Perpendiculară pe un colţ de nemurire

Octavian Curpaș

Motto: “Plângând, Te-am căutat cu sete de eliberare,/ Arzând de dor de Tine ca şi un nimb de soare.”

“Sunt pasionată de Domnul, aş vrea să-L explorez şi să cresc în relaţia cu El. Îmi place să citesc Sfânta Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu şi răspuns la dilemele mele. Consider că este un hobby, dar şi o responsabilitate să le vorbesc oamenilor despre Domnul”, mărturiseşte Adina Sas-Simoniak, autoarea volumului “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”. “Dumnezeu nu este o religie”, continuă aceasta, “El este o FIINŢĂ care ne iubeşte, ne ascultă rugăciunea şi doreşte să comunice cu noi. Aceasta am înţeles când am citit Noul Testament şi am început pentru prima oară să mă rog sincer şi spontan. Şi aşa, m-am apropiat tot mai mult de braţele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simţeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate, am căzut la picioarele Lui şi L-am rugat să mă primească aşa cum eram şi să îmi şteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn şi Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieţii mele şi m-a împlinit.”

Arta ca profesie

Născută intr-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, într-un sătuc de la poalele Munţilor Zarandului, Cuvin, din judeţul Arad, Adina Sas-Simoniak este licenţiată în actorie la Academia de Teatru din Tg. Mureş. În aprilie 1997, aceasta emigrează împreună cu soţul ei în Statele Unite.

În publicistică, Adina Sas-Simoniak debutează în revista “Oastea Domnului”, după care continuă să se afirme cu articole în “Flacăra Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Clipa”, “Genesis”. Poeta are de asemenea, şansa să editeze câţiva ani la rând, revista Televiziunii Creştine Române – “Creştinul în acţiune”. În aprilie 2003, vede lumina tiparului prima ediţie din “Orizont creştin”, revistă publicată de Adina Sas-Simoniak. Probabil singura tipăritură ce reuşeşte să îi unească pe creştinii de diferite confesiuni – ortodocşi, baptişti, penticostali, creştini dupa Evanghelie şi adventişti,  “Orizont creştin” se distribuie în toată comunitatea română din Chicago şi împrejurimi. Construită in jurul unor rubrici precum “Ştiaţi că…?”, “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sănătate”, “Colţul de literatură”, “Maxime şi cugetari”, rebus, etc. revista îşi asigură finanţarea doar din reclame.  Nu de mult, “Orizont creştin” şi-a întrerupt apariţia dar continuă să apară ȋn versiunea online, la adresa: www.orizontcrestin.org

Adina Sas-Simoniak – scriitoare şi consilier spiritual

În anul 2002, iese de sub tipar “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”, prima carte de versuri ce poartă semnătura Adinei Sas-Simoniak. Pe lȃngă aceasta, poeta se mai ocupă de editarea a încă doua volume – “Semnul vieţii” (o plachetă cu stihurile pictoriţei Dorothea Fleiss din Germania şi poze realizate de artista-fotograf Lia Deznan din Chicago) şi “Picuri din suflet” de Ion Şoimoşanu. Ca orice iubitor de artă, Adina se hrăneşte la rândul său, cu frumos şi se delectează lecturând din John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth sau Jim Cymbala. Pentru viitor, Adina Sas-Simoniak îşi propune ca pe lângă romanul pe care îl are în lucru, să realizeze şi un tom de poezii şi eseuri, intitulat “Clepsidra cu sentimente”.

O altă preocupare majoră a Adinei Sas-Simoniak este consilierea spirituală. Ştiind că există nenumarate femei singure, neînţelese, în depresie, ce au nevoie de cineva care să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credinţa şi care le conduce la Dumnezeu, aceasta explorează şi exploatează şi domeniul consilierii spirituale. Ea însaşi mamă şi soţie devotată, Adina Sas-Simoniak ştie cât de important este să reuşeşti să “repari” şi să readuci echilibrul în viaţa celor care deşi au dorit să se bucure de şansa unei familii împlinite, nu le-a fost dat sa trăiască o asemenea fericire. Iată de ce, aceasta a devenit un sprijin pentru sufletele “bolnave” pe care le ajută să îşi redobandească integritatea fizică şi psihică.

“Perpendiculară pe un colţ de nemurire”

Vorbind despre volumul “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”, Cristian Petru Bălan, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Româno – Americane, afirmă: “Recent însă am descoperit că realizările poetice ale Adinei Sas-Simoniaknu sunt câtuşi de puţin simple încercări comune. Ele epatează nu atât prin originalitate şi spontaneitate, cât prin graţia feminitaţii, prin nobleţea juvenilă, savoarea expresivităţii artistice şi  supleţea registrului ameţitoarelor iubiri aşezate discret “sub microscopul punctelor de vedere” al fiinţei îndragite. De aici sinceritatea mesajului… Avem, deci, de a face cu o poezie matură şi cu o autoare pe deplin împlinită. Momentul culminant al trăirilor dramatice umane (“Pregăteşte-mă, Doamne, pentru minunata-ntâlnire…”) este pentru tânara  autoare întalnirea în Eternitate cu Isus, eveniment măreţ şi unic ce presupune, încă de pe acum, sacrificii şi devoţiuni zilnice, foarte obligatorii pentru fiecare din noi.”

 „Leg atâtea răni lăuntrice”

Volumul Adinei Sas-Simoniak – “Perpendiculară pe un colţ de nemurire” – se detaşează prin permanenţa unei stări de melancolie impersonală, ce demonstrează faptul că autoarea îşi caută refugiul în lumea cugetării şi a poeziei. Ar mai trebui remarcate de asemenea, bogăţia de idei, originalitatea autoarei în ceea ce priveşte concepţia şi adaptarea formelor de exprimare. În poemele Adinei Sas-Simoniak, sunetul intregeşte efectul imaginilor vizuale, iar limbajul este firesc şi denotă profunzime sufletească. O notă distinctivă o dă simplitatea cuvintelor, familiare ce amintesc de clasici. “Îmi vine să zâmbesc de viaţa-aceasta,/ De moartea asta de idei,/ Şi-uneori mie-un fel de greaţă/ De-ai firii păcătoase zei…/ Înot atunci spre tot Înaltul/ În care cred că Te-oi gasi,/ Şi ca un zbor îmi este saltul/ Peste iluziile pustii./ În graţia Ta – fior fierbinte,/ Găsindu-Te, mă dezrobesc./ Sorbind din nori reflecţii sfinte/ Cu Tine-n vers mă contopesc.” („În vers”)

Pentru autoare, poezia nu este un simplu exerciţiu exterior, ci un mod profund de existenţă. Ea înţelege pe deplin necesitatea de a avea un ideal înalt, de a realiza o perfectă concordanţă între conţinutul ideatic şi forma expresiei poetice, cu atât mai mult cu cât arta este transfigurarea lumii reale într-o lume fictivă. Idealul este în asemenea masură definitoriu pentru un poet, încât lipsa lui afectează grav creaţia. În definirea acestui ideal poetic, Adina Sas-Simoniak rămâne străină de metaforele artificialităţii. Poeta refuză să scrie o poezie de consum, de mimare a sentimentelor, în vederea obţinerii unui succes facil. Creaţia ei este rodul simţirii autentice. « Mă-ntrebi de ce nu scriu/ versuri care să/ abunde de bucurie…/ Fiindcă tot optimismul/ mi-l declanşez- ca nişte proiectile,/ din tranşeele vieţii,/ să ating insensibilitatea/ celor insensibili./ Leg atâtea răni lăuntrice,/ ca o soră de caritate,/ încat n-am timp/ să-mi vindec rana mea./ Şi odată cu sângele din ea/ mă scurg şi eu/ pe o foaie de hârtie.” (“Mă-ntrebi”)

„Sunt decisă să produc simplitate, sinceritate”

În poemul „Rezultat final”, apare dramatic suferinţa omului creator, ideea catharsisului, adică a purificării prin artă, enunţată de „Poetica” lui Aristotel, şi care, la Adina Sas-Simoniak, este înlocuită de certitudinea transformării realizate de Divinitate. Asistăm la spectacolul unor sentimente generate tocmai de problema menirii poetului confruntat cu propria luciditate, cu propria dramă. Totuşi, la Adina Sas-Simoniak, tragicul sfârşeşte într-o dispoziţie jovială, ce denotă legatura puternică a autoarei cu ancestralul, demonstrând o imensă putere de regenerare ce îşi are sursă în atotputernicia nesfârşită a lui Dumnezeu. “Sunt matematic de cerebrală/ în seara asta/ (m-am oprit din calcule/ doar să-mi ascut/ creionul roz cu radiera roasă/ de incisivii mei ce rumegă idei!),/ decizând să sar peste rime şi ritm/ la matematicele stări/ cu dor acut de soluţii…/ Sunt decisă să produc simplitate,/ sinceritate, cuvinte necenzurate/ de meticulozitatea mea specifică/ ce stă la pândă…/ Scriu şi iubesc scriind,/ şi mă împart inocent/ celor ce au nevoie,/ scăpând astfel de cifra 1 (numită “eu”),/ şi mă înmulţesc apoi cu Tine,/ devenind astfel nemuritoare:/ rezultatul căutărilor mele/ operaţionale şi ecuaţionale.”

„Perpendiculară pe cer, din iubire”

Comentând versurile Adinei Sas-Simoniak, Cristian Petru Balan spunea: „Dialogul cu Providenţa este amplificat de un amplu diapazon emotiv, a cărui esenţă este rugăciunea – mai   exact, o rugăciune autocritică – lansată ca o necesitate a purificării şi sfinţeniei sau chiar ca o măreaţă ancoră  spirituală aruncată ispăşitor spre cer: “Mă regăsesc cu ruşine  în Iudă şi plâng/ Şi-atâţia alţi Iuda suflarea Ţi-o frâng…”. Sau: “(…) M-aşez pe traiectoria/  Care-mi dă victoria/ Şi care eşti Tu, perpendiculara pe cer, din iubire.” În acest registru tematic se încadrează şi poemul „Moarte de mine”, în care autoarea înţelege că ea însaşi este copia imperfectă a unui prototip. Prototipul este Marele Eu Sunt, iar contemplarea Crucii o ajută pe poetă să conştientizeze că erudiţia seacă şi inutilă, cunoaşterea artificială nu îşi au rostul atunci când vine vorba despre un poet creştin. Contemplarea Golgotei devine la Adina Sas-Simoniak un îndemn la trăirea autentică, sursa adevaratei cunoaşteri. „Luminând Crucea sfântă înfiptă-n Calvar./ Încep să-nţeleg şi s-accept că pe-un dar/ Moartea de mine ce nu-i în zadar./ Trebuie să mor ca să pot viaţa primi,/ Firea-mi să moară şi starea de gri,/ Pe cruce să mor-apocaliptică zi…/ Eu trebuie să mor, trăind printre vii.”

În „Baladă”, poezie ce aminteşte de simbolismul versurilor lui Bacovia, elanul sufletesc al poetei este „temperat” de multitudinea instanţelor memorative ce rezultă din sugerarea ideii de curgere ireparabilă a timpului. Este interesantă evocarea timpului pământesc, finit, în care autoarea înregistrează pasiv anumite stări de conştiinţă predominate de afect. Poemul se detaşează tocmai prin talentul cu care poeta reuşeşte să comunice emoţia. “Frunzele plouă/ în cadenţa timpului/ se aştern/ pe mantia pământului/ şi mor/ uitând de zbor…/ Sufletu-mi plouă/ în tic-tac-ul vremii/ se aştearnă/ fără teamă/ cu-n zâmbet de mirare/ pe palmele Tale…”

„Numai Tu eşti”

Vorbind despre cheia succesului spiritual, Adina Sas-Simoniak declară: „Îmi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith şi care sună astfel: “Doamne, iată mâinile mele. Ţi le consacru. Ajută-mă să nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tău! Şi aici sunt picioarele mele. Ţi le dăruiesc Ţie. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care pot întrista Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu reţină nici un gând şi nici o imagine care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependenţa de Domnul, dăruire totală, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a deţine cheia succesului spiritual.” În consonanţă cu cele de mai sus este şi poezia „De la…”:  „De la minus la plus infinit/ numai Tu eşti, spulberând din privire/ celeste taine,/ meteoriţi grei de iubire,/ căzuţi în valurile verzi/ ale astralei mele prezenţe/ în proscrisa istorie/ a galaxiei cuvintelor/ perpendiculare.”

“Sfântul Său Sânge”

„Cred că Biserica trebuie să fie o torţă în lumea de întuneric şi păcat în care trăim, iar creştinii sunt chemaţi să iasă dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile şi să meargă în lume, în tranşee, acolo unde se moare, acolo unde este durere şi deznădejde”, se confesează poeta. Tot ea, spune în continuare: “Menirea Bisericii rămâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc în care Duhul mângâie, leagă rănile şi ridică poverile. Ne-am obişnuit să nu avem probleme, să ascultam cuminţi predica şi să plecam acasă cu conştiinţa împăcată că am mers la Casa Domnului… Pentru ca biserica să fie influentă trebuie în primul rând, să se îmbrace cu putere de sus, fiindcă doar Duhul Sfânt ne poate salva din mocirla păcatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica să îşi cunoască menirea, aceea de a evangheliza (şi să înceapă această misiune cu “Ierusalimul” în care ne-a aşezat Domnul), iar în al treilea rând, să folosească resursele mass media (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.” Această Veste Bună este întrupată în poezia Adinei Sas-Simoniak prin noţiunea de „har”. “Isus a văzut toată zbaterea mea,/ Şi din cer, plin de har mi-a întins mâna Sa:/ “- Cum să cred că Divinul pe mine m-atinge,/ Mă iubeşte, mă spală în Sfântul Său Sânge?!…/ Privirea Sa caldă îmi aduce alinare,/ Iar idealurile mele sunt ancorate de soare…/ Azi harul Salvării îmi circulă-n vene/ Purtându-mi dorinţele spre locuri eterne.”

Satul meu

La Adina Sas-Simoniak, icoana copilariei, ecoul ei, se înalţă peste ani, ca în acest „Trecut cu zăpadă”. Copilaria este regretată şi văzută cu ochii sufleteşti ca paradisiacă. Poeta nu doar îşi aminteşte, ci recreează din melancolii, cu o bogaţie de detalii şi descrieri, cu o acută conştiinţă a tragicului, imaginea dorului de copilarie, pe care o percepe ca pe o vreme idilică: „Nu ştiu de ce, dar/ fascinantă, zăpada/ îmi pătrunde întotdeauna/ în ungherele pustii/ şi-mi aduce ceva din odinioară./ …Fulgii înfloresc la fereastra/ speranţei/ şi mirosul merelor coapte/ îmi inundă creierul./ Ca un laser, amintirile/ îmi sfredelesc tăcerea/ coborâtă în mine./ Moş Crăciun gârbovit de secole/ apare ca din neant/ şi colindele stramoşeşti/ mă răpesc, purtându-mă/ în sunet de clopoţei/ pe uliţele astupate de troiene/ din mine-le copilariei mele…”

Copilaria înseamnă acasă pentru poetă, un „acasă” ce defineşte principii morale, învăţături adânci şi obiceiuri ancestrale, specifice neamului din care se trage. „Acasă” înseamnă ordine interioară şi comuniune spirituală, gândirea colectivă şi pitorescul lumii româneşti. “Acasă” mea ca din poveşti apare/ Cu Moş Crăciun, cu brad, cu sfânta stea,/ Şi eu, fetiţa, mă văd cum stau în cale/ Să nu mai plece iar din viaţa mea…” Conectat cu copilaria este şi satul, care devine la Adina Sas-Simoniak, topos al paradisului terestru. Durerea înstrăinării este resimţită de poetă ca nevoie de a contempla locul unde a văzut lumina zilei, de a pătrunde în intimele structuri ale lucrurilor şi ale naturii. „Miroase-n mine-a satul meu/ Cu fân uscat şi eleşteu,/ Cu şezători în seri de iarnă,/ Când fulgi mirajul vor s-aştearnă./ Cu uliţe ce duc în cer/ Şi când e soare sau e ger,/ Şi când în uşă crivaţ bate./ De satul meu sunt azi departe!/ Îl simt în schimb pulsând în mine/ Cu fiecare spic sau pâine,/ Cu struguri cuprinzându-mi talia,/ Când mă pândeşte disperarea./ Mă doare des o rădăcină/ De sat. Forând ca într-o mină,/ Melancolia- ca o carie,/ Îmi cântă acum finala arie.” (“Arie finală”)

Iubirea – „Clorofila umanităţii”

În ceea ce priveşte sentimentul erotic, la Adina Sas-Simoniak facem cunoştinţă cu drama iubirii. Autoarea nu este adepta unor forme, a unor convenienţe sociale artificiale în dragoste. Tot ceea ce o înconjoară se află în consonanţă cu sentimentele ei. În general, erosul Adinei Sas-Simoniak este imortalizat printr-o luminozitate clară, activă, în care fiecare detaliu este decorativ şi organizat estetic. Emoţia vine în revelaţie şi totul are o nuanţă solară. „Palpită fiecare retină/ a lucrurilor mele intime:/ seiful interior cu amintiri,/ ceainicul în care fierb/ săruturile tale de dor de mine,/ Joie D’Amour, parfumul meu/ antidulceag, puţin cam prea serios/ pentru tinereţea mea nonşalantă,/ palpită fiecare inimă/ din circuitele organismului meu/ electrocutat de tine/ cu puterea care ţi s-a dat/ şi care e iubirea-/ Clorofila umanităţii.” (“Puterea iubirii”)

„Soluţia e ieşirea din timp”

În viziunea poetei, dragostea are mai multe avataruri bivalente: este când “speranţa ucisă de tenebroasele nuclee ale amăgirii”, când “un derdeluş de pe care sania imaginaţiei îşi ia zborul spre stele” (inedita imagine!). Sufletul uman pare solicitat intens la nivelul

lucidităţilor livreşti, unde sentimentele, amplificate de otrava dulce a  săgeţilor lui Eros, etalează un recitativ    discret, cu un pregnant sens al reliefului psihologic. Teama de neîmplinire, teama de nereciprocitate, declanşează întrebări durerose, fără răspuns: “Tăcerea noastră a ajuns la apogeu,/ Ce să-ţi spun la bine, ce să-ţi spun la greu?/ Ce să-mi spui când nici tu nu mă regăseşti?/ Nu mai sunt aceeaşi nici tu nu mai eşti.” (Cristian Petru Bălan)

În „Dorinţa de tine”, trăirile poetei au farmecul confesiunilor. Dragostea este inedită şi irepetabilă, iar erosul ajunge să fie dimensiunea esenţială a existenţei poetei. Frământările interioare ale acesteia vorbesc despre năzuinţa de a experimenta prin iubire, cunoaşterea şi fericirea. „În fiecare fibră zvâcneşte/ dorinţa de tine,/ ca un astru în explozie…/ Şi cine s-o aline/ în ritmul trepidant/ al vieţii/ ce nu ştie ce-i introducerea,/ preambulul/ savurării unei flori/ în plin mai./ Soluţia e ieşirea din timp./ Iubitule, hai să transcendem/ plasma lucrurilor fireşti/ în care înotam atât de greu,/ să roadem cu dinţii iubirii/ lanţurile ce ne ţin robi în timp/ şi să impregnăm atmosfera,/ emisfera vieţii,/ cu setea noastră/ de iubire!”

“Fiecare suntem unici în felul nostru”

Vorbind despre volumul “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”,  Adina Sas-Simoniak mărturiseşte: “Scriu “un fel de” poezie. Ceea ce veţi citi sunt confesiuni, gânduri, o exprimare “scriptică“ a sentimentelor mele de dragoste pentru Dumnezeu. Dar, ştiu că Dumnezeu ne înnobilează prin iubire, şi cred în puterea ei, în mirajul ei. Poate tocmai de aceea mi-am lăsat fantezia liberă să creeze pe marginea acestor stări “intime” şi atât de necesare. Vă invit pe parcursul acestor pagini, să faceţi o incursiune, o “incizie” în ceea ce sunt pentru a-L descoperi acolo pe Cel pe care Îl iubesc, pentru a descoperi iubirea din mine-le meu.Vă cer toleranţă: sunt imperfectă. Fiecare suntem unici în felul nostru. Unici, dar imperfecţi! Suntem un microcosmos. Nu gândim, nu scriem, nu expunem la fel, dar suntem fiecare frumoşi în felul nostru. Aşa cred eu despre cei care scriu, confraţii mei.”

Proiecţia luminoasă a acestor cuvinte ale Adinei Sas-Simoniak este şi poezia „Aripi”, în care solemnitatea versurilor are rolul de a defini o secvenţă lirică în care poeta îşi realizează autoportretul: « ca nişte aripi/ de înger/ secundele îşi lasă/ zborul/ pe umbra mea/ creată de/ peniţă/în scris.” Fie ca peniţa Adinei Sas-Simoniak să aştearnă pe hârtie şi de acum înainte, „cuvinte calde, dulci, miezoase” (“Cu Tine”). Fie ca arta ei poetica să exprime întotdeauna acelaşi gând: “Te laud intrând în dulci veşnicii!” (“Din ce îmi dai”).

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona