FERICIREA – Guy de Maupassant

Posted by Gabriela Petcu On May - 27 - 2013

Ioana ChiritaTraducerea: Ioana Chiriță

 

Era ora ceaiului, ora care precede aprinderea lămpilor. Vila domina marea; soarele, dispărut deja, dăruise, în trecerea sa, culoarea roz întregului cer învăluit într-o pudră de aur. Iar Mediterana, fără un rid, fără un frison, netedă, lucie încă sub ziua muribundă, părea o nemărginită placă de metal dată la polizor.

Departe, în latura dreaptă, munţi dantelaţi îşi desenau profilul negru pe roşeaţa stinsă a apusului.

Vorbeam de dragoste, discutam despre acest vechi subiect, spuneam din nou lucruri pe care le spusesem încă de atâtea ori. Melancolia dulce a apusului moleşea cuvintele, făcea să plutească în suflete o anume înduioşare şi acest cuvânt, ‘dragoste’, care revenea fără încetare, când pronunţat de o voce puternică de bărbat, când rostit de o voce de femeie  cu timbru uşor, părea că umple micuţul salon în care se rotea ca o pasăre, în care plutea ca un duh.

Putem iubi mai mulţi ani la rând?

– Da, afirmau unii.

– Nu, pretindeau alţi.

Diferenţiam cazurile, stabileam limitele, dădeam exemple; şi toţi, bărbaţi şi femei, plini de amintiri care revin tulburătoare la suprafaţă, pe care nu le putem numi şi care ne stau pe buze, păream emoţionaţi de acest lucru banal şi suveran, înţelegere tandră şi misterioasă a două suflete, vorbeam deci cu emoţie profundă şi cu un interes arzător.

Deodată, cineva, cu privirea pierdută în depărtare, strigă:

– Oh ! priviţi acolo, în depărtare ! Ce este?

Pe mare, la orizont, se ivea o masă gri, enormă şi nedesluşită.

Femeile se ridicară şi priveau fără să înţeleagă ce era acel lucru surprinzător pe care ele nu-l mai văzuseră niciodată.

Cineva rosti :

– Este Corsica ! Se poate zări aşa de două sau trei ori pe an, în anumite condiţii atmosferice excepţionale, când aerul de o limpezime perfectă nu o mai ascunde în această ceaţă provocată de aburii mării şi care, mai mereu, acoperă ca un voal, depărtările.

Se distingeau vag crestele şi aveai impresia că desluşeşti zăpada pe vârfuri. Şi toată lumea rămase surprinsă, tulburată, aproape speriată de această bruscă apariţie a unei lumi, de această fantomă ieşită din apă. Cei care plecară precum Columb, peste oceane neexplorate, avuseseră poate asemenea viziuni caudate.

Atunci, un domn bătrân, care încă nu vorbise până în acel moment, grăi:

– Ia ascultaţi, am cunoscut în această insulă care se înalţă în faţa noastră, ca şi când ar răspunde ea însăşi la ceea ce noi spuneam şi să-mi aducă aminte de ceva deosebit, un exemplu admirabil de o dragoste trainică, de o dragoste nemaipomenit de fericită.

Am să v-o povestesc!

*

Acum cinci ani, am făcut o călătorie în Corsica. Această insulă sălbatică este mai necunoscută şi mai departe de noi decât  America, cu toate că o zărim de câteva ori de pe ţărmurile Franţei, aşa cum se întâmplă chiar astăzi.

Imaginaţi-vă o lume încă în haos, o îngrămădire de munţi despărţiţi de prăpăstii înguste unde se rostogolesc ape învolburate; nici măcar o câmpie, doar imense valuri de granit şi uriaşe încreţituri ale pământului, acoperite de hăţişuri sau de înalte păduri de castani şi pini. Este un teren virgin, necultivat, pustiu, cu toate că uneori zăreşti un sat asemenea unui morman de stânci pe culmea unui munte. Nici un fel de cultură, nici o industrie, nici o artă. Nu găseşti niciodată o bucată de lemn prelucrat, o bucată de piatră sculptată, precum nici amintirea gustului infantil sau rafinat al strămoşilor pentru lucruri delicate şi frumoase. Acesta este  lucru care te uimeşte cel mai mult în această superbă şi aspră ţară : indiferenţa ereditară legată de căutarea formelor încântătoare care se numeşte artă.

Italia, unde fiecare palat plin de capodopere, este el însuşi o capodoperă, unde marmura, lemnul, bronzul, fierul, metalele şi pietrele atestă geniul uman, unde cele mai mici obiecte uitate prin case vechi, arată această grijă divină pentru ceea ce este fermecător, Italia deci este pentru noi ţara sfântă pe care o iubim pentru că ea ne arată şi ne dovedeşte efortul, grandoarea, puterea şi triumful inteligenţei creatoare.

Şi, în faţa ei, Corsica sălbatică a rămas aceeaşi ca în primele sale zile . Omul trăieşte aici în casa sa de rând, indiferent la tot ceea ce nu face parte din propria sa existenţă sau din certurile din familie. A rămas cu defectele şi calităţile rasei inculte – violent, duşmănos, inconştient de sângeros, dar şi ospitalier, generos, devotat, naiv, deschizând uşa trecătorilor şi dăruind trainica sa prietenie la cel mai mic semn de simpatie.

Deci, de o lună hoinăream de-a lungul acestei minunate insule cu impresia că eram la capătul lumii. Nici un han, nici o cârciumă, nici un drum. Cu ajutorul catârilor se ajungea pe cărări în aceste cătunuri suspendate parcă pe coasta muntelui care domină abisurile sinuoase  de unde, seara, se ridică un zgomot continuu, vocea surdă şi profundă a torentului. Baţi la porţile caselor. Ceri un adăpost pentru noapte şi hrană până a doua zi. Te aşezi la masa modestă şi dormi sub modestul acoperiş ; iar dimineaţa îi strângi mâna gazdei care te conduce până la marginea satului.

Într-o seară, după zece ore de mers, ajunsei la o mică locuinţă izolată în fundul unei văi strâmte care se sfârşea în mare la câteva leghe mai departe. Cele două pante abrupte ale muntelui, acoperite de tufişuri, de roci prăvălite şi copaci înalţi, închideau, ca două ziduri întunecoase, această văgăună dezolant de tristă.

În jurul căscioarei, câţiva butuci de vie, o grădiniţă şi, puţin mai departe, câţiva castani comestibili, mari, care asigurau  traiul; o bogăţie pentru aceste locuri sărace.

Femeia care mă întâmpină, era bătrână, severă şi deosebit de curată. Omul, aşezat pe un scaun împletit, se ridică pentru a mă saluta, apoi se reaşeză fără a rosti un cuvânt. Tovarăşa lui îmi spuse :

– Scuzaţi-l, este surd. Are optzeci şi doi de ani.

Femeia vorbea franceza care se vorbeşte în Franţa. Acest lucru mă surprinse.

O întrebai :

– Nu sunteţi din Corsica ?

Răspunse :

– Nu, nu suntem de pe insulă, dar locuim aici de cincizeci de ani.

O senzaţie de nelinişte şi teamă mă cuprinse gândindu-mă la aceşti cincizeci de ani care s-au scurs în această groapă întunecată, atât de departe de oraşele unde trăiesc oamenii. Sosi un cioban bătrân şi începurăm să mâncăm singurul fel de mâncare pregătit pentru cină, o supă groasă în care se fierseseră laolaltă cartofii, şunca şi varza.

După ce sfârşirăm masa simplă, mă dusei să mă aşez în faţa uşii, cu inima strânsă din cauza melancoliei acestui peisaj posomorât, sufocat de această tristeţe care-i cuprinde uneori pe drumeţi în unele seri triste, în anumite locuri pustii. Se pare că totul se apropie de sfârşit, existenţa şi universul.

Deodată îţi dai seama de oribila mizerie a vieţii, izolarea de toţi, neantul din toate şi neagra singurătate a inimii care, ea însăşi, se lasă, până la moarte, legănată şi înşelată de vise.

Bătrâna mi se alătură şi, chinuită de acea curiozitate care se ascunde întotdeauna în fundul sufletelor cele mai resemnate, mă întrebă :

– Deci veniţi din Franţa ?

– Da, călătoresc de plăcere.

– Poate că sunteţi din Paris.

– Nu, sunt din Nancy.

Avui impresia că fu inundată de o emoţie extraordinară. Cum de am văzut sau, mai degrabă, cum de am simţit acest lucru, nu prea ştiu.

Ea repetă cu o voce lentă :

– Sunteţi din Nancy ?

Bărbatul apăru în uşă, nepăsător cum sunt toţi cei care nu mai aud.

Ea reluă :

– Nu-i nimic. Nu aude.

Apoi, după câteva clipe :

– Atunci cunoaşteţi ceva lume în Nancy?

– Desigur, cunosc aproape pe toată lumea.

– Familia Sainte-Allaise ?

– Da, foarte bine ; erau prietenii tatălui meu.

– Cum vă numiţi ?

Îmi spusei numele. Mă privi fix, apoi rosti cu acea voce joasă pe care o răscolesc amintirile :

– Da, da, îmi amintesc destul de bine. Şi alde Brisemare, ce mai fac ?

– Au murit toţi.

– Vai! Şi pe cei din neamul lui Sirmont, îi cunoaşteţi ?

– Da, ultimul dintre ei era general.

Atunci, glăsui, fremătând de emoţie, de îngrijorare, de nu ştiu ce sentiment, confuz, puternic şi sfânt, de nu ştiu ce nevoie de a mărturisi, de a spune tot, de a vorbi de acele lucruri pe care până în acel moment, le ţinuse închise în adâncul inimii, şi de a vorbi de acei oameni al căror nume îi răscoli sufletul:

-Da, Henri de Sirmont. Îl cunosc bine. Era fratele meu.

Îmi ridicai privirea spre ea, extrem de surprins. Şi îndată îmi adusei aminte.

Fusese o îmtâmplare care, odinioară, provocase, în nobila Lorenă, un adevărat scandal. O fată tânără, frumoasă şi bogată, Suzanne de Sirmont, fusese răpită de un subofiţer de husari din regimentul pe care-l comanda propriul ei tată.

Acest soldat care cucerise fata colonelului său, era un flăcău frumos, fiu de  ţărani, dar arătos în dolmanul albastru. Fata îl văzuse, îl luase în seamă, îl iubise, fără îndoială, privind defilarea escadroanelor. Dar cum îi vorbise, cum reuşiseră să se vadă, înţelege ? Cum a putut ea să-l facă să înţeleagă că-l iubea ? Asta nu se ştiu niciodată.

Nimeni nu ghicise nimic, nimeni nu presimţise nimic. Într-o seară, cum soldatul tocmai îşi terminase misiunea militară, dispăru împreună cu fata. Îi căutară, dar nu îi găsiră. Nu se primiseră niciodată veşti de la ea şi fuse considerată ca moartă.

Iar eu o regăsii aşa în această sinistră vâlcea.

Atunci zisei la rândul meu :

– Da, îmi amintesc foarte bine. Sunteţi domnişoara Susanne.

Confirmă cu o înclinare a capului. Lacrimi îi curgeau din ochi. Şi, arătându-mi cu privirea bătrânul nemişcat pe pragul magherniţei sale, îmi zise :

– El este.

Şi înţelesei că îl mai iubea încă şi încă îl mai privea cu ochii subjugaţi de farmecul lui.

Întrebai :

– Cel puţin, aţi fost fericită ?

Ea răspunse cu o voce care venea din inimă :

– Oh! Da, foarte fericită. El m-a făcut foarte fericită. Şi nu am regretat niciodată nimic.

O priveam, trist, mirat , minunându-mă de puterea dragostei! Această fată bogată îl urmase pe acest om, un ţăran. Devenise ea însăşi ţărancă. Se dăduse după viaţa lui fără frumuseţe, fără lux, fără fineţe de orice fel ar fi, se deprinsese cu obiceiurile lui simple. Îl iubea încă. Devenise grosolană, cu scufiţă şi fustă de pânză. Pe o masă de lemn, aşezată pe un scaun împletit, mânca din strachină o fiertură de varză şi cartofi cu slănină. Se culca alături de el pe o saltea de paie.

Nu se gândise niciodată la nimic, decât la el! Nu regretase nici podoabele, nici stofele, nici eleganţa, nici scaunele moi, nici căldura parfurmată a odăilor îmbrăcate în tapet, nici fineţea pufului în care se scufundau corpurile pentru odihnă. Nu avusese niciodată nevoie de nimic decât de el; nu dorea nimic dacă el era prezent. Foarte tânără abandonase viaţa şi lumea şi pe cei care o crescuseră, o iubiseră. Venise singură cu el în această râpă sălbatică. Şi el fusese totul pentru ea, tot ce se poate dori, visa, aştepta fără încetare, tot ce se poate spera să nu se mai sfârşească. El îi umpluse existenţa de fericire de la început până la sfârşit.

Mai fericită n-ar fi putut să fie.

Şi noaptea întreagă, ascultând suflarea grea a bătrânului soldat întins pe patul său mizerabil, alături de cea care îl urmase atât de departe, mă gândeam la această aventură simplă şi ciudată, la această fericire totală şi realizată cu atât de puţin.

Pornii din loc la răsăritul soarelui, după ce strânsei  mâna celor doi soţi bătrâni.

 

*

Naratorul tăcu. O femeie rosti :

– N-are importanţă, ea avea un ideal prea simplu, nevoi prea primitive şi pretenţii prea simple. Nu putea fi decât o neroadă.

O alta pronunţă cu voce înceată :

– Ce contează! A fost fericită.

Şi acolo, departe, la marginea orizontului, Corsica se pierdea în noapte, intra încet-încet în mare, îşi ştergea imensa umbră apărută parcă pentru a ne spune ea însăşi povestea celor doi modeşti amanţi pe care îi adăpostea ţărmul ei.

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors