Botezul – Guy de Maupassant (lui Guillemet)

Posted by Gabriela Petcu On July - 10 - 2013

Ioana ChiritaTraducerea: Ioana CHIRIȚĂ

 

În faţa porţii de la fermă oamenii, îmbrăcaţi de duminică, aşteptau. Soarele de mai îşi răspândea lumina clară pe merii înfloriţi, rotunzi ca nişte imense buchete albe, roz şi parfumate şi care formau peste întreaga curte un acoperiş de flori. Fără răgaz, pomii împrăştiau în jurul lor o ninsoare de petale mici care zburau, se roteau şi cădeau în iarba înaltă unde florile de păpădie luceau ca nişte flăcări şi unde macii semănau cu nişte picături de sânge.

Pe marginea unei grămezi de gunoi moţăia o scroafă, o scroafă cu o burtă enormă, cu ţâţele umflate, moţăia în timp ce o turmă de purceluşi, cu codiţele cârlionţate, îi dădea târcoale.

Pe neaşteptate, undeva în spatele copacilor de la fermă, sună clopotul bisericii. Sunetul  său de fier arunca în aerul cristalin chemarea sa slabă şi îndepărtată. Rândunicile săgetau spaţiul senin cuprins între fagii marii, imobili. Un miros de grajd se simţea din când în când, amestecat cu adierea suavă şi dulceagă a merilor.

Unul din bărbaţii aflaţi în picioare în faţa porţii se intoarse spre casă şi strigă:

– Haide, haide, Mélina; uite, trage clopotul!

Bărbatul avea vreo treizeci de ani. Era un ţăran voinic pe care munca îndelungată la câmp nici nu-l cocoşase, nici nu-l schilodiseră. Un bătrân, tatăl său, noduros ca un trunchi de stejar, cu incheieturile mâinilor deformate şi picioarele strâmbe, rosti:

– Femeile, astea nu sunt niciodată gata.

Ceilalţi doi fii ai bătrânului începură să râdă şi unul dintre ei se întoarse către fratele mai mare care stigase pe Mélina, şi îi zise:

– Du-te şi cheamă-le, Polyte. Astea n-or să vină înainte de prânz.

Şi tânărul bărbat intră în casă.

Un cârd de raţe poposite aproape de ţărani, se puseră pe măcăit, bătând din aripi; apoi se îndreptară spre baltă cu mersul lor încet şi legănat.

În aceeaşi clipă, pe uşa rămasă deschisă, apăru o femeie grasă care purta în braţe un copil de două luni. Panglicile albe ale scufiţei îi atârnau pe spate, atingându-i şalul roşu care sclipea ca un incendiu, iar găluşca, înfăşurată în scutece albe, se odihnea pe pântecele rotund al doicii.

Apoi, mama, mare şi voinică, dacă avea optsprezece ani, proaspătă şi surâzătoare, ieşi la rândul ei, ţinându-şi la braţ bărbatul. Cele două bunici îi urmau, veştejite ca merele vechi, cu o oboseală evidentă în şalele muncite, curbate de multă vreme din cauza nevoilor repetate şi aspre. Una dintre ele era văduvă; îl luă de braţ pe bunicul rămas în faţa uşii şi plecară în fruntea alaiului, după copil şi dădacă. Restul familiei se puse în mişcare imediat. Cei mai tineri duceau săculeţe de hârtie plini de dulciuri.

În depărtare, clopotul suna fără încetare, chemând din toate puterile gingaşul plod aşteptat. Copilaşii ieşeau de prin şanţuri, oamenii apăreau pe la bariere, gospodinele se opreau în picioare, între două găleţi de lapte lăsate pe jos, pentru a privi botezul.

Iar doica, mândră, purta povara vie ocolind băltoacele de apă pe drumurile săpate printre povărnişurile plantate cu arbori. Bătrânii mergeau ceremonioşi, puţin stâmbi având în vedere vârsta şi durerile ; iar tinerii aveau chef de dans şi priveau fetele care veniseră să-i vadă trecând. Tatăl şi mama mergeau grav, mai serioşi, păşind în urma acestui copil care le va lua locul mai târziu, în viaţă, care le va duce mai departe numele pe aceste locuri, numele din neamul Dentu, nume bine cunoscut în canton.

Ieşiră la câmp şi o luară de-a curmezişul pentru a evita ocolul lung al drumului obişnuit.

Biserica, cu clopotniţa ei ascuţită, se zărea de-acuma. O deschizătură o traversa exact sub acoperişul de ardezie şi ceva se mişca înăuntru, într-un du-te- vino vioi, trecând şi retrecând prin dreptul ferestruicii. Era clopotul care continua să sune, îndemnându-l pe noul născut să vină, pentru prima oară, în casa lui Dumnezeu.

Un câine se luase după ei. I-au aruncat dulciuri, iar el se încurca printre picioarele oamenilor.

Uşa bisericii era deschisă. Preotul, un flăcău înalt, cu părul roşcat, slab şi voinic, şi el tot un Dentu, unchiul micuţului, un alt frate al tatălui, aştepta în faţa altarului. Şi după ritual, îşi boteză nepotul Prosper-Cézar, nepotul care se puse pe un plâns gustând din sarea sfinţită.

Când ceremonia luă sfârşit, familia rămase în prag în timp ce preotul îşi scoase patrafirul, după care o luară din loc. Acum mergeau cu pas grăbit căci se gândeau la ospăţ. Toată liota satului se ţinea după ei şi de câte ori i se arunca un pumn de bomboane, se transforma într-o amestecătură furioasă de lupte corp la corp, trageri de păr ; iar câinele şi el se arunca în grămadă pentru a apuca dulciuri, tras de coadă, de urechi, de labe, dar mult mai încăpăţânat decât copiii.

Doica, puţin istovită, îi zise preotului care păşea alături de ea :

– Ce ziceţi, părinte, n-aveţi nimic împotrivă dacă vă cer să-m’ ţânăţi olecuţă pi nipotul dumisale ca să mă mai dezmorţesc şi eu. Am un fel de crampă pe la stomac.

Preotul luă copilul ale cărui hăinuţe albe desenau pe sutana neagră o pată mare, strălucitoare, îl îmbrăţişă stingherit de această povară uşoară, neştiind cum să-l ţină mai bine, în ce poziţie. Toată lumea începu să râdă. Una dintre bunici întrebă de departe:

– Ia zi, părinte, nu te întristează că tu nu vei avea niciodată aşa ceva?

Preotul nu răspunse. Mergea cu paşi mari privind fix mogâldeaţa cu ochii albaştri pe care avea poftă să o mai sărute pe obrăjorii bucălaţi. Nu mai rezistă şi ridicându-l până aproape de propria-i faţă, îl sărută îndelung.

Tatăl strigă:

– Părinte, dacă vrei unul, spune!

Şi toţi începură să facă glume, aşa cum glumesc ţăranii.

Din momentul în care se aşezară la masă, profunda veselie ţărănească izbucni  ca o furtună. Şi ceilalţi doi fii urmau să se însoare ; logodnicele lor erau prezente şi ele doar pentru ospăţ, iar invitaţii nu încetau de a face fel de fel de aluzii la toate generaţiile viitoare pe care le prometeau aceste însoţiri.

Erau cuvinte grosolane, nesărate, care le făceau pe fete să chicotească îmbujorându-se, şi pe bărbaţi, să se tăvălească de râs. Băteau cu pumnul în masă, chiuiau. Tatăl şi bunicul nici ei nu rămâneau mai prejos. Mama surâdea, bătrânele se veseleau şi ele şi rosteau cuvinte deşucheate.

Preotul, obişnuit cu aceste dezmăţuri ţărăneşti, rămase liniştit, aşezat alături de doică, sâcâind cu degetul guriţa nepotului său pentru a-l face să râdă. Părea mirat la vederea acestui copil ca şi când n-ar mai fi văzut niciodată aşa ceva. Se uita la el cu o atenţie profundă, stăpânit de o anume gravitate, cu o tandreţe născută în interiorul lui, o tandreţe necunoscută, unică, vie şi puţin tristă, tandreţe pentru această mică fiinţă fragilaă care era fiul fratelui său.

Nu auzea nimic, nu vedea nimic; contempla copilul. Simţea dorinţa de  a-l lua încă o dată pe genunchi căci  păstrase, la piept şi în inimă, senzaţia suavă de a-l fi purtat în braţe mai adineauri, întorcându-se de la biserică. Era emoţionat în faţa acestui pui de om ca în faţa unui mister de nepătruns, la care nu se gândise niciodată, un mister măreţ şi sfânt – încarnarea unui suflet nou, marele mister al vieţii care începe, al dragostei care se naşte, al rasei care continuă, al omenirii care merge mai departe.

Doica mânca; cu faţa roşie, ochii lucind, stânjenită de micuţul care o cam îndepărta de masă.

Preotul îi zise:

– Daţi-mi-l mie. Mie nu mi-e foame.

Şi îl reluă pe micuţ. Atunci totul dispăru în jurul lui, totul se şterse, iar el rămase cu ochii aţintiţi la cest chip rozalb şi bucălat. Încet-încet, căldura trupuşorului, pătrunzând prin scutece şi prin sutană, îi atinse picioarele, îl pătrunse ca o mângâiere foarte uşoară, foarte bună, foarte pură, o mângâiere delicioasă care îi aduse lacrimi în ochi.

Zgomotul mesenilor devenea supărător. Copilul, iritat de toate aceste strigăte, începu să plângă.

Izbucni o voce:

– Părinte, dă-i să sugă.

O explozie de hohote de râs zgudui sala. Dar mama se ridicase deja, îşi luă băiatul şi îl duse în camera vecină. Reveni peste câteva minute anunţând că fiul dormea liniştit în leagăn.

Şi ospăţul continuă. Bărbaţi şi femei ieşeau din când în când în curte, apoi se reîntorceau la masă. Carnea, legumele, cidrul şi vinul dispăreau pe guri, umflau burţile, făceau să strălucească ochii şi să delireze minţile.

Se lăsa noaptea când se servi cafeaua. De mult timp preotul dispăruse fără ca lumea să se mire de absenţa lui.

Tânăra mamă se ridică la un moment dat şi se duse să vadă dacă micuţul încă mai dormea. Se întunecase dej ; .ea pătrunse în cameră pe bâjbâite şi se îndreptă spre leagăn cu mâinile întinse pentru a nu se lovi de mobile. Un zgomot ciudat o făcu să se oprească şi ieşi speriată, convinsă că a auzit pe cineva mişcându-se. Se întoarse în sala de petrecere, foarte palidă, tremurând şi povestind ce tocmai i se întâmplase. Toţi bărbaţii se ridicară cu zgomot, încruntaţi şi ameninţători, iar tatăl, cu o lampă în mână, porni spre camera copilului.

Abatele, îngenuncheat aproape de leagăn, cu fruntea pe perna pe care se odihnea căpşorul copilului, plângea în hohotea.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors