ADRIAN IURCO – PATA UMANĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 8 - 2013

IURCO-Adrian-x2-wbAdrian IURCO Expo

http://adrianiurco.ro/

Bucureşti

9 aprilie 4 iunie 2013

 

După ce treci de Biserica Armenească spre Moşilor, dai la numărul 53 de pe Bulevardul Carol de o casă boierească cu o curte spaţioasă, pavată, dar cu ceva spoială „năzdrăvană” pe ziduri, o casă decrepită, dar nu lipsită de mister, al cărei „hochparter” a fost transformat în spaţiu expoziţional.

 

Cum intri pe uşa din spate în antreu, o scară largă, în stânga, cu lambriu de lemn, te duce la etajul unde nimeni nu urcă. În cele trei încăperi pe care le-am vizitat, întâlneşti câteva piese răzleţite de mobilier vechi: o bibliotecă, un birou, două mese rotunde şi ceva scaune… În două locuri dai de căpriori, încercări de susţinere a tavanului care îţi dă impresia că stă să se prăvălească. Dar şi mai înspăimântătoare este o imensă spărtură în pardoseală, care te coboară în pivniţă. Jos, pe pământ, zace omul-şotron, cu două cârje, aducând parcă o notă de hilaritate. Unde peretele lipseşte, poţi vedea mai departe, pe un alt perete, şi care trebuie să fie totuna cu zidul exterior dinspre curte, o proiecţie cu lucrări ale artistului.

 

Expoziţia lui Adrian Iurco este, cu excepţia unei pânze de la intrare, adunată toată în cea mai vastă şi insolită încăpere, cea dinspre stradă, unde lumina intră cu dărnicie şi unde autorul a profitat de textura zidului cu tencuiala căzută, în cea mai mare parte, până la cărămidă. Pe peretele din stânga, sunt aşezate două tablouri. Ambele remarcabile. Mai spre fereastră, dăm peste portretul unui bărbat cu chip osos şi aer grav, în tonuri pământii, expus pe un rest dreptunghiular de tencuială şi care pare a fi „aşternut” acolo ca o frescă. Spre centru, portretul unui tinere, cu o pălărie gri, care te duce cu gândul la anii 1900, şi a cărei fizionomie ar putea coborî până în Renaştere.

 

Îmi este tot mai clar: pictorul nu pare un portretist de modele, adică nu caută diversitatea chipului uman în cotidian. Tot ce vedem, de o neobişnuită înrudire artistică, trebuie contemplat laolaltă cu însăşi figura acestui om cu aparenţa unui lipovean din Tulcea, pictor de biserici, cu ochii de un albastru nespus de frumos, jucându-i cu vioiciune pe chipul său de monah ortodox.

 

Pictură lui Iurco nu vine din cele din afară, modelele externe sunt părelnice, peste tot dai de ipostaze obiectivate ale sinelui, de autoscopii. Sau, mai simplu: bărbatul şi femeia, artistul şi „umbra” Celuilalt, aflaţi mereu în traiectoria dintre tine, privitor, şi operă.

 

Cine sunt aceste personaje care te ţintuiesc parcă în propria lor uitătură? Cu ochi exoftalmici, ele par, mai curând, naturi umane emoţionale decât reflexive. Sunt speriate, mirate, tulburate, îngrijorate, triste, singuratice?… Nu ştim. Ele, „petele”, nu par a suferi de groaza revelării nudităţii ca bărbatul care se fereşte, cu pudoare exacerbată, de o altă privire, acela din tabloul aşezat în colţ, într-un soi de firidă, deasupra unei biblioteci negre, cu geamurile acoperite de pânze roşii, şi care „susţine” atât de bine cromatismul tabloului, nici nu te privesc terifiaţi, ca bărbatul cu turban de la intrare, cu aer musulman, la care holbarea atinge paroxismul ca în faţa vederii morţi iminente. Nu, cele două portrete de care vă vorbesc şi pe care le admir fascinat alunecă estetic în atemporal, iar, psihologic, sunt mari metafore ale vederii.

 

Nu aş putea adăuga mai nimic semnificativ, luând şi alte opere expuse în discuţie. De aceea, vă fac această unică mărturisire. Ceea ce m-a mişcat pe mine atât de profund la vernisajul expoziţiei lui Adrian Iurco, un artist în aparenţă reţinut, cu puţine propuneri, este că expoziţia sa nu se poate şterge din amintire. Şi cred că pe această cale e o straşnică izbândă, căci prea puţin pictori contemporani mai au ceva atât de tulburător de spus în materie de portret.

 

Dan CARAGEA

Bucureşti

iunie 2013

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors