ÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ

Teo CABEL  – Poezii

 

CE MULT TE IUBESC

 

Aştept să răsară soarele din umărul tău…

O să te păzesc, până seara,

să văd răsărind  din celălalt  luna

ca un ban, răscumpărându-mă  ochilor negri,

din hău…

 

Ceasornicele horoscopului se-nvârt debusolat.

Lampioane aprinse

pomii, cu lumină florie, îmi arată drumul,

pe când timpul se buluceşte

în quadraturi înfometat.

 

Hai să-l ispitim în copacul lui, pe şarpe…

O să-l privim în ochi prin oglinda spartă:

într-unul din inele i se va încătuşa zâmbetul,

în celălat inel al cununiei,

îl vom lăsa să crape.

 

Din fiecare iubire  rămâne o clipă,

floare de in pe albul de ie;

Universul îşi  potriveşte zborul

după inima de lumină,

pe hotarul de veşnicie.

 

 

BULEVARDELE

 

Tăceri neinvitate

Mă priveau pe fereastră,

 

Din perdeaua timpului

Clipele, picături mari,

Se rostogoleau,

Zaruri cu numere şterse

Umplând paharul nopţii

Cu dâre albe, spumoase,

De cometă.

 

În ochii tăi

Drumul meu era minat,

În gând

Aveai o mitralieră

Cu senzori pentru paşii mei.

 

Am luat buchetul de frezii

Şi  aruncam câte una.

Minele săreau în aer,

Cadavrele petalelor

Detonau alte mine…

Zâmbetul tău,

A luminat camera

Ca un steag alb.

 

Bulevarde largi

Mă aşteaptă în ochii tăi,

Visele

Sunt fără semafoare.

 

 

ÎNTRE DOUĂ IUBIRI

 

Cerul leagăn,

…Nor de berze.

Un glonţ rătăcit

În castelul de nisip…

 

La slujba stâlpilor

Sub naosul cu stele,

Licăriri pe ritmuri de infarct

 

Ploaie de scântei sărate.

 

Oare lumea are început?

Şi ziua de ce este noapte?

 

Iubirea flămândă ca o lupoaică

Dă puilor să sugă

Înainte să moară.

 

 

LA COASĂ

 

Vârful coasei

dă cep,

mustul verdelui

 

se încarcă aerul,

parcă se cimentează

aburii de clorofila în nări

 

plăcerea aşezată straturi

pe limba vacii

 

Vârful coasei

luminează locul

sudoarea cosaşului

se înfige în cioturile rămase,

gâlgâind de tinereţe,

seminte de speranţă

cruci bătute mărunt

în carnea pământului

 

Vârful coasei

ia câte puţin

după pasul omului

ca pulsul inimii

respirând trohaic

 

Vârful limbii

coseşte destine…

 

 

ÎN FOŞNETUL FRUNZEI DE STEJAR

 

Un cerb semeţ, cu ochii  plini de munţi

(bate toaca, pe Ceahlău)

Ridică maiestos din corn,

Să-nalţe cerul cu o palmă.

 

Dinspre câmpie,

Vultur, în zbor de întâlnire,

Sub a timpului năframă

Glisează veacurile în privire:

 

Câmpul,  mai duduie… galopul cailor.

Rugăciuni fierbinti

Piroane în poarta timpului,

Tăişul de granit  al scrutării,

Oţelul săbiei semănând speranţa în ogorul  veacurilor.

Duruitoarea, ison de vecenie.

Cerbul păşeşte  podul ochilor, întins de vultur:

Dunărea , Oltul , Prutul şi Siretul, Jiul, Mureşul şi Crişul

Munţii, câmpiile, înaltul şi hăul,

În freamăt ca frunzişul…

Până-şi închide luna pleoapa

Şi apoi iar… duruitoarea rostogoleşte zorii.

În raza soarelui se ascute cornul cerbului;

Mai jos, se umbresc, crucile date cu var.

 

În brazi se odihneşte luna,

Ctitoria bătrânului  zimbru.

Din chitară, se-ncropeşte tinereţii arvuna,

Escaladarea pe versanţi, spre dimineaţă

Când se stinge feştila, ramâne istoria-ntr-un timbru.

În nopţile de vară, sub grinda de fum  înegrită,

Bătrânul cronicar trăgea să nu moară,

Printre cuvintele neterminate.

Gândul său, ostoit la sfinţirea izvorului,

S-a vindecat de tăcere în strigăt

În ţara lui taica Nicoară.

 

 

Când merele încep să dea în copt

Lupul aleargă-ntins la Kogaion,

Vesteşte zimbrului, de Sfântul Petru

Îl aşteaptă cerbul, pe Toaca, pe Ceahlău,

Să mai ridice cerul cu o palmă

Peste a veacului năframă.

 

 

ÎNTÂLNIRE  NEAŞTEPTATĂ

 

Poezia a ieşit în stradă.

Avea o rochie vaporoasă, de zefir.

Trecea

de la un om la altul,

în ochi adânci

furând zâmbete,

vise, să le ascundă în ani neaşezaţi la rând

în calendar.

Rochia vaporoasă flutura peste chipuri

în valuri

Alergam să prind clipele,

atinse de pulpele ei, metafore bronzate,

multe mi se spărgeau

în amintiri,

începutul versului nu îşi găsea locul

şi titlul nu avea rădăcini

 

îi e dor poeziei de valurile mării, dar

azi… în valurile străzii

înotând într-o mare de ochi, cu valuri înalte,

suflete adânci,

în recifuri colţuroase

şi pestilenţiale.

Oricând te poţi îneca în mulţime

chiar şi pe trecerea de pietoni.

Poezia trece pe lângă broboanele halbelor de bere

şi zgribulită la umbra restaurantului

preferă Anca Parghel şi un pahar de vin…

delirul surdinei

 

La un semafor

m-a atins cu părul mătăsos.

Aşteptam să spună ceva

când m-a privit cu ochii aceia

de tău,

cuvinte memorabile, nemuritoare…

 

Nu a spus nimic,

A trecut mai departe.

Mirosea a mere verzi, urma ei.

Un ritm cu aromă de tei

se-ndepărta cu paşi de ciută,

oraşul

se scufunda în orele serii.

 

 

CU NOAPTEA ÎN PAT

 

Ca o ţigancă,

Zornăindu-şi grele

Brăţările,

Inima,

Cu ochii pe geam

Gemea adânc,

Din toate aşteptările…

 

Până târziu  fereastra

Rămânea goală de venirea ta.

Noaptea, rămasă singură,

Se plictisea sihastra.

Venea la mine -n pat,

Eu,  aprindeam candela.

 

Ca o ţigancă zornăindu-şi grele

Brăţările,

Inima, cu ochii pe geam

Răscolea căutându-te,

Zorile…

Sângerau în cătina de pe deal

Şi tremurau,

Ca roua de metal.

 

 

NOAPTE ALBĂ

 

în livada cu meri

noaptea a venit

în rochie de mireasă

 

logodnă cu visul

 

m-au invitat

la agapă

 

dar bucuria din mine

un vânt

din flori a făcut  o ploaie

 

noaptea a fugit

 

plângea

când s-a împiedicat

la poartă

la marginea livezii

 

***

Vaporul nopţii

Taie câmpul lucernit.

Dincolo de hubloul  galben, umbrele.

Norii îi dă ca pe o spumă deoparte, ferit,

Ca pe visele toate necoapte, deşarte.

 

Vaporul nopţii trece

Spre ţărmul de cafea

Acolo unde, o să pun piciorul, pe mal,

De acolo, în viaţa mea, pe- un alt  val

O scară rulantă de clipe,

În aşteptare

 

Aud inima poemului

 

Orizontul e doar o eşarfă

 

 

ANATOMIA UNEI BUCURII

 

Clipele se ciocnesc puternic,
Ca la biliard,
Se împing într-o mecanică osândită
În buzunarul timpului, bastard.
Noaptea, pulsează, rană deschisă,
Cresc mărăcinii tenebrelor, liniştea
Îşi linge rănile domnişoară proscrisă
Fugărită-n orice cotlon
De lama tăioasă din umbra cuvintelor.
Clipele ciocnite, fiecare în propriul buzunar,
Sunt repede de-o mână nevăzută
Aliniate pentru acelaşi desant
Al geometriei mute unde geografic nu au hotar
Hotarul şi el la rîndu-i are traseul fixat
În acelaşi buzunar.

Sub cerul din mine,
Trandafirul toamnei în privirea odihnită.
Pasăre fâlfâind din aripi va zbura
Din cuvântul meu, cum rugăciunea
Piron în nisipul clipei, nu izbândea să înfigă,
Abia e lăstar şi doar strigă.

—————————————————-

Teo CABEL (Theodor Ştefan CABEL)

Buzău

iulie 2013