ATER VERSUS NIRAM

Posted by Gabriela Petcu On June - 9 - 2013

ATER-vs-NIRAM-wbDan CARAGEA

 

„Quand je me sais photographié, je me transforme en image” (Roland Barthes)

 

Există în Madrid (pe Calle Independencia, nr. 2) un local foarte special şi care este, în acelaşi timp, bar, „lounge” şi galerie de artă. Se numeşte ESPACIO NIRAM, realizat de doi artişti români care trăiesc în capitala iberică şi care au dat acestui spaţiu un tratament de o teatralitate ostentativă şi puţin obişnuită. Este adevărat că ESPACIO se află în vecinătatea Operei madrilene, ceea ce justifică, în mod strălucitor, abordajul, dar rădăcinile întregului tratament arhitectonic şi mobiliar se datorează, mai degrabă, fecundei întâlniri artistice a celor doi.

 

Romeo Niram şi Bogdan Ater, un pictor şi un fotograf, propun, în felul acesta, un spaţiu tranzacţional, un spaţiu provenit din „între” plasticitateşi alunecând spre o tridimensionalitate plină de obiecte utilitare, un spaţiu care se naşte din/între afinităţi ce merită studiate.

 

Ater afirmă peremptoriu în interviul dat Yanei Klotchkov: „…ESPACIO NIRAM este scufundat în mobilierul pe care l-am desenat”. Tânărul fotograf explică: „…îmi place această nouă formă de exprimare, acest nou concept al artei contemporane de «a face o artă puţin mai utilă»; este vorba de desenul mobilierului, de lucruri care servesc pentru necesităţi zilnice, cotidiene, un mobilier care interacţionează cu arta, ceva pe care să-l simţi ca mai apropiat, care să se îndepărteze de ideea de lux. Ceva mai puţin abstract. Lucrând la forma mobilelor, m-am gândit în mod serios să fac ceva artistic, lucrând asupra aspectului «utilitar» al artei, unind-l cu fotografia, apropiindu-l şi mai mult, dacă se poate, de spectator. (…) Totul a fost creat pentru a da impresia de concret”.

 

Fără îndoială, Ater vorbeşte despre legătura sa cu fotografia, valorizând impresia concretă. Dar mai există şi o altă legătură, mai puternică, cu pictura, la care Ater se referă în interviul său, în ciuda aparentului dezinteres pentru aceasta. Ceea ce menţionează trebuie citit cu atenţie, pentru că el descrie munca fotografului în termeni picturali: „Toate astea cer să te închizi în studio în felul în care pictorul foloseşte modelele, să pregăteşti culoarea, compoziţia, ancadramentul, este nevoie de această răbdare şi izolare pentru a produce opera de artă”. Într-adevăr, cine a văzut expoziţia în omagierea lui Caravaggio nu poate uita complexa (renegata?) sa afinitate cu pictura.

 

Când privesc unele din nudurile feminine din seria „Zapping” în „camera obscură” (prin opoziţie cu Roland Barthes), mă văd alunecând în direcţia „Umanografiei” lui Romeo Niram. Din acelaşi întuneric, apar corpuri zvelte de femei în tonalităţi de galben, oranj, dar debile, cu puţină luminaţie. „Teoria relativităţii”, a lui Niram, din ciclul „Brancusi: E=mc2”, este un triptic care prezintă în centru un tablou care mă transportă în ambianţa aceluiaşi artist italian, aşa cum cele două „Pogany”, din ciclul menţionat, sau „Muza adormită” ,ale lui Niram, îmi creează senzaţia clară de pictură pe peliculă, dacă mă pot exprima aşa. La Niram, avem ca suport justificativ pasiunea lui Brâncuşi de a-şi fotografia operele în atelierul său din Montparnasse (inspirat şi îndrumat de marele fotograf Ed. Steiner). Dar întâlnirile nu sunt niciodată întâmplătoare şi vreun reflex inconştient îl putea contamina şi pe Ater.

 

De aceea mi se pare legitim să mă întreb: Până la ce punct putem opune pictura fotografiei moderne? Este întrutotul aplicabil discursul lui Ater despre momentan, aşa cum artistul se exaltă în prima parte a interviului, când îi privim operele? Este Ater un simplu fotograf al concretului? Nu cred. Aşa cum nu mi se pare că pictura lui Niram ar fi străină de fotografie.

 

Doar doi artişti cu proximităţii ale imaginarului atât de puternice şi care se neagă în mod manifest, dar care se afirmă latent, sunt capabili să creeze un spaţiu de întâlnire mai profund geminat decât interviul lui Ater pare să poată spună în mod obiectiv. Există în amândoi o percepţie a corpului uman şi a senzaţiilor (de putere şi sexualitate) asupra cărora se tranzacţionează pictoricul şi fotograficul ca figuri de vizualizare ale magicului.Este arta hibridismului, din care aceşti artişti români fac parte într-un chip simbolic şi înnoitor.https://www.youtube.com/watch?v=fRZAAb12pO8

 

Dan CARAGEA

Madrid-Bucureşti

iunie 2013

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors