March 15, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

CĂLĂTORIE ÎN ROMÂNIA ÎMPĂRATULUI TRAIAN

9 min read

RAMON-DE-BASTERRA---LODT-cop-WBFabianni BELEMUSKI

 

 

Îmi este greu să-mi imaginez ceva mai mai complex decât diferenţele culturale între ţări. Pe de-o parte există mondializarea, care poate fi înţeleasă ca o reducere, în dificilul context al colapsului istoric care a început să se cultive odată cu modernitatea, a oricărei bogăţii culturale a ţărilor într-o megacultură a imaginii, care se arată atotputernică şi imbatibilă. Pe de altă parte există lupta, în numele unei istorii din ce în ce mai ruinate, pentru diversitate, dusă de entităţile naţionale pentru a-şi menţine vie identitatea.

 

Eu am decis, contemplând panorama dezolantă a timpului prezent, să mă urc în corabia învingătorilor, deci am ales prima opţiune. Nu ne putem aştepta de ceva timp, profetizând intuitiv, la o lume a ţărilor ci mai degrabă la o planetă a lumii, care, din momentul reducerii diferenţelor printr-un mecanism de echivalenţa universală, reluând binecunoscută expresie a lui Giani Vattimo, nu va mai depune niciun efort pentru a sublinia importanţa anumitor grupuri linguistice.

 

Nu este obiectivul acestui articol acela de a începe o dezbatere pe marginea acestor, pe de altă parte, spinoase probleme, dar ideea ne poate servi ca introducere, pentru a spune că, în paleta amplă a luptei pentru identitate, România se găseşte astăzi, înainte de a ajunge la bunăstare şi la calmul ei sterp, într-o fază a revendicărilor. Fiind o ţară mică, România îşi doreşte un loc în cultura europeană şi discursul opiniei publice, reprezentată de intelectuali, oameni politici şi analişti, subliniază frecvent importanţa culturii române în spaţiul frontierelor Europei. Nu vom intra în detalii, mai ales pentru că a vorbi de ceva atât de abstract precum cultura unei ţări, ne-ar duce către un discurs interminabil, plin de clişee, ceaţă şi sentinţe fără valoare. Dar este important de semnalat complexul ţării dacilor în comparaţie cu alte mari culturi din care românii se inspiră şi pe care încearcă să le copieze. A vorbi cu uşurinţă şi fără criteriu de această manifestare ar însemna, din partea mea, a face judecăţi de valoare de puţină sau nulă valoare.

 

Este însă cert că România e o ţara aflată în căutarea propriei voci. De multe ori judecată greşit, de multe ori aclamată pentru muzica, artele, literatură sa, România este fascinantă. Magia ei se află chiar în marile contraste prin care se defineşte plauzibil.

 

Ţind să cred că această caracteristică a ţării, evident, printre altele, a influenţat decisiv orientarea lui Mariano Martín Rodriguez, către spaţiul românesc. Rodriguez, investigator şi critic literar, s-a convertit în Occident într-un apostol al literaturii române de science-fiction. Criticul, îndrăgostit de ţara constrastelor şi a extremelor, reinterpretează pentru necunoscători – în utopia familiei europene – prin literatură, o imagine a României construită în jurul intoleranţei, hoţilor, corupţiei de orice fel, a cerşetorilor, prostituatelor şi peştilor.

 

Criticul readuce cartea „La obra de Trajano (Rumania en un libro)” a lui Ramón de Basterra, publicată în Spania de editura Akron, în prim plan cu un comentariu exhaustiv al operei şi vieţii scriitorului pe care îl reabilitează just, după ce critica spaniolă l-a aşezat în sfera autorilor franchişti. Opera, scrisă cu ocazia şederii sale în România, între anii 1918-1920, reprezintă un punct de plecare în planul mai amplu al criticului de a prezenta literatura română publicului spaniol, deci implicit european.

 

Ramón de Basterra, spirit contradictoriu, este descris de Mariano Martín Rodriguez în complexitatea contextului epocii. Intenţia criticului este de a-l situa pe scriitor în momentul istoric în care-şi desfăşura activitatea, pentru ca cititorii să-l privească nu ca pe un autor de dreapta ci ca pe un om profund implicat în preocupările intelectuale ale timpului în care a trăit, cu avangardele care cereau întoarcerea la ordine în Franţa sau curentele îngrijorate de decadenţa artelor, a literaturii şi a Occidentului în general.

 

Pare de necrezut că acea intensă frământare intelectuală a primilor ani ai secolului al XX-lea, cu toate manifestele, curentele artistice, luptele, idealurile, acuzările şi extremismele caracteristice timpului au fost reduse astăzi la cenuşi călduţe care amintesc, prin căldura emanată încă de jarul stins, de ficţiunile neînţelegerilor trecutului. Simulăm din intenţie valori, lupte, idealuri. Ideea că şi critica s-a transformat într-o simulare generală, exersând nu de contragreutate în sistem ci fiind o parte integrantă a acestuia, nu este nesăbuită. Dacă ţinem cont de irelevanţa puterii societăţii de a genera schimbări, într-o lume care proliferează autonom prin sine însăşi, suntem îndreptăţiţi să credem că nimic nu se mai poate schimba printr-un proiect general al cărui obiectiv să fie alterarea direcţiei.

 

Explicaţia academică a fenomenului este că, odată depăşit absolutul şi noţiunile sale aferente (autenticitate, univocidate, adevăr, etc.), puţina implicare socială în politică sau în idealuri este o reacţie de oboseală provocată de însăşi căutarea absolutului, ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă o încercare în plus de a da sentinţe de caracter absolut asupra faptului că absolutul şi calităţile sale intrinseci nu există.

 

Situându-l pe Basterra în contexul profundelor schimbări ale începutului secolului al XX-lea, Mariano Martín Rodríguez reuşeşte să atingă rezultate care a priori nu făceau parte din lista obiectivelor sale, cum ar fi, spre exemplu, să-l facă pe cititor să înţeleagă faptul că, în ciuda decadenţei – alt concept nostalgic, fără importanţă – şi în ciuda revoltei maselor, valoarea literaturii este dictată în mare măsură de seriozitatea autorului şi efortul lui de a produce excelenţă în lucrările literare. De aceea, aminteşte de includerea lui Basterra în Novecentismul lui Eugeni d´Ors, sau de cuvintele lui Ortega y Gasset, care admitea meritul scriitorului basc în dezvoltarea culturală a oraşului Bilbao, dezvoltare pe care n-o cunoscuse până atunci nicicând în Spania.

 

Descrierea circumstanţială a lui Basterra, dorinţa lui de a se întoarce la Roma, care continua să reprezinte pentru scriitor „Oraşul” prin antonomasie, în sensul în care (Oraşul) stabilea clar o ordine simbolică de forţe a valorilor, imposibil de străbătut într-o direcţie sau alta, este un efort de clarificare notabil, înfăptuit de Mariano Martín Rodríguez pentru a ni-l prezenta pe Basterra îndrăgostit de Traian şi opera lui, România. Cezarul rămânea pentru scriitorul basc încarnarea unui ideal al culturii care favoriza majoritatea şi defavoriza minorităţile cu intenţia de a promova un spaţiu major în care toţi să încapă, fără excluderi şi revendicări minoritare.

 

Cezarul Traian, originar din Iberia, fapt care îl făcea pe Basterra să lucreze pentru o reînfrăţire justă a poporului român şi spaniol, reprezenta pentru el ideea de urbe, după cum semnalează Rodríguez, în contrapoziţie cu mişcările iregulare ale tribului, civilizaţia în defavoarea barbarismului. Roma a învins „regatul triburilor în continuă mişcare şi dezagregare”. Cu aceasta, Rodríguez atrage atenţia că în viziunea lui Basterra despre România şi despre moştenirea Romei, ordinea, unitatea şi funcţionalitatea au învins haosul. Ideea moştenirii istorice pe care Roma a lăsat-o României, de care Basterra era convins, nu era în dezacord cu viziunea lumii şi a lucrurilor, absolut dihotomică, a scriitorului din Bilbao. Fiind tranşant, dar contradictoriu, un pasionat om al contrastelor care credea ferm că erorile sunt de fapt păcate venite din nerespectarea moralei, ce alt destin mai bun decât România, ţară a contrastelor şi a paradoxurilor, i s-ar fi potrivit?

 

Poate că decizia de a călători în ţara Dunării nu a fost decât un punct pe traseul pe care trebuia să-l urmeze, decizia cea mai nimerită, împlinirea concretă a plimbării prin meandrele vieţii, adică a da curs chemării destinului. Nu se ştie exact până unde este capabil un om să ajungă, dar explicaţia pe care Mariano Martín Rodríguez o oferă, ne dă senzaţia că nu ar fi putut fi altfel, cel puţin nu în cazul lui Ramón de Basterra.

 

Odată ajuns în România în 1918, după primul război mondial, Basterra începe să-şi desfăşoare activităţile de mediere între două ţări latine, promovând schimburi culturale ca de exemplu colaborarea celor două academii, cea romană şi cea spaniola. Munca sa a fost recunoscută şi ulterior recompensata de însuşi Regele României, care i-a înmânat Crucea Oficială a Ordinului Steaua României. Nicolae Iorga, bun prieten al lui Basterra, a admis în 1920 că: „Basterra şi-a terminat cartea despre România”, fapt care înseamnă, după Rodríguez: „că a învăţat limba română şi s-a îmbuibat cu istorie, literatură şi cultura”, apoi a scris un eseu întreg „în mai puţin de doi ani, ceea ce constituie un excelent indiciu despre disciplina şi capacitatea lui de muncă”.

 

Mariano Martín Rodríguez remarcă prietenia dintre Basterra şi Iorga, care nu s-a îndoit niciun moment să-l elogieze în cartea sa „Oameni care au fost”, pentru că scriitorul spaniol a fost un prieten al României.

 

Nimeni nu e prieten al României dacă nu are o anumită predilecţie pentru absurdul dus la ultimele sale consecinţe, iar această afirmaţie, care poate părea deranjantă, este în realitate un semnal de dragoste pentru anomalie într-o lume care reuşeşte să egaleze oameni şi voinţe într-un piuré fără gust.

 

Lucru notabil este documentarea investigatorului Mariano Martín Rodríguez care reuşeşte să-l introducă pe cititor în momentul istoric al decadei 1920, când Ramón de Basterra a scris „La obra de Trajano”, iar acest fapt dovedeşte într-o mare măsură că şi el, iubind absurdul, se simte paradoxal, că într-un fel se simte român. În acelaşi timp, trezeşte interesul pentru omul Ramon de Basterra, un personaj într-adevăr atipic prin contrazicerile sale, prin paradoxuri şi prin incapacitatea de „a armoniza punctele contrare”, după cum indica Ortega y Gasset.

 

Meritul cel mai mare al criticului literar Mariano Martín Rodríguez constă în a atrage cititorii într-o călătorie în timp, prin istoria istoriei, din moment ce călătoria lui Basterra în România este ea însăşi o istorie ce merită povestită. În timp ce scria istoria Cezarului Traian, Basterra povestea situaţia României din anii 20, istorie pe care mulţi nu o cunosc astăzi. Avem deci, de-a face cu un document de prima însemnătate.

Continuarea romană pe pământul lui Zamolxis este închipuită sublim prin ochii diplomatului şi scriitorului spaniol, iar citirea acestei cărţi şi a introducerii în privirea lui Basterra, reprezintă în mod literal, ca în lumile literare ale lui Balzac, la fel de reale ca realitatea însăşi, o călătorie prin istoria personajelor trecute în cărţi, o minuţioasă descriere al contextului socio-cultural al marilor oraşe Bucureşti sau Iaşi, cu diferenţele de clase, cu frivolitatea petrecerilor, cu negustorii evrei sau muzicanţii ţigani; este un periplu prin ipocrizia politică a epocii, prin carnalitatea unui popor petrecăreţ, melancolic, fals şi poetic.

 

Dar cartea este în acelaşi timp o invitaţie pentru a cunoaşte adevăratul motor, după cum spunea Basterra, al României lui Decebal şi Traian, ţăranul, chintesenţa poporului, obiceiurile lui străvechi, poezia, arta şi muzica sa.

 

Fabianni BELEMUSKI

Madrid, Spania

aprilie 2013

———————————

 

BELEMUSKI Fabianni, (n. 30 iunie 1983), scriitor, traducător şi jurnalist. Directorul revistei Niram Art din Spania. Absolvent al Facultăţii de Jurnalism, Universitatea Complutense din Madrid, cu studii de Master în Filosofie. A publicat mai multe cărţi de eseuri, proză scurtă, filosofie. In anul 2010, a primit premiul pentru Jurnalism Cultural acordat de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia. (George Roca)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.