TESTAMENTUL UNEI SCRIITOARE CARE A ZÂMBIT VIEȚII

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2013

BUICA-Elena-x7WBjpgElena BUICĂ

 

În efemeritatea existenţei noastre pământeşti, fiecare ne dorim să marcăm trecerea firească prin „cele pământene” în tradiţia veche, sădirea unui pom, sau ceva care să ne reprezinte ca individ, parte dintr-o societate în care ne-am născut, ne-am format şi am vieţuit, cu bune şi cu rele deopotrivă. Unii lasă averi, adevărate tezaure dobândite cu trudă sau poate nu, trăind o viaţă întreagă înrobiţi de strălucirea lor, alţii îşi drămuiesc moştenirea în tainiţele sufletelor lor, aşezând-o în cuminţenia unui alt fel de bogăţii, acelea de sorginte spirituală.

 

Zestrea pe care eu o las este una de suflet, cea a scrierilor mele, o zestre învăluită în zâmbetul pe care l-am dăruit mereu vieţii şi în special oamenilor cu deschidere spre lumină, bunătate şi împliniri pe calea cea dreaptă. Cuvintele poetului Tudor Arghezi din poezia „Testament”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”, mi se se potrivesc şi mie, fără să fac vreo trimitere şi la valoarea scrierilor. În lada mea de zestre nu se găsesc decât scrierile literare izvorâte după puterile mele din profunzimea trăirilor şi gândurilor zămislite în vâltoarea vieţii sau în ceasurile de singurătate. Când am venit în Canada, am renunţat la agoniseala din ţară în schimbul altor valori, cele de ordin spiritual, şi chiar dacă au fost renunţări care m-au durut am învăţat cum să aşez în cufărul ce-l voi lăsa moştenire, acel ceva care a întrecut în bine ceea ce am pierdut în plan material, lada mea de zestre spirituală. În ea sălăşuieşte spiritul meu deschis în relaţia cu oamenii, cu natura, cu lucrurile mai importante ale lumii, în relaţia cu Dumnezeu. Aici zace aşteptarea dar şi stăruinţa de a surprinde şi oglindi faptele pozitive pe chipul celor care biruie vicisitudinile vieţii. Aici se poate auzi şi tumultul gândurilor şi frământărilor cu care am încercat să reclădesc o viaţă, cu universul şi relativitatea ei, din frânturi, din petice de forme şi culori diferite. Sunt gânduri născute din contemplarea asupra propriei vieţi, dar şi din experienţa altora, o adevărată adunare de reverberaţii care au venit din substratul trăirilor interioare, punând în mişcare secrete roţi sufleteşti.

 

De cele mai multe ori cu zâmbetul pe faţă, am scris câteodată şi pe răni care sângerau, dar cel mai adesea am încins peniţa în cerneala dragostei de viaţă, a iubirii şi respectului faţă de semeni, scriind rânduri, rânduri mereu cu speranţa că acestea vor respira în timp. Ele au adunat laolaltă căutările înfrigurate, izbânzile şi umilinţele neputinţei de a cuprinde necuprinsul sau de a depăşi propriile limite, dar şi speranţa de a fi de folos atunci când va veni timpul ca această ladă să se deschidă.

 

Trăind în Canada, ţara pe care o iubesc şi o respect din adâncul inimii, am scris nenumărate pagini despre aceste locuri binecuvântate, dar niciodată nu m-au părăsit nostalgia şi dorul de ţara mea natală, România, şi de Ţigăneştiul copilăriei mele, iar prin osârdia condeiului scrierile mele s-au aşternut între aceste două lumi.

 

M-am aplecat cu drag asupra mai multor aspecte privitoare la Ţigăneştiul natal, ca o încercare de restaurare, într-un anume fel, a unui spaţiu concentrat de românitate, cu structuri stabile de esenţă ţărănească, cu orânduială străveche, aşa cum era în timpul copilăriei mele, momente pe care le-am trăit înainte de mişcările tulburi care au urmat şi care au produs atâtea răsturnări de valori. Chemând faptele să se adune într-o albie cu apă limpede, ca pentru primenire, am încercat doar a resuscita câteva secvenţe care aparţin istoriei noastre, pentru a nu se uita şi a nu se pierde un anumit şir de valori. Am fost atrasă de enigmele şi starea de frumuseţe a arhaicităţii satului românesc, fără să vieţuiesc acolo ca un om abstras din timp. Atâta vreme cât pământul se învârte, n-am putut rămâne înţepenită doar în contemplaţie restrospectivă. Am reintrat în vremurile în care trăiesc cu temperanţa şi cu firescul necesar, pentru a nu fi privită de către semenii mei ca picată din stele  într-o contemporaneitate în care, parcă, nu îmi mai găsesc locul.

Desi am bătut cărări ritualice cu simţământul statorniciei, nu am ramas  în arhaicitate, dar nici nu m-am luat la întrecere cu cei care exersează caligrafia mai subtire a omului modern, cel al zilelor noastre. Îmi place să înclin condeiul mai mult spre clasicism, fiindca e  mai încărcat de etică.

 

M-am străduit să prezint şi lucruri noi, stăruind mai ales asupra acelora care pot să dureze, care să imortalizeze experienţele omeneşti, să îmbogăţească orizontul cititorilor cu noi realităţi, aducându-le un plus de cunoaştere, să le facă viaţa mai mai variată, mai interesantă. Prin ceea ce am scris am încercat să scot în relief oamenii de lângă noi cu conduită exemplară, dar pe care adesea nu-i remarcăm în zorul cu care suntem presaţi de timp. Pentru că iubesc în aceeaşi măsură şi literatura şi literaţii, m-am aplecat cu admiraţie şi respect asupra unor cărţi şi asupra autorilor lor, pentru a pune în lumină căutările lăuntrice care duc la esenţă, străduindu-mă să surprind, de cele mai multe ori, concreteţea unei clipe.

 

Scrisul meu s-a aşternut întotdeauna cu entuziasm, stăruind asupra cuvintelor, dorindu-mi să le fac să mă asculte, ca apoi să le aşez în ordinea cea mai potrivită, în încercarea de a pătrunde în insondabila viaţă sufletească. Într-un fel, scrisul meu este şi ca o împotrivire în faţa lumii roboţilor care au stăpânit un domeniu considerabil din existenţa noastră, împingând în umbră tărâmul sentimentelor, al emoţiilor, al fiorului vieţii.

 

Cele mai multe scrieri ale mele nu se întind pe multe pagini, având o dimensiune rezonabilă şi încadrându-se în rigorile genului literar căruia aparţin, proza scurtă. Mi-am îngăduit o mai mare largheţe doar acolo unde frumuseţile pământului strigau implorându-mă să le acord spaţiu mai extins, din care apoi să poată fi „gustate” cu bucurie şi interes de către cititorii însetaţi de minunăţiile acestei lumi.

 

Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor.

 

Zâmbetul meu o învăluie cu multă căldură şi pe draga mea nepoată, Mara-Elena, mângâierea sufletului meu, dar se îndreaptă cu gratitudine şi sinceritate şi spre cei ce vor urma, şi tuturor le încredinţez, alături de dragostea-mi nemărginită de oameni, de frumos şi de bine, dorinţa de a duce mai departe şi a face să strălucească necontenit lumina din cuvânt.

 

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

23 august 2013

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors