PORTRET ŞI PSIHOLOGIE

Posted by Gabriela Petcu On August - 14 - 2013

PORTRET-SI-PSIHOLOGIE-x2-wbDan CARAGEA

 

A poza cuiva este întotdeauna un act de seducere ‒ intenţia de a-i dărui Celuilalt o „fotografie” care să-l impresioneze. Cu excepţia narcisiştilor şi histrionicilor, unde nevoia de expunere prelungită este de natură scenică, fiinţele umane preferă, atunci când pozează unei alte persoane, simularea nonşalanţei privirii (fixare, ezitare, deviere) care postulează acea ambiguitate naturală a expresiei printr-un amestec, dificil de cântărit, de inocenţă şi senzualitate versată. De aceea, portretul unei persoane frumoase este ambiguu, urmărindu-ne cu o privire de prăduitor şi de pradă când ne plimbăm prin faţa lui, impunând relaxarea judecăţilor morale, căci omul este, de la Dumnezeu, şi virtuos şi păcătos în trup şi suflet.

 

Cu toate că pozarea trimite la intimitatea expresiei şi la unicitatea omului, artistul este cel ce va decide asupra a ceea ce vede şi descoperă cu privirea-i despotică, dar care va da naştere operei, stabilizând trăirea afectivă şi intelectuală într-o formă globală şi care, la rândul ei, se va stereotipiza cultural, atingând, astfel, o anumită recunoaştere universală a frumuseţii.

 

Oricum, aş vrea să spun de la început că orice portret este ambiguu şi pentru că este dublat de o„figură ascunsă” care poartă semnele psihologiei adânci, individuale. Prin urmare, ceea ce vedem la suprafaţă, chipul exterior, este de natură fizionomică şi psihosocială şi exprimă genul, vârsta, condiţia socială şi tot ceea ce ţine de reprezentaţie (sentimente, imagine de sine, autoritate, prestigiu social, virtuţi şi vicii). În schimb, chipul interior, al imaginii şi reprezentării, ne îndeamnă să descoperim spiritul, dar mai ales sufletul, cu trăsăturile de caracter, cu emoţiile şi stările sale sufleteşti. Acest chip interior se vede cel mai bine în portretele Madonei sau ale lui Isus şi, în general, în toată arta sacră. Arta profană este dominată, dimpotrivă, de chipul exterior şi de aceea frumuseţea care se traduce estetic şi erotic, fiind, în mod esenţial, resimţită ca plăcere. Mai mult, frumuseţea se exprimă totodată şi moral, ca virtute sau viciu.

 

Indiferent dacă este bust sau cap, portretul nu poate fi considerat niciodată o copie, el este transfigurare, chiar şi atunci când artistul alege fotografierea. Un bun portret ne spune că nicicând nu vom mai vedea acea fiinţă aidoma şi că suntem prinşi în mrejele subiectivităţii artistice. Mai mult, oricâte imagini am vedea de la aceeaşi şedinţă fotografică, constatăm, prin acumulare, o îndepărtare a fotografiilor de model, ca şi cum acesta s-ar refuza prizonieratului. De aici, un straniu paradox: nu putem poseda în mod absolut un corp decât prin artă, motiv pentru care mitul artistului şi al modelului său cunoaşte o lungă carieră literară şi fantasmatică. Când sugerăm femeii iubite un anume fel de a-şi prinde părul, de a folosi o bijuterie, un ruj mai deschis sau mai închis, nu purtăm conversaţii neutre, ci facem tentative de suscitare a modelului din ea ca obiect estetic şi de seducţie. Femeia, dar şi bărbatul, se oferă sugerând că s-a aranjat aşa doar pentru privirea Celuilalt. La extreme, exhibiţionismul unuia deşteaptă voyeurism-ul Celuilalt şi invers.

 

Adevărul este că pe măsură ce avem acces la cultura plastică, la milioanele de chipuri pictate sau fotografiate ne putem înscrie pe orbita imaginilor şi propriul nostru chip, aşa cum îl surprindem în oglindă. Relaţia speculară este sănătoasă când produce plăcere, căci imaginea de sine este întotdeauna narcisistă. Repudierea ei conduce la scindare, la ruperea echilibrului interior/exterior, la suferinţă şi pedeapsă. Profund tulburat, portretul lui Van Gogh cu urechea tăiată este poate cel mai bun exemplu pentru scindarea de care vorbeam. La fel, „mutilările” la care tinerele se supun în numele unui stereotip de frumuseţe dezvăluie mai curând carenţe de internalizare culturală decât manifestarea unei estetici superioare. Chirurgia plastică prosperă şi din alienarea omului contemporan, din neputinţa acestuia de a-şi clădi dimensiunea culturală a fiinţei, din eşecul generalizat al educaţiei.

 

Suntem obişnuiţi să asociem portretului înţelesuri, să reprezentăm, să simbolizăm. Psihologii artei, dar şi criticii sau publicul în general, nu par mulţumiţi de dispariţia din picturi şi fotografii (mă refer la cele ce se alimentează încă din realism) a chipului interior. Nu vom şti aproape nimic din ceea ce simte, nici umbră din ceea ce gândeşte persoana al cărui portret în avem sub ochi. Este vorba de o îngustare deliberată a semnificaţilor, preferându-se tratarea frumuseţii chipului ca senzualitatea ce deşteaptă dorinţa sexuală. Acest fenomen este cu atât mai pregnant cu cât tradiţia artistică începe să fie uitată, iar oamenii se obişnuiesc cu o artă ce nu le mai suscită gândirea, lăsându-i pradă plăcerii directe. De aceea, reprezentaţiile sau înscenările frumuseţii din arta realistă contemporană afirmă un despotism al artistului nu doar în raport cu modelul, ci şi cu publicul copleşit de emoţionalitate şi mediocritate a gustului.

 

În arta adevărată, alături de ambiguitate, descoperim ambivalenţa încriptată a sentimentelor şi ceva lăuntric tinde totdeauna să se afirme, să iasă la suprafaţă, chiar dacă captarea emoţiilor şi mai ales a stărilor sufleteşti este mai greu de descifrat de privitor. Bunăoară, arta adevărată ne lasă să citim decepţia sau bucuria pe chipul cuiva. Portretistica nu este neutră în ceea ce priveşte psihologia individuală, mai ales a afectivităţii.

 

La celălalt pol, avem de-a face cu o frumuseţe ce frizează eroticul fără nicio aluzie psihologizantă: feţele unor fiinţe fără spirit şi suflet, obiecte ale seducţiei şi disponibilităţii aproape pornografice. Ceea ce surprinde la tinerele frumoase care se expun dezinvolt în viaţă şi în artă este tocmai anularea trăirilor interioare, pentru ca această frumuseţe să pară permanent accesibilă şi posedată, fantasmatic, nediscriminat. Triumful frumuseţii rezidă astăzi în puterea de a seduce milioane de oameni, or, pentru această „orgie” universală, nu este nevoie decât de stereotipul frumuseţii puternic erotizate. Cam acesta este, pe scurt, şi „secretul” care face ca modelul să devină top model, vedetă, obiect spre care să ţintească dorinţa universală, aşa cum se petrece cu unii actori de film sau de spectacole de televiziune. Să amintim doar de acea profundă trăire libidinală, mărturisită psihanalistului ei, a actriţei Marilyn Monroe când era fotografiată, dar mai ales când provoca aceste mute şedinţe fotografice.

 

Oricum, în „câmpul scopic”, cum spunea Lacan, modelul este privit de artist din afară şi în mod despotic, fiind întotdeauna încadrat, limitat, fie că este vorba de pictură, fotografie sau film. Dar în viaţa reală? Fotomemoriile, aşa cum lesne putem constata, au un câmp scopic şi mai diminuat. Doar prin captarea privirii modelului în operă, acesta începe să mă privească, în trăirea mea, deşi nu eu sunt artistul, ci un altul, seducându-mă, fascinându-mă, obsedându-mă, devenind la fel de tiran ca şi artistul când l-a pictat sau fotografiat, dar despărţindu-se definitiv de el. Fiind eu Celălalt sunt, în acelaşi timp, şi oglinda celui care mă priveşte din tablou.

 

Dan CARAGEA

Bucureşti

10 august 2013

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors