ZIUA INTERNAŢIONALĂ A NEMUNCII…

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

ALBU-Magdalena-CVSB-wb„Nu vom şti cum să ne mai găsim un  loc în viaţă,

vom rătăci din loc în loc.”

LUCIAN BLAGA

 

Există în ziua de azi o nevoie disperată de şacalizare a societăţii, de miasmă de hoit inhalată cu mare nesaţ patologic, de parcă izul cu pricina ar fi unul plăcut, cu esenţă de ambră şi tămâie, dar şi o necesitate cronică de a hăcui adevărata dimensiune axiologică a prezentului spre a stabili cu forţa o altă ordine terestră mondială, în care leşuri supte de viaţă, cu chip diform de drac în loc de Om să fie definite, chipurile, noile fiinţe a-raţionale şi a-spirituale ce vor locui de aici înainte Pământul. Un inestetic tablou de ansamblu aidoma unui anus contra naturii desenat în nuanţe complet întunecate, cu personaje-rinocer (Eugène Ionesco) în loc de personalităţi umane îndumnezeite şi cu simulacre de libertate ca nişte imense şi false, totdeodată, „hălci de porc într-o măcelărie” (Tennessee Williams) întinse pe taraba destinului, şi acela de milenii contrafăcut, al omenirii…

 

Omul?!… Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce mai poate însemna Omul în ziua de azi şi cine mai are nevoie de el ca entitate superioară şi nu doar ca sclav mârâindu-şi animalic soarta în aburii ignoranţei ucigaşe şi ai propriei sale nevolnicii cadaverice?!… Cu laţul bine strâns în jurul gâtului costeliv şi mut, ca şi cum singura lui religie de apartenenţă nu ar fi alta decât acest aspru şi cu facies ameninţător virus al pauperismului dominant (ce îndrăzneşte să îi stabilească în permanenţă noua direcţie gnoseologică a prezentului), meta-Omul contemporan e continuu obligat prin manipulare făţişă a uita completamente de sine spre a se închina unicului zeu diabolic: banul. În tot acest context existenţial cu tentă luciferică distinctă, stau şi mă întreb în chip firesc, dacă mai stă cineva să cugete, oare, la vorbele personajului gorkian din piesa „Azilul de noapte”, Satin, cel care se tot întreba cu atâta sinceritate la masa interogaţiilor plesnite cu pumnul în masă, vag creionând cu mâna prin aer coordonatele raţionamentului său filozofic adânc, urrmătoarele: „Ce va să zică: omul?… Nici tu, nici eu, nici ei… nu! ci tu, eu, ei, bătrânul, Napoleon, Mahomed… toţi laolaltă!” Iar discursul lui Satin în faţa tuturor celorlalte destine frânte ale azilului lui Costîliov şi al Vasilisei continua, într-o cheie oarecum apodictic-admirativă, aşa: „Pricepeţi? Asta-i ceva măreţ! Aici încep şi sfârşesc toate… (…) O-mul! Ce minunăţie! Ce mândru sună acest cuvânt! O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om!” Astăzi, asemenea precepte au fost anulate de mult. Vorba lui Eugène Ionesco, pe care îmi place să o repet ori de câte ori am ocazia, fiindcă se potriveşte perfect cu textura acestor vremuri lipsite în integralitatea lor aproape de un cucernic sentiment religios: “Mare lucru morala, m-am săturat de morală (…)!” Asa e. Cui îi mai pasă acum de gânduri nobile şi pline de intenţii serioase, când alte segmente reprezintă, din păcate, singurele modalităţi (de tortură spirituală, de fapt) de a trăi cu adevărat bine pe întreaga Terră devenită, prin construcţii filozofice întortocheate de-a binelea, un uriaş bordel de tip multi- şi intercultural?!…

 

Este inadmisibil ca tocmai în veacul al XXI-lea al umanităţii creatoare să se ajungă în situaţii de viaţă de o dimensiune aflată sub limita cea mai de jos a conceptului de fiinţare telurică, iar niciunul dintre cei care le cer alegătorilor votul să nu realizeze nimic concret în acest sens, ci într-unul taman antagonic!… Din această perspectivă, propun ca, înainte de a mai fi cerşită încă o ştampilă cetăţenilor lumii, din orice ţară a planetei Pământ ar fi aceştia, pentru huzurul politicienilor impregnaţi până la substanţa cea mai fină a măduvei lor inexistente cu „ideologii” (de fapt, non-ideologii) transpartinice de tip pecuniaro-ocult, zoon politikon să înveţe ceva foarte simplu şi precis din realitatea dramatică a timpului postmodern (realitate dramatică pe care ei înşişi au orchestrat-o malefic până acum), anume să încerce a determina printr-o simplă operaţiune algebrică (deloc obositoare sub raport cerebral pentru numărul lor de circumvoluţiuni puţine şi cu legături deficitar realizate de natură) acel coeficient repede crescător de analfabeţi palpabili ai omenirii viitoare, care îşi vor târâ cu durerea bine extirpată din suflet, dar anevoie încălţările găurite prin noroaiele cătunelor nepietruite în veci, dar în inima cărora va zăcea, de foarte multe ori, aripa viguroasă a geniului omenesc.

 

Revin la vorbele înţelepte ale personajului deloc mut şi surd al lui Maxim Gorki – Satin: „O-mul! Ce minunăţie! Ce mândru sună acest cuvânt! O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om!”… Ei, dar cum să te mai raportezi la asemenea vorbe adânci, când au fost aruncate de ceva vreme în cazanul cu smoală al infernului teluric cuvinte (cândva, pline de sens) precum morala, omenia, cinstea, demnitatea, respectul, puritatea, valoarea intrinsec-umană etc.!… Ce nevoie mai este azi de aşa ceva, când se statuează, iată, cât mai sus posibil cu putinţă, în vârful tocit de vreme al bătrânului compas ocult (sârguincios mediatizat acum, inclusiv pe postul naţional de televiziune) şi lesne sprijinit pe laturile desfăcute fix la 90 de grade ale echerului bazal (de aceeaşi sorginte), prostituţia, furtul, minciuna, ignoranţa, ipocrizia, trădarea de ţară şi de celălalt, incultura, non-valoarea, imaginea de sine dată continuu la-ntors, mizeria morală ş.a.m.d.?!… Fiindcă acestea, din nefericire, vor fi următoarele coordonate definitorii ale omenirii de mâine. Mi-e teamă însă că procesul de schimbare paradigmatică a noii ordini globale a lumii a început, practic, încă de ieri!…

 

Îmi plac cuvintele neobişnuite pe care nu le înţeleg…”, rosteşte la un moment dat Satin în „Azilul de noapte”. Domnule Cehov, domnule Gorki, mă auziţi? Dacă da, răspundeţi-mi, vă rog!… Vântul noii ordini mondiale spulberă totul cu putere în jur, clătinând din toate încheieturile lor slabe statuile din piatră ale lumii de afară!… Viforul cumplit al decadenţei urlă mai aprig şi mai vinovat ca niciodată acum!… Nici în interiorul nostru atât de supus îndoielii nu sălăşluiesc, din păcate, mai puţin întuneric şi lipsa dorinţei puternice de moarte!… Ne mai putem salva, oare, sufletul din chingile hăului contemporan, unde omenirea a căzut, fără voia ei, pare că pentru veşnicie?!… În tot acest marasm planetar, ce sărbătoreşte prin urlete de foame şi disperare, în mod global, desigur, Ziua internaţională a (ne)muncii, vorbele lui Verşinin din „Trei surori” îmi alunecă prin minte cu repeziciunea deloc metaforică a unui fulger căzut cu patimă în mijlocul furtunii: „Hai să visăm… bunăoară… la viaţa de peste două-trei sute de ani!…” Nu mai pot. Deja începe să mă ia cu frig.

 

Magdalena Albu

1 mai 2013

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors