ROMÂNIA TANDREŢEA MEA

Posted by Gabriela Petcu On May - 6 - 2013

ROMANIA-CF                Corneliu FLOREA

„Principes  mortales, respublica aeterna”

(Conducătorii sunt muritori, ţara este veşnică)

                       TACITUS

La aterizare, aud şi simt când roţile avionului ating pista aerodromului.  Este momentul în care, după 11.000 Km de zbor, am ajuns acasă, în România. Bine te-am găsit Ţară. Prin parbrizul maşinii închiriate din aeroportul Cluj, privesc începutul  primăverii doar cu iarbă şi muguri. În curând  învierea Naturii va izbucni cu putere. Casa cu Flori, de sub pădure, mă primeşte tăcută în spaţiul ei plin de amintiri, ştie că o voi îmbrăţişa-o cu multe flori, în curând. Până atunci curăţ gradina,  pomi din livadă  şi mă pregătesc să o regenerez cu câţiva noi pomi. Cerul e tihnit şi senin, iar din orizonturile nordice munţii mei dragi mă cheamă. Mă urc în Golfuleţ – aşa îi spun maşinii închiriate – şi urc la Piatra Fântânele, la Mânăstirea cu maici pioase şi cu zâmbete calde, sufletiste şi harnice, ce mă primesc cu bucurie, care se revarsă în mine binefăcătoare, luminoasă, întăritoare. Îmi promit înfăptuirea rugăminţii mele. Aprind o lumânare.

 

Am ales şi plantat pomi în livadă: cireş, vişin, cais, gutui, doi meri şi câţiva aluni pe lângă gard. Noaptea e încă rece, câteodată coboară sub zero grade, mai aştept pentru flori. Până atunci plec în Dulcea Bucovină, trecând peste împădurite obcini sau printre ele şi opresc, ca întotdeauna, la Moldoviţa lui Petru Rareş şi Suceviţa fiilor logofătului loan Movilă şi până seara am ajung la Putna lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Eminescu.

 

Doamne ce oamenii ai dat României, te rog ajut-o din nou ! E ruga dorinţei mele şi cu degetul bat în clopotul lui Buga, pentru că sunetul lui se aude până în ceruri.  Într-un colţ al curţii mânăstirii, o învăţătoare le vorbeşte elevilor adunaţi în jurul ei despre Ştefan cel Mare Îi privesc cât de frumoşi sunt copiii românilor, cu câtă atenţie îşi ascultă învăţătoarea şi gândul mă întoarce la învăţătoarea mea de demult, erau alte vremuri, iar ţara arăta altfel decât acum. Îmi dau seama, nu pentru prima dată, că nu numai generaţiile se schimbă ci şi ţara odată cu ele. Generaţia bunicilor mei a înfăptuit întregirea ţării neamului românesc, fiindcă neamul era întregit în cuget. Generaţia părinţilor mei a pornit pe urmele lor de a înfrumuseţa şi îmbogăţi România, dar nu a avut parte de prea multă pace, fiind angrenată în războiul care ne-a adus numai nenorociri şi dominaţie străină. Sub dominaţia rusă, generaţia mea s-a născut şi trăit în nevoi, teroare şi îndoctrinare. În lagărul comunist lumina adevărului şi libertatea de conştiinţă au fost interzise, aşa că noi am devenit o generaţie duplicitară. Generaţia mea a dus duplicitatea la perfecţiune, ceea ce i-a atrofiat conştiinţa, caracterul iar personalitatea i-a luat forme de târâtoare pentru supravieţuire de dragul vieţii. Suntem prima generaţie românească fără adevărate elite naţionale, cu puţini luptători pentru cauzele libertăţii şi emancipării naţionale şi ţara a început să arate trist. Amărâţi într-o ţară dezolantă. Dar şi mai condamnabil este ca am transmis copiilor noştri aceste trăsături nefaste, dându-le drept învăţătură ce naşte din pisică trebuie să miaune şi să se frece ipocrit pe picioarele stăpânului. Generaţii pierdute, supravieţuitori numai pentru existenţă biologică şi au avut prea puţin timp pentru ţară. Privesc copiii din jurul învăţătoarei şi-mi pun speranţa în generaţia lor. Speranţa moare odată cu viaţa, dar ce nu moare atunci?!

 

Vremea primăverii a devenit prielnică pentru flori. Concitadinii mei au un cult pentru flori şi piaţa s-a umplut de răsaduri ce i-au atras, ca pe albine şi zumzăie în târguială  prelungă până când pleacă încărcaţi cu flori. Am luat odată, am luat de două ori, am tot luat până ce am încărcat Casa cu Flori cu ele. De fapt, denumire aceasta  îi vine de la Ica – Florica, Florin, Florina, Florea. Zilnic ud şi urmăresc florile, iar ele se prind frumos şi pomii dau semne ca le place in livadă Casei cu Flori. O parte din butucii de vie, bătrâni de peste trei decenii, au renunţat să mai înfrunzească în această primăvară. Îi privesc, îmi pare rău, dar îi înlocuiesc cu nişte butaşi de-o şchioapă. Cireşii şi vişinii cei bătrâni şi-au scuturat florile, sunt în floare merii şi perii. În oraş, castanii pe aleea lor, se pregătesc de înflorit, iar eu să plec în pelerinaj la Maramureş  Din 1990, urc în fiecare an în pelerinaj la bisericile de lemn şi Monumentul de la Moisei. Până la Maramureş,  trec printre strănepoţii năsăudenilor din regimentului grăniceresc ce l-or speriat de moarte pe Napoleon în Italia, la podul de la Arcole. Trec prin locurile de baştină a lui George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, care, la primirea în Academia Română a ţinut un laudatio ţăranului român. Nobleţe.

 

Cerule Mare, ce neam am fost şi cât am decăzut în trei generaţii, dacă anul acesta la Timişoara i s-a ţinut un laudatio de doctor honoris causa, fiului de nomenclaturist  evreu, Roman Patapievici, care a scris despre România: „Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ („Politice” ediţia 1996 pag.  63. Am făcut un denunţ penal  împotriva lui Patapievici la Bucureşti.  Băsescu Traian l-a acoperit!) Nu, scumpă Românie, nu-l lua în seamă; el este unul dintre străinii ce trăiesc bine aici, dar urăsc de moarte neamul nostru. Şi asta din trei motive: învăţătura ipocrită de la părinţi, proptit de serviciile coreligionarilor săi şi bântuit de tulburări neuro-psihice. Românii adevăraţi ţin la tine şi te respectă, iar cei plecaţi prin alte ţări te poartă în minte şi în suflet ca pe o icoană: patria maternă.

 

Dragul meu Maramureş s-a schimbat, nu mai este cum a fost acum aproape cincizeci de ani, când am fost aici medic. Multe trebuiau să se schimbe, unele nu. S-au schimbat mai mult din cele ce nu trebuia să se schimbe şi mai puţin din cele ce trebuiau schimbate. În locul clopului maramureşan acum se poartă baseball-cap american, iar locul porţilor maramureşene, o adevărată artă în stejar, l-au luat tot felul de  table şi fiare sudate grosolan, gresia şi bucăţi de marmora aşezate în modele de kitsch local.  Din motive personale  merg la Bârsana, unde s-a ridicat un adevărat complex monahal în cea mai autentică artă maramureşană, la care a contribuit şi Ica. La Sighetul Marmaţiei, pe uliţele Muzeului Satului Maramureşan, simt istoria maramureşenilor de demult, iar  la  închisoarea elitelor naţionale, acum muzeu memorial, văd în fiecare celulă cum au suferit cei ce au făurit marea unire naţională şi s-au dăruit independenţei, progresului şi emancipării României. Sempiterni precum România. După  anul 2.000 de fiecare dată mă opresc la noua Mănăstire Peri Săpânţa, cu cea mai înaltă biserica de lemn din Maramureş şi a fost ridicată în memoria primei episcopii ortodoxe maramureşene de la Peri, aflată pe malul celălalt al Tisei, pe care au dărâmat-o habsburgii, iar ucrainenii au şters vestigiu.

 

Când nu-s plecat, stau şi citesc pe terasa de la etaj a Casei cu Flori, ce dă spre livadă şi pădurea de pe culme, măreaţă natură plină de viaţă. Dintre toate lecturile din vara aceasta, cel mai mult m-a prins „Universul într-un singur atom’’ de Dalai Lama. Am o deosebită slăbiciunea faţă de marele cărturar filosofic şi consideraţie faţă de lupta sa pentru independenţa Tibetului, iar acum m-a cucerit cu această carte. Parcă m-a luat de mână şi cu distincţie omenească superioară şi multă înţelepciune mi-a arătat alte orizonturi, ale omului liber cugetător şi atent la evoluţia lumii. La sfârşit, m-am simţit stimulat  să încerc sa gândesc şi eu la  acele orizonturi.

 

Am plecat la părinţii mei, la Timişoara mea natală, luându-l şi pe Dalai Lama în gând. Ei, adoraţii mei, sunt în alte orizonturi ale gândirii omeneşti, poate chiar acolo unde universul poate intra într-un atom, aşa cum noi oamenii începem viaţa dintr-o celulă cu treizeci şi şase de cromozomi şi ajungem un univers biologic unic, dar ce  paradoxal. Pentru mine, ei sunt şi aici în cimitir şi merită  mult mai mult decât  o lumânare şi o floare odată pe an din partea mea…

 

Simt pista de sub avion, simt cum accelerează şi totul devine zdruncinături  şi trepidaţii datorita vitezei până când ne desprindem de pistă, aud doar motoarele avionului ce zboară spre orizonturile cele înalte  de unde văd  România. Rămâi cu bine şi să ne revedem cu bine.

 

Corneliu  FLOREA

august  2012 – mai 2013

Winnipeg  –  Canada

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors