CUPLU ȘI SPECTATOR

Dan CARAGEA

Fiecare din noi este, în cuplu, oglinda frumuseţii şi dorinţei Celuilalt. În ritualurile amoroase, cel ce priveşte se uneşte cu cel care este privit. Adesea, adâncirea în intimitatea erotică se face însă cu ochii închişi, ca într-o vertiginoasă călătorie în vis. Se spune că plăcerea adevărată se obţine doar prin abandonarea de sine, prin ofranda trupului, pentru ca Celălalt să ne poată poseda în voie, după propriile-i dorinţe. Este evident însă că în iubirea carnală, rolurile se schimbă, dorinţele se amestecă, iar partenerii trebuie să ţină cont de preferinţele Celuilalt, ceea ce face ca scenele de coit să fie puternic stereotipizate, oricâtă fantezie ar intra în acest joc. Mărturie stau repertoriile de poziţii şi manualele lansate pe piaţă. Să ne întoarcem însă la starea de abandon, pentru că acesta este scenariul pentru drama orgasmului, în care o intonaţie aproape „primitivă”, ţipătul, cuvântul tabu se reinvestesc de sacralitate, odată cu acea alunecare în moarte sau în neant, care va domoli, de obicei, cu fiorul său glacial, crescendoul excitaţiei. Orgasmul este plăcerea supremă, starea de fericire cathartică – sincopă a conştiinţei, experienţă a vidului şi invazie, ulterioară, de împlinire şi gratitudine.

Fructul oprit este, în cele din urmă, cel mai savuros fruct, aşa că îi putem înţelege pe zei când apar cuprinşi de frenezie erotică. În tablourile inspirate din naraţiuni mitologice, pictorii Renaşterii au găsit calea convenabilă de a putea înfăţişa sentimente şi pasiuni omeneşti, desigur într-o regie în care pudoarea impune, totuşi, destule limite.

Există un tablou pictat de Bartholomeus Spranger şi intitulat Vulcan şi Maia, c. 1575-1580, aflat la Muzeul de istoria artei din Viena, unde zeul atinge cu dosul palmei obrazul tinerei spre refuzul vizibil al acesteia de a-i împărtăşi entuziasmul. Este una din atitudinile fundamentale ale femeii atunci când nu pare a se împreuna din dragoste. Pentru a accentua contrastul între excitaţia masculină şi răceala feminină, Spranger introduce mai multe semne ale fertilităţii şi erosului: un corn al abundenţei în dreapta jos şi un amoraş care trage într-o parte „cortina” în momentele care preced coitul, căci nu ne putem îndoi de faptul că puterea zeului va înfrânge sfioşenia sau repulsia Maiei.

În pornografia contemporană expunerea părţilor intime şi a coitului, mai ales în filmele „pentru adulţi”, este socotită un afrodiziac pentru spectator. Artele plastice şi fotografia nu au, desigur, aceeaşi „dinamică”, preferându-se captarea tensiunii erotice, a expunerii „controlate”, dar lansând, astfel, punţi în fantasmatic. Totul este gândit, de la postură la recuzită şi scenografie, la lumini şi indicaţii regizorale, dar nu sexul explicit îl interesează cu adevărat pe artist, ci momentele premergătoare. De aceea, esteticul este acompaniat de un erotism accentuat în preludiu şi nu în actul propriu-zis.

În toate aceste situaţii, partenerii sunt puşi să „dialogheze” pentru satisfacerea libidinală a spectatorului. Cum parteneriatul sexualităţii este triunghiular, e lesne de înţeles faptul că regizorul (artistul) îi transferă spectatorului întreaga încărcătură dramatică, pentru ca acesta să se poată bucura de spectacol în cel mai voyeurist mod posibil. Atenţia se va concentra pe ceea ce se dezgoleşte şi ceea ce se acoperă, prin includerea emoţională a spectatorului în câmpul privirii personajelor, sau, dimpotrivă, prin simularea reprezentării scenei în faţa unui privitor absent.

Va mai trebui să adăugăm că cel ce priveşte se neagă oarecum pe sine, devenind spectator-personaj în reprezentaţie, având în faţa ochilor nudurile obiectualizate scenic şi absorbindu-le trăirile. Atinge oare această stare manifestările geloziei? Se pare că da, pentru că emoţionalitatea Celuilalt este întotdeauna ambiguă, percepută ca dorinţă şi învinovăţire totodată. Majoritatea bărbaţilor retrăiesc fantasma adulterului feminin, îndeosebi la începutul unei relaţii, atunci când iubita se dezvăluie sub privirile lor excitate şi când aceştia se confruntă cu imaginea rivalului absent, din trecut, prezent sau chiar viitor, ceea ce poate conduce la un coit îndârjit, de prădător. Violenţa sexuală este, în aceste situaţii, expresia furiei ce se naşte din frustrarea de a nu putea poseda partenerul sau partenera în chip absolut, cu excepţia posibilităţii uciderii fiinţei adorate. Cred că, în chip subtil, desele scenarii ale morţii din fotografia contemporană sunt expresia acestui act sacrificial inconştient.

Alteori, moda refacerii himenului sugerează nu doar simularea virginităţii pentru bărbat, plăcerea unei noi deflorări, ci o alungare abilă a fantasmelor legate de foştii parteneri pe care femeia fie îi va include în cel din urmă, fie îi anulează printr-o amnezie autoimpusă, pentru că masculii nu trebuie să-i mai simtă ca rivali. Cert este că bărbaţii par a intra cu succes în acest joc al „miresei eterne” care îşi recâştigă, ca într-un scenariu mitic, inocenţă. Este neîndoios vorba, la urma urmei, de un act de exorcism sau de purificare.

Pornografia nu cunoaşte eternizarea prin omucidere pentru că excitarea are loc cu un obiect docil, dar neiubit, un bun comun al plăcerii, „împrumutat” pentru o partidă mai lungă sau mai scurtă. Omuciderea, în cazul prostituţiei, ar fi mai degrabă manifestarea unei patologii grave. Când nu se ocupă de astfel de personalităţi atroce, scenele literar-artistice pe tema prostituţiei şi libertinajului dezvoltă adesea, în spectatorul bărbat, dorinţa opusă, de ocrotire sau salvare a femeii pierdute. Nevoia de a simţi gratitudine îl face pe bărbat să transforme o prostituată într-o făptură iubită datorită iluziei masculine de a triumfa, seducând fiinţa al cărei corp este public. La rândul lor, aceste femei răspund cu atitudini de o sfioşenie aproape virginală şi care, catastrofic, pot anula motivul pentru care au fost râvnite.

Aş mai dori să mă refer acum la cuplurile insolite, spunând mai întâi că exoticul a fost astăzi depăşit şi că, deseori, asistăm la propuneri artistice de perechi din culturi diferite. Acest lucru alterează imaginea Celuilalt care, reprezentând ceea ce iniţial se numea stranietate, devine, în literatură, artă şi viaţă, un corp pe care îl putem adora sau repudia, în chip discriminatoriu. Şi totuşi, semnele unei atitudini benefice de toleranţă culturală se întrevăd în imaginile cuplurilor de rase diferite.

Estetizarea, tratamentul special al conjuncţiei corpurilor, este deosebit de importantă în astfel de reprezentaţii, pentru ca dorinţa să se poată transmite cu naturaleţe. Mai mult, subtilităţile plastice par a conduce scenele spre o erotizare intensă, cu fantasmatica adiacentă, ca manifestare a dorinţei, adesea obsesive, de a poseda alteritatea. Să fie vorba aici de o nostalgie a frumuseţii unice, primitive? Sau de miturile culturale din jurul figurii „străinului”?

În sfârşit, cuplurile polarizate pe axa vârstei (tânăr/bătrân) sau pe cea a stereotipiilor frumos/urât (ca în „Frumoasa şi bestia”) sunt încă circumscrise culturaliceşte manifestărilor nevrotice sau ale pulsiunilor perverse şi apar prezente doar în încercări artistice de frontieră. De altfel, includerea corpului minorilor în astfel de scene poate suscita recursul la sancţiuni legale.

Într-o frază, indiferent de cât de îndrăzneţ ar fi spectacolul cuplului, fiind vorba de o mediere, de un triunghi, el ocupă un loc preferenţial în pornografie, cedând însă, în arte, aproape tot timpul scena unui singur personaj, de obicei o femeie.

Dan CARAGEA

Bucureşti

17 august 2013