LECŢIA LUI EINSTEIN

Dan Caragea

Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să-şi depăşească limitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iată-mă privindu-mă într-unul din tablourile cheie ale acestei expoziţii, neputând să-mi rezolv satisfăcător gândul de a fi privit şi recunoscut!…). De aceea, ieşirea lucidă dintr-o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţelegere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.

Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând probleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la începutul Renaşterii, dominată de acea insolubilă confruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să-şi piardă figura printr-un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist. A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la ştiinţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celălalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare.

***

LECŢIA LUI EINSTEIN

„Estetica Universului hipersferic va fascina încă multă vreme spiritele.”

Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX

Să vedem acum care este temeinicia apropierii lui Einstein de Brâncuşi sau, mai degrabă, a lui Brâncuşi de faimoasa formulă E = mc2, lăsând la o parte ispita oricărui senzaţionalism. Ce e drept, Brâncuşi a atins sensul cosmogonic modern, dar nu prin calcul matematic, ci printr-o genială intuiţie, fără asemănare încă pe tărâmul artelor. În lumea oltenească ― ne mărturisesc covoarele de pe tablouri şi pe care păşim cu mintea ―, geometria or(do)nează domesticul ca şi închipuirea. Aşa cum, de pe jos, şi-a înălţat artistul gorjean infinitatea (Coloana fără sfârşit) în spaţiu-timp, tot aşa şi ecuaţiile prusace ale fizicianului din Ulm aveau să tulbure ochii privitorilor în stele.

Îndrăzneşte V. G. Paleolog: „Datorită lui Brâncuşi, sculptura, la fel ca şi filozofia, bate la porţile adevărurilor esenţiale şi primare, părăsind ambiţia minoră de a oglindi, mai mult sau mai puţin fidel, chipul lumii vizibile din exterior ― de acum înainte străduindu-se de a prinde în materie chipul lumii imateriale a gândirii creatoare” (V. G. Paleolog, Brâncuşi-Brâncuşi, Craiova, Scrisul Românesc, 1976, p. 123).

Cum nu sunt decât un simplu iscoditor în chestiunile cosmologiei, neavând pregătire academică în fizică, matematici şi astronomie, va trebui să apelez la îngăduinţa cititorului competent, mărturisindu-i, din capul locului, că nu am citit, de-a lungul anilor, decât lucrări considerate uşoare. De aceea, neştiutorii mă vor înţelege cel mai bine. Singura sursă directă pentru cele ce urmează, pe care mintea mea o poate frământa mai bine, este „cărticica” scrisă de Albert Einstein pentru profani: Über die spezielle und allgemeine Relativitätstheorie şi publicată, în mai multe ediţii, şi în Spania (Sobre la Teoria de la Relatividad Especial y General, Barcelona, Altaya, 1998).

Ba mai mult: cred că opusculul s-ar fi prăfuit mult şi bine în acea ameţitoare colecţie Mari opere ale gândirii contemporane din biblioteca mea, dacă pictorul Romeo Niram nu mi-ar fi pus sub ochi ecuaţia energiei sub o nouă paternitate: „Brâncuşi: E=mc2”.

Puteam scrâşni printre dinţi, puteam zâmbi zeflemitor sau cu un aer de generozitate paternalistă, puteam să ridic savant din sprâncene sau să bâigui vreo silabă cu iz anecdotic ― zarurile fuseseră aruncate. Aşa că, neavând încotro, m-am întors, ca pe vremuri, la lecţie. Într-o astfel de situaţie, socotesc de mare uşurare povaţa lui L. Boltzmann (pe care Einstein îl citează în prefaţă) de a lasă eleganţa stilului pe seama croitorilor şi cizmarilor şi de a urma doar firul nerăsucit al ideilor.

Principiul relativităţii (restrânse) pare simplu: dacă K’ este un sistem de coordonate care se deplasează uniform şi fără să se rotească în raport cu un alt sistem de coordonate K (este vorba de sisteme de coordonate galileene), atunci fenomenele naturale se vor desfăşura faţă de K’ după aceleaşi legi generale ca şi faţă de K.

Prin urmare, orice lege generală a naturii va trebui să fie în aşa fel construită, încât să se poată transforma într-o lege cu structură identică, introducând în locul variabilelor spaţio-temporale (x, y, z, t) noi variabile (x’, y’, z’, t’), dar care să aparţină sistemului K’. Astfel, „legile generale ale naturii sunt covariante faţă de transformarea lui Lorentz”. Fireşte, ultima parte a frazei rămâne profanului obscură. Am putea înţelege în schimb o consecinţă a acestei transformări: se poate conchide că legea propagării luminii în vid este aceeaşi atât pentru sistemul de referinţe K cât şi pentru K’.

Paragraful anterior (mai puţin exemplul, fireşte) este formularea einsteiniană a teoriei relativităţii restrânse. Unul din cele mai importante rezultate ale acestei teorii se referă la conceptul de masă. Astfel, teoria relativităţii permite ca principiul conservării masei şi cel al conservării energiei, distincte în mecanica clasică, să poată fi contopite într-unul singur: E=mc2. (Ne referim, desigur, la un corp care nu absoarbe şi nu emite energie). „Misterioasele litere” sunt deci: energia, masa şi viteza luminii la pătrat.

Chiar dacă ecuaţia, aşa cum s-a observat ulterior, comportă o anume asimetrie, ideea transformării masei în energie şi a energiei în masă ― conceptul masă-energie ― este fundamentală în mai multe din tablourile lui Niram prezente în expoziţia de la Lisabona. Mai mult, aş zice că, pentru artist, este însăşi Legea Universului.

O găsim în Brâncuşi: E=mc2, I, adnotată pe masa de lucru, deasupra lui Narcis în insolitul coatelier (combinaţie între atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin nr. 8 şi cel al pictorului), pe Poarta Sărutului („dezbrăcată” însă de motive, cu excepţia acelui „ou” al fuziunii, şi ferăstruită în genul Coloanei, metaforă, la Niram, a spaţiu-timpului); o regăsim în Geniu; o bănuim prezentă în „viitorul” număr al revistei Niram Art sau criptată pe portalul-covor din Brâncuşi: E=mc2, II; o citim limpede, dublată, pe suportul ovoidului din Începutului Lumii; o privim, proclamată, în Cosmos, Die Gottesformel şi Hologramă; o simţim în „radiaţiile” prezente în toate aceste tablouri şi, mai ales, în clepsidrele Coloanei niramiene, „vecină” mereu luminii… Ea este Ecuaţia!

Să trecem acum la celălalt concept fundamental, cel al spaţiu-timpului. Lumea este cvadridimensională, după cum arătase Minkowski, şi, în această Lume, Einstein aduce în discuţie egalitatea dintre masa inerţială şi cea gravitaţională. Sistemele de coordonate la care ne-am putea raporta devin acum gaussiene (adică curbe), prin urmare: „Toate sistemele gaussiene sunt în esenţă echivalente pentru formularea legilor generale ale naturii”. Acesta este principiul relativităţii generale. Într-un astfel de cadru referenţial, corpul de referinţă (sistemele de coordonate) se deformează, devenind o „moluscă de referinţă”, după însăşi expresia autorului. Abia acum ne cutremurăm la ideea spaţiului sferic tridimensional (descoperit de B. Riemann) şi ne dăm seama că presimţim forma acestui „paradox”: un spaţiu de volum finit, dar care nu are limite (ca un tub). În teoria relativităţii generalizate însă, proprietăţile geometrice ale spaţiului nu mai sunt independente, ci condiţionate de materie. Dacă distribuţia materiei în Univers este uniformă (ignorând concentrările locale), spaţiul ar trebui să fie sferic (cvasieliptic), ne spune Einstein. Cum distribuţia nu este local uniformă, atunci, local, spaţiul real va fi cvasi-sferic. Aşa se termină „cărţulia”.

Fără prea mult ocol (şi fără asprimea necesară fizicii), am putea spune că această imagine a Universului einsteinian este echivalată de Romeo Niram cu ovoidul brâncuşian, prezent, prin variaţii sau succedanee, în majoritatea tablourilor expoziţiei sale. Mai mult, am putea confirma-o prin teoria cosmogonică a belgianului Lemaître (a „atomul primordial”), prin cea a ruso-americanului Gamow (big-bang-ul) ş.a.m.d. Sursologia a fost, aşadar, inversată abil de pictor.

Astfel, prin sinteza miturilor, a ştiinţelor milenare şi a celor mai apropiate de noi, prin fulguranta sa intuiţie artistică, Brâncuşi „ridică” străvechea geometrie (păstrată pe covoarele ţărăneşti, de pildă) la puritatea geometriei riemanniene, „descoperind”, avant la datte, întâia formă a Universului (Sculptură pentru orbi/Începutul Lumii e din 1916, dar e presimţit formal mult mai devreme). Iată cum, pentru Niram, ovoidul devine chintesenţa formală a micro şi macrocosmosului.

Căci dacă timpul îşi păstrează infinitatea, ne spune Einstein, spaţiul tinde să se închidă, deşi nu are limite. Astfel, ecuaţiile sale admit o structură metrică în care spaţiul e hipersferic, pozitiv, închis, în timp ce timpul rămâne deschis, neafectând curbura spaţiului. În Universul lui Einstein, materia se află, la scară colosală, statistic vorbind, în repaos. Cosmogonia lui Brâncuşi nu pare să o dezmintă.

„Prin încorporarea fenomenului luminii sculpturilor sale în bronz lustruit, el [Brâncuşi] a reuşit să facă posibilă desfiinţarea contradicţiei ce părea insolubilă, dintre extindere spaţială şi gândire” (V. G. Paleolog, op. cit., p. 120). Or, demonstrează plastic Niram, aceasta este şi tulburătoarea lecţie a fizicii lui Einstein.

———————————————–

CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor universitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computaţională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. Este Licenţiat in Limbă şi Literatură Română şi Limbă şi Literatură Portugheză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti si Doctor în Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. (George Roca)