Jurământul lui Hippocrate

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2013

Jurământul lui Hippocrate 

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

La începutul lumii, vorbesc de cea grecească, din care multe ni se trag şi nouă, corbii erau albi, albi ca zăpada şi totul trecea de la o zi la alta, atât pentru zei, oameni şi sufletele nemuritoare, la fel cum trec şi acum. Şi mai nimic nu părea să fie nou sub soare, dacă nu ar fi existat lumea fabuloasă a mitologiei greceşti. Ascultaţi: Apollo era foarte frumos, puternic, îi plăcea muzica, vânătoarea, chiar şi mai ales femeile. Fiind zeu, fiul lui Zeus, era peste tot cu ochii după frumoase femei. Aşa  a ajuns să o vadă şi să-i placă, să dorească să o iubească, pe cea mai frumoasă dintre nimfe, pe Coronis. Şi atât a iubit-o de a lăsat-o gravidă, ceea ce era atât de frecvent sub soare, şi sub lună, că nu se mai ţinea socoteala, nici chiar faptul că după acea iubire cu un zeu, Coronis s-a iubit cu altul, Elatus fiul lui Elatus, un muritor oarecare, mi se pare. Corbul cel alb, de sus din copac, a asistat tăcut, dar plin de interes, la repetatele scene de amor şi dragoste între cei doi şi, încet, l-a cuprins invidia văzând cum iubirea, la aceste bipede fără pene, se poate repeta zi de zi pe când la ei, în lumea corbilor, trebuie să treacă un an. Şi cum se întâmplă de obicei, invidia iscă porniri rele, corbul cel alb s-a dus şi a pârât-o pe Coronis la zeu. Apollo, care era şi profet, deci profeţise multe de astea în trecut la alţii, de data asta, venindu-i rândul, s-a înfuriat rău că a fost înşelat cu un muritor ordinar şi, în primul moment, s-a răzbunat pe informator, pe corb schimbându-i culoarea penelor din albe ca zăpada în negre, negre. De atunci corbii sunt negri, negri ca pana corbului!! Apoi s-a dus la sora lui, Artemis, care, şi ea, se ocupa cu vânătoarea, să-i povestească toată obida lui. Cum să fie el, zeul soarelui, înşelat cu umbra aia de Elatus? Nu a durat mult până ce împreună au hotărât să o omoare pe Coronis, crezând că astfel femeile vor învăţa minte şi vor deveni credincioase, cel puţin zeilor. În paranteză, mulţi naivi şi creduli şi-n Olimp, la vremea aceia, şi după, ca şi acum. Hotărârea lor s-a împlinit, dar, la funeraliile frumoasei nimfe, inima lui Apollo s-a înmuiat şi-a adus aminte de copilul lui pe care nimfomana îl purta şi era pe cale să-l nască. Pe loc a scos copilul din uterul nimfei şi l-a numit Asclepios, adică deschis prin tăiere, fiindcă Apollo avea şi dexterităţi obstetricale, nu numai pasiuni ginecologice. Deci, ceea ce muritorii numesc cezariană fiindcă Cezar ar fi adus pe lume prin acelaşi procedeu, Apollo a făcut cu mult înaintea tuturor pentru zei. Artemis şi-a văzut de tot felul de vânători, Apollo de-ale lui iar Asclepios a fost încredinţat celui mai înţelept dintre centauri, lui Chiron, cu însărcinareasă-l crească şi să-i dea o educaţie de medicină zeiască. A apărut şi o capră pe post de doică şi totul a decurs după voia lui Apollo. Asclepios a moştenit genele de vindecător de la Apollo şi cu buna creştere şi educaţie a centaurului cel înţelept şi cu lapte de capră, foarte nutritiv, a devenit zeul medicinii, vindecătorul de zei şi pământeni. S-a căsătorit şi a avut şase fete şi trei băieţi şi toţi au primit preocupări medicale, de îngrijirea sănătăţii. Cea mai mare Hygieia a devenit zeiţa sănătăţii, curăţeniei, sanitaţiei, Panacea zeiţa tratamentelor universale, Iaso se ocupa de recuperări, Aceso de vindecarea proceselor infecţioase. Frumoasa Aglaea s-a îndeletnicit cu îngrijirea frumuseţii şi cu înfrumuseţarea, fiindcă, încă din antichitate, femeile începuseră să aibă o mai mare grijă de frumuseţea lor decât de bărbaţi, ascultând sfatul frumoasei şi mult iubitoarei zeiţe Afrodita: Dacă pierzi un bărbat te duci în agoră că e plină de ei, dar, dacă pierzi frumuseţea degeaba te mai duci în agoră. Profundă gândire de zeiţă, urmată cu sacralitate de nemuritoare şi, mai ales, muritoarele  de rând.

Privind dăruirea întregii familii lui Asclepios medicinei, observăm că multe din sub specialităţile medicinei îşi au începuturile în Olimp, iar zeul ei, Asclepios, a devenit cunoscut şi respectat printre zei, semizei, pătrimi de zei şi aşa în jos în lumea greacă până la ultimii muritori de rând şi a celor din afara rândului. Totul ar fi rămas în acest apogeu glorios dacă, odată, implorat şi răsplătit regeşte, nu ar fi înviat un mort, pe Hippolytus mi se pare, ceea ce era numai în puterea lui Zeus până atunci. La aflarea acestei impietăţi, Zeus aflându-se într-o bună dispoziţie data de o nouă aventură amoroasă, pe care nevastă-sa, Hera, nu o descoperise, nu i-a dat prea multă însemnătate, doar l-a tras de ureche pe Asclepios şi i-a arătat indexul cel puternic, cel mai puternic index din Olimp, şi sub Olimp. Dar nu a rămas aşa, fiindcă a venit Hades, fratele cel mare a lui Zeus, cu o falcă în Olimp şi cealaltă lăsat acasă, în lumea lui subpământeană, în grija cerberului, cu revendicări şi ameninţări împotriva lui Asclepios; dacă s-a apucat să învie morţii poate rămâne fără muşterii, acolo jos, în împărăţia lui.  Atunci şi-a revenit Zeus din  beatitudinea în care încă se mai afla după recenta lui aventură amoroasă şi să scape şi de gura lui frate-său, a pus mâna pe un trăsnet, ultima generaţie, fabricat de Cyclop, terminându-l pe marele zeu al medicinei dintr-o mişcare. Pe urmă, păreri de rău compensate cu divine onoruri la funeralii, şi l-au îngropat la Epidauros, iar corbul cel negru de atunci vesteşte moartea lui, şi-a următorilor. Când Apollo a aflat vestea morţii fiului său, Asclepios, durerea i s-a transformat în furie şi-a omorât Cyclopul, că de tata-Zeus cum să îndrăznească. Zeus văzându-se fără producătorul de armament, l-a înşfăcat de ureche pe Apollo şi l-a trimis ca sclav, pe un an, la un rege care-l ura de moarte, dar nu îndrăznea pe faţă, dar toate zilele anului i le-a făcut amare, în timp ce Zeus era bine dispus că mai scăpase de concurenţa la frumoasele nemuritoare şi muritoare. Un an trece repede şi mi-am adus aminte înţeleapta vorbă a Mătuşei Augustina din Prundul Bârgăului: Trece ea şi veşnicia, darămite o viaţă de om. La vorba aceasta înţeleaptă până şi Zeus ar fi tresărit fiindcă dă de gândit!!

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după toate astea în Olimp, dar, pentru grecii pământeni Asclepios a devenit unul dintre zeii cei mai preţuiţi pentru arta lui medicală, drept mare tămăduitor şi învăţător de viaţă sănătoasă. Grecii i-au ridicat peste tot temple de venerare, numite Asclepieion, unde mergeau deopotrivă sănătoşii şi bolnavii aducând ofrande, ridicând rugăciuni şi plecând mai bine, încrezători, ceea ce face mult în viaţă şi în toate suferinţele trupeşti. Cel mai faimos templu a lui Asclepios se află la Epidaurus, la care am mers împreună cu Ica şi am atins, am mângâiat vestigiile templului simţindu-ne bine, încrezători şi biruitori ai suferinţelor noastre, după care ne-am aşezat pe două locuri, din cele patrusprezece mii ale celui mai mare, perfect şi bine păstrat amfiteatru al lumii antice greceşti şi am meditat la istoria şi dezvoltarea medicinei de-a lungul celor  douăzeci şi şase de secole, de la Asclepios şi Hippocrates, cum zic grecii, la Medicina de astăzi, pe care am învăţat-o prima data în România şi a doua oară în Canada. Şi dacă fiul lui Zeus, Apollo, a fost sclav, la rândul nostru şi noi, nişte muritori de rând, am fost sclavi în Canada pentru libertatea dorită.

Şi veşnicia-i trecătoare, cu Olimp cu tot şi cu toţii trecătorii de sub Olimp.

Un alt templu vindecător, asclepieion, renumit este cel din Insula Kos unde şi-a început cariera Hippocrate. Aici pe treptele templului Asclepios, în urmă cu vreo cinci secole înaintea lui Christos, Hippocrate şi-a dezvoltat învăţătura şi a fondat şcoala sa de medicină, pe temeiul realităţii din observaţii clinice. A stăruit şi a notat apariţia şi evoluţia suferinţei, a urmărit cu diligenţă şi gentileţe starea suferindului, a conceput tratamente şi a intuit prognosticul. 

Nu există şcoală medicală europeană care să nu-l recunoască  drept  părintele medicinii pentru tot ce a făcut el şi şcoala lui, în vremurile în care disecţia era interzisă, având deci puţine noţiuni de anatomia şi fiziologia umană, atât de necesare în medicină. Activitatea lui a fost prologul grandios al artei medicale. A avut mulţi discipoli cu aceeaşi dăruire ca el ce şi-au adus contribuţii iar biografii l-au elogiat şi cinstit, printre ei numărându-se Aristotel şi Platon în scrierile lor, iar alţii, mult mai târziu s-au bazat pe lucrările sale, „Complicatul corp omenesc”, o lucrare în care împleteşte filozofia cu medicina, dar mai ales din „Corpus Hippocraticum” un tratat medical absolut, primul de o asemenea amploare bazat pe observaţii şi interpretări clinice. Aflăm de la biografii săi că tatăl şi bunicul lui s-au ocupat cu medicina şi l-au învăţat şi pe el, care i-a depăşit  cu mult. A trăit  simplu, onest, calm şi atent, observând şi notând semne şi simptoame, evoluţii şi pierderi. Ar fi avut o viaţă de optzeci, nouăzeci de ani, după unii chiar o sută, dar multe din „Corpus Hippocraticum” trăiesc şi astăzi în medicină cu toată evoluţia ei, de la artă medicală la tehnologie comună, în aceste douăzeci şi cinci de secole. Hippocrate, la vremea sa, a  revoluţionat medicina, pentru că până la el bolile erau date de zei, el a fost primul care a susţinut că bolile se datorează mediului înconjurător, alimentaţiei şi modului de viaţă. Această teorie în care nega puterea absolută a zeilor în toate, iar fi adus, după unii biografi, ani grei de detenţie în care ar fi scris „Complicatul corp omenesc”, despărţind definitiv medicina de mitologie, nu şi de unele precepte filosofice pentru că a afirmat pentru prima data: corpul omenesc conţine în el acea putere care poate să-l re-balanseze în caz  de boală, să se vindece prin el însuşi. Această teorie părea filosofică la vremea aceia, abia în ultimele două secole începem să descoperim funcţiile extraordinare ale encefalului. Dar, această  revoluţionare pare minoră acum pe lângă  cât de mult a îmbogăţit el medicina, cât a lărgit terminologia şi semiologia medicală, ce comportament profesional, social şi moral a impus discipolilor săi şi prin jurământul ce trebuia să îl depună cei ce devin medici,  Jurământul lui Hippocrate:

„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Hygieia şi Panacea şi iau ca martor toţi zeii, să respect după puterea mea şi priceperea mea următorul legământ: Să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat acestă artă, să trăiesc în comun cu el şi dacă este necesar să împart şi bunurile mele cu el, să-i consider copiii ca pe proprii mei fraţi, să-i învăţ această artă dacă ei astfel doresc fără plată sau vreo promisiune scrisă să împărtăşesc fiilor mei şi fiilor învăţătorului meu care m-a învăţat pe mine şi discipolilor care s-au legat ei înşişi şi au fost de acord cu regulile profesiunii iar numai acestora, preceptele şi învăţăturile.  Voi prescrie tratament pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva nu voi prescrie medicament ucigător şi nu voi da un sfat care poate să-i cauzeze moartea. Nici nu voi da vreunei femei un pesar pentru a provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea vieţii mele şi artei mele. Nu voi tăia ca să scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa aceasta operaţie sa fie făcută de cei ce practică aceasta. În fiecare casă unde ajung şi voi intra numai pentru binele bolnavilor mei ţinându-mă departe de orice rău făcut cu şi de orice ademenire şi mai cu seamă de plăcerile dragostei cu femei sau bărbaţi, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot să aflu în timpul exercitării profesiei mele sau în afara profesiei mele sau în relaţiile zilnice cu oamenii ceea ce nu ar trebui răspândit voi păstra ca taină şi nu o voi destăinui niciodată. Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi pot practica arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri.”   

Ce solemn şi minunat moment, ce nobilă şi profesională obligaţie, ce senzaţie şi trăire de fiinţă umana superior educată îţi dă această ocazie, după şase ani de cursuri în amfiteatre şi săli de laborator, de studii intense a zeci de tomuri şi de zeci de sute de zile şi nopţi la patul bolnavului sau în ambulatorii ticsite de suferinţe, deprimare, viruşi şi bacterii. Promoţia mea, din anul 1963, nu a trăit un asemenea moment academic, fiindcă noi nu am depus un asemenea jurământ deşi deveniserăm absolvenţi de medicină, când încă mai era şi artă! Noi, cei din lagărul comunist al Uniunii Sovietice, eram supuşi şi obligaţi, de la început, să construim cea mai grozavă societate din istoria omenirii, societatea comunistă în care era o cu totul altă mitologie: Olimpul era la Moscova, Stalin în locul lui Zeus, ce fusese deportat în Siberia cu toţi olimpienii lui, iar Asclepios a fost înlocuit cu cel mai mare fiziolog al lumii, Pavlov, care a descoperit cum să facă propagandă comunistă la câini cu clopoţelul roşu! 

Jurământul lui Hippocrate mi-a plăcut ca semnificaţie, simboliza o ţinută morală, era un legământ profesional, ceva ce trebuia să facă parte din ceremonia despărţirii de Alma Mater, de care promoţia mea nu a avut parte, fiindcă în lagărul comunist al Moscovei ceremoniile academice deveniseră manifestări de partid obligatorii. Am fost convocaţi în băncile amfiteatrului mare având în faţă o masă lungă acoperită cu o pânză roşie, simbolul revoluţiei şi victoriei comuniste, la care după un timp, au apărut ceea ce se numea prezidiu în frunte cu rectorul, decanul, tovarăşii de partid şi cei de la UTC, adică de futeceul cel de toate zilele. Noi în picioare trebuia să-i aplaudăm intrarea lor în sală, după ce îi aşteptam de o oră, fiindcă punctualitatea este proprie numai oamenilor inteligenţi, educaţi şi civilizaţi. Cuvântarea rectorului a fost scurtă, din câteva fraze de mulţumiri partidului şi câteva frânturi cu iz academic, după care a urmat artileria grea de partid, puternică, concentrată şi nesfârşită. Tovarăşi de la partid, tunşi reglementar şi cu cravate roşii, au trecut în revistă toate congresele partidului comunist al Uniunii Sovietice, înfăptuirile lor, exemplu care l-a luat şi partidul nostru, conducător glorios, înfăptuind bunăstarea întregului popor muncitor şi ţărănimii aliate cu el, restul când îi va veni rândul. Din când în când, parcă îşi aduceau aminte unde se află şi de ce au venit, şi atunci puneau placa cu partidul v-a făcut medici, tovarăşi şi trebuia să înţelegem că partidul le face pe toate, precum zeii odinioară. După vreo două ore de stat în bancă fără rost am început să intrăm în disconfort fiziologic datorită vezicilor pline de atâtea înfăptuiri grandioase ale fratelui mai mare de la Răsărit iar neuronii intraseră deja în inhibiţie de apărare, se umpluseră şi ei de atâtea citate ale marilor dascăli ai comunismului, tovarăşii de la partid începuseră să răguşească şi au dat cuvântul tovarăşilor de la futece, zisă şi artileria viitorului. Aceştia erau porniţi pe fapte mari, vroiau ei să le arate celor de la partid, că sunt mai comunişti decât comuniştii de pe râul Moscova, şi repetau mai pompos ceea ce au spus antevorbitorii, dar ticăloşi cum erau,  tot a treia frază o începeau cu aşa cum a subliniat tovarăşul de la regionala de partid. Tovaraşul citat, imediat se înţepenea şi mai impozant în scaun şi scruta amfiteatrul, precum Lenin Siberia să vadă ce mai face ţarul din fundul ei, în timpul acesta în băncile amfiteatrului  rămăseseră doar trupurile noastre inerte, minţile luaseră sufletul de mână şi plecaseră la plimbare. Ce frumoase-s parcurile Timişoarei, iar în doi totul se ridică la puterea a doua. Ne-am tot plimbat aşa prin ele, a câta oară, timp de altă oră, până ce am auzit glasul şefului de an, un futecist de viitor, care a mulţumit în stânga şi în dreapta, apoi, de la sine putere, în numele întregii promoţii a luat angajamentul că vom înfăptui toate sarcinile de partid pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aplauze de bucurie că s-a terminat ultima şedinţă cu partidul şi futeceul în facultate, că nu o să mai vedem faţa de convocator obligatoriu a futecistului şef, la tot felul de şedinţe  şi munci patriotice, ne-a luat rămas bun, cu emoţii, unii de la alţii şi repartizarea la circumscripţiile rurale, unde partidul ne-a creat locuri de muncă şi trebuia să fim demni de încrederea pe care ne-a acordat-o…

În anii studenţiei, întâmplător am dat peste Jurământul lui Hippocrate într-un vechi tratat medical în care era însoţit de nişte comentarii laudative, omagiindu-l pe Hippocrate şi discipolii săi, pentru că susţinea autorul atât „Corpus Hippocraticum” cât şi jurământul sunt dezvoltate şi îmbogăţite de discipolii săi ulterior din admiraţie şi veneraţie faţă de el. Atunci am fost surprins, era ceva nou pentru mine, să aflu că discipolii magistrului îi îmbogăţesc opera mult timp după ce dascălul lor venerat nu mai era printre ei. Acum ştiu că la vremea aceea, antică, această practică era o datorie liber consimţită, o dăruire personală din admiraţie şi preţuire şi ca exemplu îmi vine în minte Budda, Socrate, Iisus, care nici măcar nu au scris ceva, în schimb au făcut-o cu prisosinţă discipolii lor.  Acum, după atâtea şi atâtea secole de tumult social până şi această sinceră şi liberă atitudine a suferit modificări dezgustătoare, detestabile datorită nu numai exploatării fizice ci, recent, în ultimele cincisprezece decenii, îndoctrinărilor şi manipulărilor psihice am ajuns în faza de societate regresivă cu creierul spălat pe bandă…

Datorită acestei noi societăţi în care trăim, Jurămantul lui Hipocrate mi s-a părut, atunci când l-am citit, o frumoasă pagină veche, dar depăşită de situaţia în care am ajuns, dându-mi o  stare sufletească între părere de rău după inocenţa şi candoarea de la începuturile gândirii abstracte şi ştiinţifice a omenirii şi ridicolul în care am ajuns crezând desuet tot ce aparţin trecutului  şi ce  teribil de grozav cum gândim acum, mai ales noi, tinerii şi studenţi pe deasupra.

Prin jurământul lui Hippocrate am aflat despre zeul medicinii, Asclepios fiul lui Appolo şi al nimfei, de la care s-a ajuns la termenul de nimfomană, nimfomanie, despre nimfomanie altădată. De la Hygieia am primit noţiunile de higienă sau igienă, care în antichitate a fost la mare preţ, ignorată sub misticismul religios secole de-a rândul şi reînviată, de cei ce au supravieţuit marilor pandemii datorate lipsei de igienă şi sanitaţiei. De la Panacea a derivat un termen al alchimiştilor, care pe lângă multe căutări, unele de-a dreptul ilare în ziua de azi, scotocind şi după un medicament ce să vindece toate suferinţele, după care se uită mulţi cercetători acum. Jurământul în care: iau ca martor toţii zei e sincer exprimat în acele antice vremuri, dar e de-a dreptul sub idilic în vremurile noastre, spun, fără să iau în considerare comuniştii, vajnici vânători de vrăjitoare a misticilor de tot felul, inclusiv pe cei doar pasionaţi de  mitologii.

Dacă şi aşa pornim lumea de la un creator, necunoscut doar bănuit în fel şi chip, de ce să nu ne uimim şi cu mitologiile antice? Şi-au bătut şi anticii capul cu multe. Mitologia greacă şi romană, cea mai apropiată de cultura noastră, e atât de frumoasă şi interesantă, plină de personaje aparent fantastice dar în fond o oglindă fidelă a tot ce era pământean, omenesc, care în vremea generaţiei mele a fost înlocuită cu marxism-leninismul neomenesc. Un mijloc cumplit de îndoctrinare prin tâmpenie pe care trebuia să-l accepţi şi să-l susţii, să te faci ca îl accepţi şi să-l aplauzi ori să te prezinţi de bună voie la cea mai apropiată închisoare politică sau să te urci în primul tren spre Siberia şi să cobori la primul lagăr. Am făcut doi ani de marxism-leninism, trecuţi şi în indexul de student, şi patru ani învăţământ politic obligatoriu şi s-au prins tovarăşii că nu sunt lămurit suficient şi unii au pus ochii pe mine. Noroc că am terminat facultatea şi pe Valea Vişeului în Maramureş, unde am fost repartizat ca medic, maramureşenii nu m-au întrebat dacă sunt sau nu lămurit cum este cu marea revoluţie care a durat o lună şi a declanşat un război civil abominabil de patru ani. Dacă m-ar fi întrebat, nu le-aş fi spus că războiul acela civil a fost o pandemie roşie dată de un virus bestial numit comunism, ce a fost experimentat în Rusia şi apoi răspândit prin lume. Nu, nu asta, le-aş fi povestit despre războiul dintre olimpieni şi titani sau despre cel troian, dar fără să o pun pe frumoasa Elena drept pretextul acestui război, fiindcă nici tovarăşii de la catedra de marxism leninism nu ne-au spus care au fost adevăratele cauze ale revoluţiei şi cine au fost adevăraţii zei din umbră care au vrut, au manipulat şi condus războiul civil fără să le pese de soarta muritorilor de rând. Toate-s vechi şi nouă toate !!

Din jurământ mi-a plăcut mult şi am luat-o drept datorie de onoare: să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat această artă. Au fost mai mulţi, chiar mulţi şi tuturor le sunt recunoscător, mai puţin celor de la Anatomie cu toate că ea este abc-ul medicinii, dar a fost prea mult şi scolastic predată. Doi ani şi jumătate de Anatomie după tratatele lui Victor Papilian ce însumau peste trei mii de pagini şi disecţia a şase cadavre. Visam numai oase, nervi, artere, muşchi şi organe iar când priveam un om în activitate repetam ce muşchi foloseşte, în schimb când priveam o colegă eram as în pelvisul ei şi bineînţeles, şi invers. E fascinant să ştii Anatomie, e de mare preţ, poţi descompune pe cel din faţa ta, ce vrea să te domine în simple organe separate, ca pe masa de disecţie, îl termini dintr-o privire, nu te poate stăpâni, nu faci complexe de inferioritate în faţa nimănui, dar, şi trei mii de pagini tocite este cumplit. Mulţi neuroni din creier mor precum soldaţii într-un atac în care sunt copleşiţi de inamici. Nu mai spun că am avut un profesor care ne trimetea la tratatele anatomistului francez Testut, care depăşeau  zece mii de pagini. Anatomiştii de la Timişoara, cu profesorul în frunte, erau nişte scolastici rigizi ca betonul armat: când am trecut în anul doi am primit patruzeci de repetenţi, toţi din cauza Anatomiei. Cerule Mare, patruzeci de repetenţi, dintre care repetentele erau atât de frumoase şi reuşite anatomic, că numai pentru aceste însuşiri trebuiau trecute, dar nu le-am examinat noi. Pot jura pe Apollo medicul, pe Asclepios plus ceilalţi, că ele, întruchiparea frumuseţii şi perfecţiunii anatomice, l-au urât pe profesorul de anatomie şi eu aş fi făcut la fel, dar mie mi-a dat cinci la examen şi în index a pus un minus în faţa lui. Obişnuia să şi umilească, noroc că la Decanat au luat numai cinciul în considerare. Am trecut şi am plecat pe Creasta Făgăraşului crezându-mă în Olimp, aveam douăzeci de ani! Port mult respect profesorilor şi asistenţilor din clinici, respect şi surorile sau moaşele care ne ajutau în practică la început, când toţi avem două mâini stângi de emoţiile nepriceperii şi datorită lor ajungem la două mâini drepte, la acea dexteritate fină ce îi face bine suferindului. Am învăţat cu temeinicie semiologia, am stăruit asupra istoriei legată de suferinţă, dar nu am ezitat să-mi consult colegii când cazul mă depăşea sau mă îndoiam de propriul meu diagnostic, nu am fost orgolios, am fost cinstit cu suferinzii şi m-am simţit bine pentru că am respectat totul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţii zeii că am păstrat taina, secretul şi confidenţialitatea datelor suferinzilor ce au venit la mine pentru ajutor medical sau chirurgical. Faptul că discutam cazul cu un coleg sau mai mulţi, făcând diagnostic diferenţial sau căutând soluţia terapeutică cea mai bună, intră în deontologia acestei profesii. În rest altum silentium. Acest  mic paragraf din jurământul lui Hippocrate a avut o mare influenţă asupra mea nu numai ca medic, dar şi ca persoană în societate fiindcă am devenit discret, dar nu tăcut sau retras, şi în locul clevetelii şi bârfelii am găsit atâtea şi atâtea lucruri interesante sau neinteresante de conversat. Am stat departe de bârfitori şi detractori, la fel şi Ica care spunea cine mi-o bârfeşte pe Maria, când va fi cu ea mă va bârfi pe mine. Avea dreptate, aşa este. Spre deosebire de ea, ce avea acea caracteristică de-a suporta fără replică ceea ce nu trebuia sa fie suportat, eu replicam direct celui ce mă neîndreptăţea cu ceva. Ea nu a fost ca mine.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţi zeii, semizeii, centaurii cei înţelepţi şi nimfele cele mai nimfomane, ca am călcat şi io pe lângă Jurământul lui Hippocrate, adică în străchinii cum zice românul, nu am să mărturisesc cum le simt acum, iau toate străchinile sparte şi le duc cu mine în Hades.

Nu sunt mai multe sau mai puţine pe lângă jurământ decât ale majorităţii colegilor mei. Nu mi-am neglijat sau vătămat pacienţii, ceea ce pentru conştiinţa mea este esenţial, să pot merge cu fruntea ridicată. Nu am fost chemat în faţa colegiului medicilor în România pentru mal-practică, numai pe motive de ierarhie şi politice, iar în Canada am fost chemat de două ori pentru cazuri de discriminare. Aiurea, s-au discriminat ei înşişi, aici unde trăind într-un babilon, se găsesc destui care să te acuze de discriminare când nu vrei să le cânţi ceea ce îţi cer ei ca să le faci pe plac. În Canada, spaţiu geografic pentru imigranţi, toţi primesc atâtea drepturi încât ajung să nesocotească  îndatoririle sociale şi nu ştiu ca unele precepte medicale nu ţin cont de drepturile lor politice sau religioase.  În rest am profesat conştiincios, ala Hippocrates, şaptesprezecea ani în România la circumscripţii rurale, în clinici universitare, spitale şi policlinici şi douăzeci şi trei de ani în Canada, unde, întâi am mai dat şi trecut încă odată toate examenele ce se cer într-o facultate de medicină şi am făcut un stagiu clinic obligatoriu de doi ani.

Aşa stând lucrurile, nu mă sinchisesc prea tare de sfârşitul meu terestru, îmi iau traista cu străchinile sparte şi pe-aici mi-e drumul spre lumea viitoare. Privesc indicatoarele, ca sunt multe lumii spre viitor, după imaginaţii, ideologii, mitologii, religii. Aleg drumul spre hadesul mitologic grecesc pentru că îmi place,  avem o descriere completă şi, minune mare, din el s-au întors vreo câţiva, Hercules în mod sigur, şi mai ştii ce se mai poate  întâmpla, pe când  de pe lumea cealaltă a creştinătăţii nu s-a întors nimeni. Sunt în aşteptare, cam de mult. Regatul subpământean a lui Hades nu-i aşa de al dracului ca lumea cealaltă  imaginată în religia creştină. Cât priveşte Hades, zeul, e băiat gigea, a călcat şi el în străchini, mamă, mamă de s-a luat şi Zeus cu mâinile de păr, când sora-sa, Demeter, zeiţa fertilităţi şi al recoltelor l-a ameninţat cu foametea cea mare dacă Hades nu-i eliberează fiica, Persephone,  pe care Hades a prins-o când culegea flori şi s-au siluit, unul pe alta,  până nu a mai putut şi a luat-o în lumea lui subpământeană. Tot citind mitologia, îmi place din ce în ce mai mult, să aflu că toate frumoasele pe vremea aceia mergeau la cules de flori până ce apărea siluitorul mult aşteptat. Asta a fost o paranteză, cu sub titlul „Toate-s vechi şi nouă toate”, ce se poate scoate, fiindcă între timp am ajuns la râul adânc al supărării, Acheron, lume multă, agitată, aşteaptă cu bănuţul în gură barcagiul care cu greu făcea faţă la atâta aglomeraţie de suflete spre Hades. Până ce să vină s-a găsit unu mai ales, ce nu părea grec, să facă, cu glas tare, socoteala ce avere trebuie să fi strâns barcagiul, Charon, dacă de la fiecare ia câte un bănuţ de la începuturile mitologiei. E cel mai bogat barcagiu, ar trebui să plătească taxe şi tot spunea unde trebuie să le plătească. Când, în sfârşit, a apărut Charon a urcat zece în barcă deodată, le umflă obolul iar celui ce nu părea grec i-a spus să se ducă la geneza lui, să nu mai stea, că stă degeaba. Ne-grecul ţipă de pe mal: antisemitule!! Nimeni nu ştie ce a ţipat, ca din gură de şarpe, şi nici nu-i interesa, îl desluşiseră. Mă luă şi pe mine cu tot cu traistă, fără să mă întrebe ce am în ea, dar la debarcare în hades mi-a spus: cioburile aduc noroc! Aduc, când nu mai ai nimic, nici de pierdut nici de câştigat… 

Jurământul lui Hippocrate se termină cu Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi practic arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi, iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri. Apoteotică judecată, despre care bunicul meu, Al de Bâtu, ţăran oltean care nu-l cunoştea pe Zeus şi-ai lui spunea la cei din sat cu el că judecata de apoi începe încă de pe pământ. Mie, aici mi-a început judecata pentru ceea ce am făcut ca om şi medic: pe deoparte am câştigat libertatea şi respect profesional, pe de altă parte soarta mi-a plătit ceea ce era de plătit…

2 Responses to “Jurământul lui Hippocrate”

  1. Ioan Ispas says:

    Ca doctor al lui Hippocrate si luptator al neamului romanesc nu la Imparatia lui Hades trebuie sa va asteptati ! Balanta inclina spre cealalta varianta!

  2. Ioan Ispas says:

    De ce imparatia lui Hades ? Ca adept al lui Hippocrate si luptator al neamului romanesc balanta cred ca inclina in partea opusa!

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors