Recurs

Posted by Gabriela Petcu On July - 24 - 2013

stilou-scrisLili BOBU

 

Trec prin timp, prin propria mea latenţă, aşteptându-mă patimi şi nimburi. Se rostogolesc clipele şi pe drumul veşnic pieptiş aleargă confuze prin mine, scrijelite în agendă, tumulturi de enigme, griji, probleme, risipindu-mă. Iar când săptămâna îşi cere dreptul la tihnă visez la o nesfârşită lâncezeală, în duminici molcome, punând piedică timpului ca lumea să se oprească şi să nu întârzii la întâlnirea cu ,,sinele meu ostenit, atât de singur, călător de-o viaţă în deşerturi pustii, luptător cu armuri ruginite-n tării…” (Lucia Olaru Nenati)

 

Ieri cineva a încercat să mă deposedeze de această râvnită convalescenţă. Mi-am refuzat clipe de fericire, în numele unei tristeţi nobile şi m-am dat rănită, disimulând, preferând astfel să mă refugiez întru răsfoitul propriilor gânduri şi asemenea poetului Cassian Maria Spiridon ,,să trăiesc fără mine, fără participare, cu detaşare… Viaţa fără busolă. Fără energie. Să-mi fie totul egal.”

 

Golită de mine, cu tot ce-am găzduit şi m-a negat… am căutat în sertarul cu amintiri, Edenul din care nu putem fi izgoniţi, având certitudinea că ,,pot învinge timpul şi pot schimba destinul, pentru că stăpânesc o putere divină: amintirile.” (Nicolae Cornescian) Singurul meu capital pe care  nimeni nu mi-l poate confisca, ipoteca, sechestra.

 

Aceste umbre prelungi, aură a existenţei noastre efemere… melancolice şi tăcute, se rup din noi, atlantide imprevizibile ce nasc nostalgii, ,,icoane ale timpului pierdut”. (Mircea Eliade)

 

,,A rechema bucăţi din trecut, a le retrăi în închipuire – singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil.” (Garabet Ibrăileanu)

 

Şi pentru că, uneori, uiţi parola de acces la straturile adânci ale memoriei, neputând suporta gândul de a fi închis într-un sertar pentru că nu ai putea respira, am înşirat pe podea, ca într-un puzzle, fără a avea imaginea de ansamblu, martorii singulari ai existenţei mele neprefăcute: proiectele mele ratate, filele de jurnal, scrisorile, fotografiile – tot ce-am iubit, tot ce-am visat, tot ce mai vreau să-mi amintesc.

 

Viaţa mea între iluzii şi realitate: destin, hazard, eroare? Un straniu contratimp. Un univers nelimitat, rătăcit în fiinţa mea: fotografii înrămate în retină, îngălbenite de vreme, albite de sărutări…câte clipuri, atâtea poveşti, câte poveşti, atâtea îndoieli, imaginile rămânând aceleaşi. Doar eu m-am schimbat. Căutându-mă pe mine însămi şi pe toţi cei cărora le-am întâlnit privirea, voiam să întreb atâtea lucruri, dar ştiam că ele, fotografiile, nu aveau să-mi răspundă…

 

Revenind asupra unor episoade, chiar dacă nu mai puteam schimba nimic, mi-am rânduit amintirile abia după ce le-am retuşat, alegându-le strategic doar pe cele reuşite, căci ,,viaţa e ca o fotografie în alb şi negru: ai alb, ai negru şi ai o multitudine de alte nuanţe printre ele.”( Karl Heiner)

 

Învăluită în imagini, ,,purtând în mine destule amintiri din caruselul fostelor iubiri”(George Ţărnea), am început să developez clipele imortalizate dintr-o ,,viaţă în care nu pot pretinde c-am ştiut ce-am vrut. Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasmele naive.” (Octavian Paler) Mi-am adus aminte de toate pân’ la urmă, de tot ce-i nobil şi ce-i lumină, de fiecare clipă-pasăre Phoenix, în care aş fi vrut să fiu aşa cum şi-ar fi dorit oamenii pe care i-am admirat.

 

O mână neştiută desenează în mine contururi şi zei se joacă de-a oamenii cu măştile mele. Tuturor (eroi din fotografiile mele) le datorez amintiri fără vârstă: înţelepţilor mei părinţi care mi-au lăsat drept moştenire ,,cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine” (Immanuel Kant), pentru că, învăţându-mă să trăiesc liber, demn şi moral, mi-au oferit propria mea fericire, mi-au deschis o lume, mi-au dat aripi şi cer pentru zbor. Asemenea poetului Al. D. Funduianu, ,,am crescut drept şi curat, într-un climat lipsit de cea mai neînsemnată umbră de suspiciune. Orice alt sentiment decât cel din sfera cuvântului bunătate mi-a fost cu desăvârşire străin, sufletu-mi fiindu-mi mereu deschis. Aşa au pătruns chemaţi şi nechemaţi. Pe toţi primindu-i la fel, cu dalbe petale de crin. Mulţi m-au onorat. Alţii m-au rănit. Candoarea a fost mereu ţinta predilectă. Mereu pusă în rană şi mereu renăscută.”

 

Dascălilor mei de excepţie pe care îi venerez, asigurându-i de toată preţuirea şi recunoştinţa mea, pentru că  mi-au oferit şansa inegalabilă de a le fi discipol, convinsă fiind că le datorez sensibilitatea, reperele mele interioare, moştenirea intelectuală, filozofia asupra identităţii.

 

Mentorilor mei întru profesie care m-au susţinut şi au crezut în mine, necondiţionat, demonstrând că mai există profesionalism şi nobleţe, pentru că mi-au oferit libertatea de a fi eu însămi, de a-mi aparţine în întregime, trăind simultan experienţa limitei şi a depăşirii de sine.

 

Colegilor de birou, devotaţii mei aliaţi din vremuri greu de îndurat, pentru spiritul de sacrificiu, solidaritate şi discreţie.

 

Prietenilor mei (mult mai mulţi decât aş merita), a căror prietenie mă înnobilează, pentru frumuseţea lor ascunsă şi poezia nedezvăluită altora, ce-mi conferă, după fiecare taifas, acea înseninare şi bucurie a regăsirii interioare.

 

Elevilor mei merituoşi şi adorabililor copii ai Grădiniţei ,,Sandy-Belle”, prima grădiniţă privată, iniţiativă pe care am privit-o ca pe o recompensă pentru neîmplinirea de a nu fi avut copii, pentru că m-au ajutat să-mi păstrez inocenţa cu privire la nobleţea gândurilor şi sinceritatea zâmbetelor semenilor mei.

 

Partenerilor vacanţelor mele cu care am călătorit spre orizonturi deschise către alte culturi şi civilizaţii, pe toate meridianele, escapade în care am desluşit o lume, de la care am înţeles că a fi nu ne-a fost de ajuns.

 

Pe nesimţite ,,intrând pe tărâmul adânc ca o rană, plătind la poartă cu roua din geană” (George Popa), un sentiment de goliciune interioară m-a cuprins. Duminica seara totul e pierdut şi mă întorc în propria mea realitate din ,,camera obscură, acolo unde timpul static a încremenit o figură”(Ionuţ Caragea). Şi parcă deja mirosul cafelei de luni dimineaţa invadează casa, alături de un gând trist, acela că o să mă îngrop, ca faraonii, cu bogăţiile mele – fotografiile, mizând pe tăcerea lor.

 

,,Se-mbracă-n demnitate amărăciunea:

Duminica de ieri şi-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.”

,,Duminica de ieri” – Romulus Vulpescu

 

Epilog

,,A trăi înseamnă să poţi supravieţui strivit între două imagini despre tine: a ta şi a celorlalţi.” (Gabriel Liiceanu)

 

Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în această rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, ,,o introducere în bunătatea timpului nostru”, vor face obiectul unui volum pentru ,,minte, inimă şi învăţătură”, intitulat sugestiv ,,Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului”, care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE  ,,REGAL D’ ART”.

 

Lili Bobu

Apărut în Revista Luceafărul

Preluat

Rodica Elena Lupu

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors