşdeu  nu numai să se întrebe în cadrul omui dialog interior ci chiar să pună pe hârtie întrebarea retorică: „Perit-au dacii?” dându-şi cu siguranţă seama de importanţa acestei teme fundamentale. Acum, peste încă un veac de când a fost pusă această întrebare, timp în care polemicile au continuat, răspunsul nostru este neîndoios şi categoric NU! Unul din argumentele forte, pe lângă cel al graiului, al unităţii de limbă şi simţire – reflectată în mod fabulos în bogăţia nuanţată a folclorului, culminând cu  fascinantul dans terapeutic bărbătesc „Căluşul”, care a făcut obiectul prezentării unei lucrări în anii anteriori, alături de multiple ritualuri precreştine asimilate de biserică – toate se regăsesc până azi pe o întindere ce coincide cu întinderea vechii Dacii. Dintre toate mi se pare semnificativ portul popular poate şi pentru faptul că îl vedem purtat cu mândrie şi demnitate zi de zi la posturile de televiziune (desigur la emisiunile de profil), de toţi atiştii interpreţi ai folclorului românesc, fie în cântec şi joc ori în reconstituirea sau chiar practicarea ritualurilor arhaice.

 

***

Concluzii

 

Analizând comparativ elementele costumului dacic şi formele de port popular autohton, păstrate în colecţiile muzeelor se pot trage concluzii deosebit de interesante. Poate fi observată o continuitate uimitoare a tipurilor vestimentare antice purtate de daci, modificările în timp referindu-se doar la diversitatea materialelor utilizate şi tehnologiile de prelucrare ale acestora.

 

Este bine să ştii ca român să diferenţiezi o iie de Muscel, o fota de Bucovina, un brâu de Bistriţa, o maramă din Oltenia şi un sorţ cu franjuri din Haţeg sau un clop de Oaş. Ideal este să ne cunoaştem datinile şi tradiţiile pentru a ne putea putea însuşi cu uşurinţă originile noastre pur româneşti.

 

Importanţa şi  scopul cercetarii pe teren a portului popular poate fi multiplu.  Pe de o parte, se urmăreşte identificarea unor piese de costum, rămase încă necunoscute sau care sunt pe cale de dispariţie, pe de altă parte, se încearcă suprinderea diferitelor procese de influenţe interetnice sau intraetnice, care au avut loc de-a lungul veacurilor şi care au determinat o anumită evoluţie sau schimbări survenite în portul popular.

 

Acoperind corpul uman în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera. Portul este o marcă identitară de o mare importanţă. Costumul este purtat cu multă mândrie, dar aceasta înseamnă mai mult de atât, el nu trebuie redus la aspectul pur fizic şi trebuie văzut ca o expresie a zbuciumului lăuntric al  ţărăncilor în căutarea celor mai expresive forme artistice.

 

Prin urmare putem afirma pe bună dreptate, fără să greşim, că poporul român este – cum s-a mai spus – un popor antic în viaţă! Pentru ca femeile sunt cele care prin lucrul mâinilor lor au îmbracat omenirea de-a lungul mileniilor, închei cu poemul dedicat femeilor din Carpaţi:

 

(Elena Armenescu – Poeme din volumul Memoria Statuillor)

 

Hărăzită  de  zeu

 

Îţi mulţumesc ţărancă română

Ce te-ai păzit de „înnoiri”

Ca de tăişul straniului

Tu nu eşti preamărită, ca în măreţe fapte

Dar tu ai în grijă viaţa zi şi noapte.

 

Tu, care nu ai dat pradă flăcărilor

Războiul de ţesut şi prietenă ai rămas

Cu vegherea mirosului de pâine, a icoanei

Ce stă şi azi deasupra dăinuirii vetrei tale

Cum stau cuibărite

în ascunzişurile dinspre imnuri

Cântecele de leagăn, doinele, baladele

Lumini ale bucuriei extatice timpurii şi târzii

Ce ai dat-o anilor cu florile pe care le iubeşti

Le porţi în suflet, le-ai făcut vorbitoare

zâmbindu-ţi ele vesele iernile din covoare

 

Când viscolul în galop nevăzut

Bântuie ţinutul şi hornurile

Belşugul îţi inundă masa,

Velinţele împodobesc casa,

în sunetele cântecului de dragoste,

şi colindelor în care ai tăi au crezut.

 

Tu, singură mergi curajoasă prin păduri,

cunoşti glasul păsărilor, ierburile, fiarele

şi ca prin farmec sub semnele tale, se supun

urmându-te îmblânzite, vieţuitoarele!

 

Izvoarele

 

spală rănile dorului depănat pe marginea apei

Din murmurul lor împrumuţi câteodată suspinul

Când o nefastă despărţire îţi dăruie destinul.

 

Aur

 

din aurul lunii presari pe cărări de simţire

Alături de iubit îţi clădeşti neobosită, fericirea

pe cărări suitoare ţi-aleargă copiii apăruţi ca din vis

din trupul tânăr şi împrimăvărare, din necuprins,

din  tainic balans

al duhului vieţii, rodire în fantasticul dans.

 

Tu, care eşti trecut, şi aşteptare eşti

Plămădită din supunere şi nesupunere

Din tărie şi răbdare, bogată

Ca o păzitoare investită de zeu, neînfricată

Străbaţi în febra paşilor armonii carpatine

Şi te înalţi ca o statuie în faţa grindinii şi ploilor

Stăpână a plaiului, sclava bucuriei zorilor

 

Eşti născătoare a vitejilor adevăraţi

Tu, care nu eşti o legendă, ori fiică de împăraţi

Ci o femeie vie, trează, simplă din Carpaţi

 

***

 

Cât despre grai, mai grăitoare decât orice argumentaţie mi se pare poezia lui George Coşbuc:

 

Graiul neamului

„Fie-a voastră-ntreaga ţară, Şi de cereti, vă mai dăm, Numai daţi-ne voi graiul Neamului si se sculară Să ne vremuiască traiul Câti duşmani aveam pe lume! Graiul ni-l cereau anume, Să-l lăsam! Dar nestrămutaţi strămoşii Tot cu arma-n mâini au stat: Au văzut si munţi de oase, Şi de sânge râuri rosii, Dar din ţara lor nu-i scoase Nici potop şi nici furtună. Graiul lor de voie bună Nu l-au dat! Astăzi stăm şi noi la pândă, Graiul vechi să-l apărăm; Dar pe-ascuns duşmanii cată Să ni-l fure, să ni-l vândă. Dacă-n vreme tulburată Nu ne-am dat noi graiul ţării, Azi, în ziua deşteptării, Cum să-l dăm? Repezi trec cu vifor anii, Ispitind puterea ta, Neam român! Cu ură mare Vor căta mereu duşmanii Graiului român pierzare; Dar să piară ei cu toţii: Nu l-am dat, şi nici nepoţii Nu-l vor da!”

———————————————-

NB Lucrare prezentată la cel de al XIV-lea Congres de dacologie 16-18 august Buzău, România

 

Dr. Elena AARMENESCU

Membra a USR

Bucureşti

august 2013

1 thought on “STRAIUL ŞI GRAIUL – ARGUMENTE PENTRU SUSŢINEREA CONTINUITĂŢII POPORULUI GETO-DAC PE TERITORIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI

  1. Excelentă lucrare! Mă bucur mult să ştiu că a fost prezentată la Congresul de dacologie.
    Sincere felicitări, Elena Armenescu!
    Felicitări pentru postare, dragă prietenă, Gabriela Petcu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.