Testamentul – Guy de Maupassant (lui Paul Hervieu)

Posted by Gabriela Petcu On July - 26 - 2013

Guy-de_Maupassant_1Traducerea: Ioana Chiriță

 

Îl cunoşteam pe acest flăcău în toată firea care se numea René de Bourneval. Era, de felul lui, amabil, puţin cam trist, blazat, foarte sceptic, de un scepticism la obiect şi muşcător, priceput mai ales în desfiinţarea printr-un singur cuvânt a ipocriziilor moderne. Repeta adesea: “Nu există oameni cinstiţi; sau cel puţin sunt cinstiţi numai dacă-i compari cu secăturile.”

Avea doi fraţi pe care nu prea-i mai vedea – domnii de Courcils. Îl credeam din alt neam, având în vedere numele de familie diferite. Mi se spusese de mai multe ori că în această familie se întâmplase ceva bizar, dar nu mi se dăduse niciun detaliu.

Acest om îmi plăcea mult şi curând furăm foarte legaţi. Într-o seară, cum tocmai cinasem la el, în doi, îl întrebai la întâmplare : ”Sunteţi născut din prima sau din a doua căsătorie a mamei dumneavoastră ?”  Văzui cum devine puţin palid, apoi roşi; după care rămase tăcut câteva secunde vizibil încurcat. Mai apoi surâse în felul melancolic şi dulce care-l caracteriza şi rosti : ”Dragul meu prieten, dacă nu credeţi că vă voi plictisi, vă voi da câteva detalii neobişnuite despre originea mea. Ştiu că sunteţi un om inteligent deci nu mi-e teamă că prietenia pe care mi-o acordaţi, va avea de suferit şi, dacă ar avea de suferit, atunci n-aş mai vrea să-mi fiţi prieten.

Mama mea, domana de Courcils, era o femeie simplă, timidă, cu care soţul ei se căsătorise pentru averea ei. Viaţa ei întreagă fu un calvar. Era un suflet iubitor, temător, delicat, dar fu tratată neîncetat cu asprime de acel care ar fi trebuit să-mi fie tată, unul din acei bădărani pe care-i numim ‘ţărani-gentilomi’. La numai o lună de la căsătorie, el se ţinea deja cu o slujnică. Mai mult, îşi luă ca ţiitoare femeile şi fiicele fermierilor săi, ceea ce nu l-a împiedicat nicidecum să aibă doi copii de la nevastă-sa; ar trebui să zic trei, dacă m-aş pune şi pe mine la socoteală. Mama mea nu zicea nimic; trăia în această casă plină în permanenţă de gălăgie, asemenea şoriceilor care se strecoară pe sub mobile. Ştearsă, absentă, înfiorată, se uita la lume cu ochii ei îngrijoraţi şi limpezi, mişcându-se neîncetat, ochii unui suflet temător pe care frica nu-l părăseşte niciodată. Şi, cu toate acestea, era drăguţă, foarte drăguţă, nespus de blondă, de un blond gri, timid, ca şi cum părul ei se decolorase puţin din cauza acestor temeri neîntrerupte.

Printre prietenii domnului de Courcils care veneau în mod regulat la castel, se număra un fost ofiţer de cavalerie văduv, bărbat temut, tandru şi violent, capabil de deciziile cele mai energice, domnul de Bourneval al cărui nume îl port. Era un bărbat vesel, voinic, slab, cu lungi mustăţi negre, stufoase. Îi semăn mult. Era un om citit şi avea un mod de a gândi total diferit de cei din clasa lui socială. Străbunica lui fusese prietenă de-a lui J.-J. Roesseau şi s-ar fi zis că moştenise ceva din această legătură a unei strămoaşe. Cunoştea pe de rost ‘Contractul social’, ‘Noua Eloiză’ şi toate aceste cărţi filozofice care au pregătit de mult întoarcerea cu susul în jos a vechilor noastre obişnuinţe, ale prejudecăţilor noastre, ale legilor noastre perimate, a moralei noastre lipsită de sens.

Se pare că o iubi  pe mama şi la rândul lui fu iubit de ea. Această relaţie fu tăinuită aşa de bine că nimeni  nu o bănui. Săraca femeie, neglijată şi tristă, se ataşă de el într-un fel disperat şi împrumută din comportamentul lui felul lui de a gândi, teoriile legate de libertatea exprimării sentimentelor, cutezanţa dragostei independente; dar, cum ea era foarte sfioasă şi nu îndrăznea niciodată să se exprime cu voce tare, toate acestea fură refulate, concentrate, strânse în inima-i care nu se deschise niciodată.

Cei doi fraţi ai mei erau aspri cu ea ca şi tatăl lor, nu o mângâiau niciodată şi, obişnuiţi a vedea că în casă nu era luată în seamă, o tratau ca pe o menajeră.

Eu fui singurul dintre fii săi care o iubi cu adevărat şi pe care ea l-a iubit.

Muri. Aveam pe atunci 18 ani. Trebuie să adaug, aşa veţi înţelege mai bine ce va urma, că soţul ei dispunea de un consilier  juridic, că o separare a bunurilor  fusese pronunţată în favoarea mamei mele care îşi păstrase, datorită artificiilor legii şi a devotamentului inteligent al unui notar, dreptul de a-şi lăsa moştenirea după bunul plac.

Furăm deci anunţaţi că la notar exista un testament şi furăm invitaţi să asistăm la citirea lui.

Îmi amintesc acest lucru de parcă ar fi fost ieri. Fu o scenă grandioasă, dramatică, burlescă, surprinzătoare, provocată de revolta postumă a acestei moarte, de acest strigăt de libertate, de această revendicare venită din adâncul mormântului acestei martire zdrobită în timpul vieţii sale de moravurile noastre, şi care adresa din sicriul închis, un apel disperat la independenţă.

Cel care se credea tatăl meu, un om gras, roşcovan, care te făcea să te gândeşti la un măcelar,şi cei doi fraţi ai mei, doi flăcăi puternici de douăzeci şi de douăzeci şi doi de ani, aşteptau calmi pe scaunele lor. Domnul de Bourneval, invitat şi el, intră şi luă loc în spatele meu. Cu redingota strâmtă, foarte palid, îşi muşca adesea mustaţa, căruntă de-acuma. Fără îndoială, el se aştepta la ce avea să se întâmple.

Notarul încuie uşa şi începu lectura după ce mai întâi deschisese în faţa noastră plicul sigilat cu ceară roşie, plic al cărui conţinut îl ignora.’’

 

Deodată prietenul meu tăcu, se ridică, apoi se duse şi luă din sertarul biroului său o foaie de hârtie veche, o despături, o sărută îndelung şi reluă povestirea. ”Iată testamentul mamei mele preaiubite:

« Subsemnata, Anne-Catherine-Geneviève-Mathilde de Croixluce, soţia legitimă a lui Jean-Léopold-Joseph Gontran de Courcils, sănătoasă la trup şi la minte, exprim aici ultimele mele dorinţe.

Mai întâi îi cer iertare lui Dumnezeu şi fiului meu, René, pentru fapta ce o voi comite. Cred că acest copil al meu are inima destul de largă pentru a mă înţelege şi a mă ierta. Am suferit  toată viaţa mea.  Am fost luată în căsătorie din interes, apoi dispreţuită, neînţeleasă, oprimată, înşelată necontenit de către soţul meu.

Îl iert, dar nu-i sunt datoare cu nimic.

Fii mei cei mai mari nu m-au iubit deloc, nu m-au răsfăţat nici pe departe, abia dacă m-au tratat ca pe o mamă.

Am fost pentru ei, în timpul vieţii mele, ceea ce trebuia să fiu; după moartea mea nu le mai sunt datoare cu nimica. Legăturile de sânge nu există fără afecţiunea permanentă, sfântă, de fiecare zi; un fiu nerecunoscător înseamnă mai puţin decât un străin; este vinovat căci nu are dreptul de a fi indiferent  faţă de mama sa.

Am tremurat întotdeauna în faţa bărbaţilor, în faţa legilor lor nedrepte, a obiceiurilor lor inumane, a prejudecăţilor lor josnice. În faţa lui Dumnezeu nu mai îmi este teamă. Moartă, alung din mine ipocrizia ruşinoasă; îndrăznesc să spun ce gândesc, să mărturisesc şi să subscriu secretul vieţii mele.

Deci, prin dispoziţie judecătorească, las toată averea de care dispun prin lege, amantului meu preaiubit, Pierre-Germer-Simon de Bourneval, avere care va reveni mai târziu fiului nostru scump, René.

(Această dorinţă este formulată într-un mod mai exact şi într-un act notarial.)

Şi, în faţa Judecătorului Suprem care mă aude, declar că aş fi blestemat cerul şi viaţa dacă n-aş fi avut parte de afecţiunea profundă, devotată, tandră, statornică, a amantului meu şi dacă, în braţele sale, nu aş fi înţeles că fiinţele umane au fost făcute de Creator pentru a se iubi, a se susţine, a se consola şi a plânge împreună în orele de amărăciune.

Primii mei doi fii îl au ca tată pe domnul de Courcils, dar René îi datorează viaţa domnului de Bourneval.

Îl rog pe Stăpânul oamenilor şi al destinelor lor să le dea un loc tatălui şi fiului mai presus de prejudecăţile sociale, să-i facă să se iubească până la moarte şi să mă iubească pe mine dincolo de mormânt.

Acesta este ultimul meu gând şi aceasta este ultima mea dorinţă.»

                                                        MATHILDE DE CROIXLUCE

Domnul de Courcils se ridicase deja  în picioare; strigă : ’Uite testamentul unei nebune!’ Atunci domnul de Bourneval înaintă cu un pas şi rosti cu o voce puternică, cu o voce tăioasă: ‘Eu, Simon de Bourneval, declar că acest act nu cuprinde decât adevărul exact. Sunt gata să dovedesc acest lucru prin scrisorile pe care le am.’

În acest moment domnul de Courcils se îndreptă spre el. Crezui că se vor lua de guler. Stăteau acolo, amândoi mari, unul gras, altul slab, tremurând. Soţul mamei mele glăsui bâlbâindu-se : ’Sunteţi un mizerabil!’ Celălalt pronunţă pe acelaşi ton viguros şi sec : ‘Ne vom reîntâlni în altă parte, domnule. V-aş fi jignit şi provocat de mult timp dacă nu aş fi ţinut, cât a trăit ea, înainte de toate, la liniştea sărmanei femei pe care aţi făcut-o să sufere atât de mult în timpul vieţii sale.’

Apoi se întoarse către mine: ‘Sunteţi fiul meu. Vreţi să mă urmaţi? Nu am dreptul să vă iau cu mine, dar îmi acord acest drept dacă doriţi să mă însoţiţi.’

Îi strânsei mâna fără să răspund. Şi ieşirăm împreună. Eram, desigur, pe jumătate nebun.

Două zile mai târziu domnul de Bourneval îl ucidea în duel pe domnul de Courcils. Fraţii mei, cărora le era teamă de un oribil scandal, tăcură. Le-am cedat şi ei au acceptat jumătate din averea lăsată de mama mea.

Mi-am luat numele după tatăl meu bun, renunţând la cel pe care legea mi-l dădea, dar care nu era al meu.

Domnul de Bourneval a murit acum cinci ani. Încă nu m-am consolat.’’

Se ridică, făcu câţiva paşi şi, oprindu-se în faţa mea adăugă :’’Ei bine, eu zic că testamentul mamei mele este unul din lucrurile cele mai frumoase, cele mai drepte, cele mai mari  pe care o femeie le-ar putea îndeplini. Nu-i şi părerea dumneavoastră?

I-am întins mâinile : ‘’Da, cu siguranţă, prietene.’’

 

Ioana ChiritaText tradus de Ioana Chiriță

One Response to “Testamentul – Guy de Maupassant (lui Paul Hervieu)”

  1. Marius says:

    Foare bine pus la punct testamentul, care desi ar trebui sa fie un act oficial acest document denota o lucrare artistica.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors