O viață închinată muzicii – Mirabela Dauer

Posted by Gabriela Petcu On May - 10 - 2013

1Fuego şi Mirabela, contra a ceea ce pare, fără să fie, muzică… !

 

Dacă sticla topită se preschimbă nisip, omul, când îşi sfârşeşte durata ar trebui să se preschimbe iubire şi bucurie. Pare teorie ocultă inversarea înţeleselor şi preschimbarea desăvârşirii în izvor, dar în lacrimi reci arde durerea, în golurile din minte sfredelesc întrebările, pe rană susură duhul alinării… ! Lumea poate avea frumuseţi ascunse, ivite din seminţe mucegăite, poate avea iubiri ricoşate, proiectate pe suflete cu muchii, poate însufleţi controverse fecunde, din sinteza nimicului, dar niciodată lumea nu poate avea în loc de inimă altceva care să iubească, să plângă, să se bucure, să se frângă de durere…

 

Aşa cum, nici în locul muzicii nu se poate pune nimic, decât muzică. Doar ea se preschimbă în toate: în iubire, în tăcere, în povestire. Orice se preface, dar muzica rămâne la miez, tot muzică, nu ceea ce pare, fără să fie muzică. Atât vinul mătrăgunii cât şi al strugurilor poate fi rubiniu, dar primul are în el otrava morţii, iar celălalt, gustul vieţii. Sub zodia şi ritualurile decadente ale muzicii româneşti lovite de managementul profitabil cu orice preţ, arar, câte un crâmpei de creaţii şi voci muzicale ajunge la cote reale de valoare artistică.

 

Între acestea, cântecele interpretate de Fuego şi Mirabela Dauer luptă împotriva preferinţelor care minimalizează, care exacerbează comerţul muzical, ducând muzica pe direcţia fundăturii; în glasul celor doi artişti, muzica este o fiinţă cu viaţă sufletească. De sărbătoarea Paştelui anului acestuia (2013), cei doi au cântat împreună, mirabil.

 

Minunate au fost sărbătorile cu Fuego şi Mirabela! Vocile lor au fost rechemătoare a libertăţilor şi veseliei fără graniţă, ce farmecă viaţa. Drept o perpetuare inerţială, aceste voci poartă în ele toate trăirile vieţii, care nu ar fi puţină, dacă nu ar fi grăbită.

 

Consonanţa între trupul uman şi duhul său e muzica. Ea umple fiinţa umană cu splendoarea. Fără ea e oprită inima, chiar dacă ochiul trăieşte. Iubirile năvălesc în muzică şi coase cu sforile lor inimi de inimi. De Paşte, Fuego şi Mirabela au dăruit, cântând în duet, clipe neasemănate în minune decât de survolarea îngerilor. Prin glasul lor au zburat psalmi de glorificare a iubirii. Inimile celor care i-au revăzut şi ascultat au fost plaje de nisip scrise cu degetul de cutreierătorul gândului, dorul, oaspete al fiecărui om din lume.

 

Fuego şi Mirabela au cântat împreună, atât de frumos încât clipele s-au preschimbat în pilitură de fier încremenită în clepsidră de magnetul muzicii. Dorul de dragoste pare smuls, în versurile cântate de Fuego şi Mirabela, din Iliada iar singurătatea e strivită în facsimil, între braţele unei îmbrăţişări pe care e gravat sărutul.

 

Cuvintele cântecului celor doi artişti sunt poem, iar melodia are o scară urcată la cer, pe care, urcând, se eliberează de orice sens inutil, de orice sunet fără lumină, culoare şi strălucire, rămânând numai nobleţea şi îngerul melosului, frate cu demonul lui. Frumoase ca mozaicurile de la Heracleea, glasurile lui Fuego şi Mirabelei nu sunt tulburi, aspre, ori tari ca ciocanele crăpând nicovala de mătase a urechii.

 

Aşa cum se poate auzi o inimă bătând sub piatră, aşa cum se poate legăna imperceptibil un lac sub care clocoteşte vulcanul, aşa cum un prinţ poate străbate drumul până la capătul lumii şi se întoarce cu o mireasă, aşa cum munţii intră până la genunchiul ţărmului în mare, aşa cum vântul taie vârfurile Pământului, Fuego şi Mirabela proiectează până în adâncul duhului cântecul lor, fără să sape, ci alunecând uşor.

 

Statui din lacrimi nu se fac, dar lacrimi din statui, da, ca o sarcină sublimă a puterii iubirii urcată până la lacrimi de bucurie. Cei care plâng de bucurie sunt mareşali ai caracterelor tari, dar pline de iubire. Iar Fuego şi Mirabela fac inimile gardină de fântnă adâncă din care izvorăsc lacrimile iubirii şi bucuriei.

 

Totul e ca cei doi iubiţi artişti să continuie să cânte în cuplu. Să nu-i despartă nimeni! Niciodată, că ar fi păcat ! Şi totul e ca producătoarea Valentina Herţa să nu irosească – şi nu o va face -, începutul turnării aurului unui cuplu muzical fermecător, în bijuterii şi flori spirituale!

 

Dacă va avea vreodată acest gând, sau dacă o va părăsi ardoarea, să o întărească minunatele versuri ale poetei Rodica Elena Lupu : „Omul n-o ştie/ n-o vede,/ n-o ia în seamă,/ Uneori o cheamă/ sau o blesteamă,/ Atunci când devine fior/ o scrie,/ o cântă,/ o poartă/ Ca pe propria-i soartă./ Atenţie dar:/ Clipa nu e un har,/ ci e drum/ sau hotar !”//

(Aurel V. ZGHERAN)

3 Responses to “O viață închinată muzicii – Mirabela Dauer”

  1. Dana says:

    Am avut cu siguranta niste sarbatori mai frumoase datorita prezentei lui Fuego pe mai multe posturi de televiziune dar si pentru aparitia acestui mare si indragit artsit alaturi de Mirabela …Felicitari,Paul si Mirabela,sunteti minunati!!!

  2. Liana says:

    Doi mari artisti…Muzica lor nu o sa piara nicicand…Sper sa-i revad in duet si cu alte melodii!!!Va iubesc!!!!

  3. Camelia Ionescu says:

    Draga Mirabela,
    ma contopesc cu melodiile tale,visez,iubesc,sint iubita,ma simt parasita,sufar,ma pierd,ma regasesc .. si uit ca sint o
    femeie de 61 ani si iarasi sufar,si iar iubesc si zimbesc…
    Cu bine,
    Camelia

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors