BALADĂ PENTRU UN LEU

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

ORGHIDAN-Nicolette-wbNicolette ORGHIDAN

 

Motto:

„Oricând e prea devreme

să spui că-i prea târziu!”

 

„Gând întors, copil pribeag al minţii, n-ai cum să-l cerţi şi de ce să-l chinui ţinându-l închis în cutia-ţi minunată ce-şi spune craniană. M-ai înţeles? Lasă-l să umble, trimite-l şi-ntoarce-l, strigă-l şi şopteşte-i doar ultima silabă. Ea să fie şi prima din cuvântul ce se doreşte spus. Acum ai înţeles? Joacă-te singur şi umple-ţi universul cu legătura de chei a ideilor. Ia cheia pe care crezi c-o vei potrivi unui semn grafic, răsuceşte-o în fibra fosforului şi observă-i culoarea, vezi dacă luminează. Abia atunci poţi spune că „ai venit acasă. Dacă m-ai urmărit cu atenţie, atunci sigur m-ai înţeles: una fără alta nu se poate. Este ca bumerangul aruncat în toiul nopţii în cea mai deasă pădure: tot ţi se va opri odată în mână.

 

Încerc acum, oare pentru a câta oară să-i aprofundez cuvintele, să-i interpretez virgula şi să-i înţeleg punctul. Mă uimise prima lui scrisoare şi, pe toată perioada concursului epistolar pe care-l lansasem în paginile unui cunoscut cotidian local, îi urmărisem nu atât forma de exprimare cât mai degrabă veşmânul ideii. Verbalism inutil şi amalgam în exprimare în detrimentul unei idei bine conturate şi redate, iată capcanele în care au căzut pe rând mulţi dintre cititorii mei. S-au eliminat „din mers” cum s-ar spune. Lucram de câteva săptămâni doar cu 5-6 cititori şi-ntindeam cât se putea de mult plasa: doar-doar o mai cădea vreunul în ea. Mă uimea însă acel scris care continua să-mi trimită cele mai închegate idei. La început doar nişte iniţiale încheiau scrisoarea, apoi un nume scurt (un diminutiv bănuiam), ca, în finalul ultimilor săptămâni un nume şi-un prenume aveau să semneze scrisorile pe care le selectam cu cea mai mare grijă pentru „marea finală”. A fost la început o joacă, dorisem în felul acesta să mai măresc tirajul cotidianului şi să-i asigur un loc mai confortabil în această nebunie a presei, dar experienţa pe care mi-o servise viaţa îmi transformase nu numai concepţia despre lume, dar mai ales ideea despre oameni. În acea perioadă îmi amintesc, îi căutam de fiecare dată febril, scrisul în acele câteva zeci de scrisori pe care le primeam săptămânal, desfăceam nerăbdător scrisoarea, parcurgeam literele uşor rotunjite, frazele care curgeau lin.

 

„…Copil nebănuit al timpului şi-al vremii, veşnicia sculptează permanent în noi înlăturând prisosul, lăsând doar grăuntele de fosfor şi sâmburele cugetării. Mănâncă fructul, dezghioacă sâmburele şi urmăreşte-i forma. Nu ţi se pare că seamănă cu o amforă? Acolo se păstrează cuminţi şi proaspete ecourile lui «DA» şi «NU», de acolo vine gândul întors, acolo-şi are locaşul zgomotul liniştii şi de acolo vine spre noi  zenitul. Le auzi sau măcar le vezi toate câte-ţi sunt date? Hai, că te-am speriat din nou, domnule redactor şi mă treci iar la rubrica «Loviţi la cerebel», aşa-i?”

 

Puteai să te superi pe aceste gânduri? Mi-ar fi plăcut să ies din perimetrul cotidianului, să-i răspund mai mult, îmi dădeam seama că ea merită mai mult, dar nici o adresă, nici un semn distinct care să-mi încurajeze iniţiativa. Nu-mi rămânea decât să aştept până când se-ndura din nou să scrie, pentru că uneori n-o înţelegeam: leneşă la scris sau doar timp limitat pentru aşa ceva? Îi răsfoiam scrisorile seara, înainte de culcare, răstălmăceam, îi întorceam pe toate feţele frazele şi încercam să formez o lume a ei, imaginară pentru mine, dar cât se poate de reală în alt timp. Jurasem să nu-i mai răspund în paginile cotidianului, dar…

 

„Hei, ai obosit, stimabile?” – mă soma ea după câteva săptămâni de tăcere. „Hai, ridică-te că mai avem mult de mers. Ce te-ai oprit în mijlocul drumului şi te joci cu cutia de chibrituri? Doreşti foc? Atunci foc să fie, domnule redactor!”

 

Frânturi de idei, joc al imaginaţiei şi un veritabil dans epistolar mă prinseseră iar în acea vâltoare şi, una câte una, scrisorile ei deveneau de-a dreptul tulburătoare. Fraze pe care nu reuşeam să le detaşez unele de altele erau un tot compact şi scoase din context, anulau din start frumuseţea şi originalitatea scrisorii.

 

„Clipa mai bătrână decât veacul are uneori menirea să rumenească merele pe ram şi să-ntoarcă la origini gândul. Trimite bumerangul secundei şi scutură petalele de liliac, răsuceşte firele izvoarelor şi adună lacrimile norilor, prinde-n braţe soarele şi-l întoarce cu faţa spre picătura de eternitate, prinde a gânguri şi-ntinde mâinile spre rodul timpului. Fărâma de eternitate pe care o aştepţi are obrazul trandafiriu şi buzele de cireşe pârguite, ochii meniţi să te pierzi în adâncul privirii lor, zâmbetul asemenea bobocului de magnolie…”

 

Apoi o linişte deplină de câteva luni, nici un rând măcar… A, ba nu, mint. Mi-a trimis pe la începutul iernii un plic în care, pe-o singură foaie mare de hârtie era scris uşor tremurat… „EU”. Am recunoscut  scrisul, era oare un semn, dorea să-mi spună ceva? De unde s-o iau? Nici o adresă, un număr de telefon, ceva, acolo, un capăt de drum… Găsisem şi răsfoisem în schimb o altă scrisoare ceva mai veche, o recitisem pe aceea în speranţa că, printre rânduri voi găsi un semn, o frază, ceva care să-mi deschidă o cale, dar… Nimic din ceea ce doream eu, doar puritatea cuvintelor şi fineţea frazelor: „…Vezi, aici te contrazic. Ai două elemente distincte în «Balada» lui Ciprian Porumbescu: ai melosul doinit de la începutul lucrării, ca, apoi, partea a doua a «Baladei» să fie de fapt o suprapunere a altui cântec doinit din Moldova. O înrudire cu un cunoscut cântec din partea locului «Munţilor cu brazi înalţi» parcă se numeşte şi care i-a servit drept schelet al portativului pentru  această minunată lucrare. Încearcă să desparţi, să desfaci într-un fel această lucrare portativ cu portativ şi ai să observi ritmul trenar al ei, suprapus parcă pe un ritm safic de patru pătrimi, specific folclorului nostru moldav. Variaţiunile interpretative îi dau un uşor caracter doinit asociind-o cu un cântec lung, foarte lung. Ei, iar aici auzul nu te duce cu gândul la «Coloana Infinitului» a lui Brâncuşi? Este sunet lung la «Baladă»? Este element înalt la «Coloana…», modulul ca formă de redare a abstractului? Are «Coloana…» piedestal, soclu sau vârf? Are «Balada» un început distinct faţă de linia melodică care-şi urmează cursul? Este înaltă «Coloana…»? Este sunetul lung şi melodios la «Balada»? De câte ori se repetă tema muzicală în «Balada» lui Ciprian Porumbescu? Spune-mi, câte module are «Coloana Infinitului», domnule redactor? Vezi vreo similitudine între cele şaisprezece module şi ritmul de patru pătrimi al «Baladei»? Cifra patru îţi sugerează ceva? Hai că te-am trimis cu totul în ceaţă, te mai las puţin să-ţi revii, dar singur ai dorit acest lucru când ai lansat această temă. Chiar, oare ce-ţi veni?”.

 

Şi oare ce fusese în mintea mea când întrebasem în acele zile cititorii rămaşi în concurs, care ar fi originea „Baladei” lui Ciprian Porumbescu? Se apropia anul aniversar şi doream să-l marchez într-un fel. Nu mă aşteptasem însă să primesc din partea ei o veritabilă pagină de analiză şi critică muzicală.

 

***

– Ce îmi spui tu, este în alt plan şi-n alt domeniu, prietene. Luminează doar faţa nevăzută a Lunii şi nu oricine-i poate vedea imaginea reflectată într-o oglindă concavă. Ei, ce vezi tu în adâncitura aia concavă? Aşa-i că vezi timpul ca absenţă a spaţiului şi spaţiu ca imens surplus al timpului? Secunda ca măsură a pasului, metrul ca trecere a orelor nu-ţi spune nimic? Poate mă iei drept nebun, dar abstractul este punctul forte al conversaţiei noastre, ne mângâiem reciproc circumvoluţiunile şi ne limpezim privirile. Crede-mă, în felul acesta nu simţi când trece timpul,mai ales aici nu trebuie să simţi când trece timpul. Şi chiar dacă trece, lasă-l să treacă, ce-ţi pasă? Doar nu-i la tine-n curte! Zâmbeşti? Vezi tu, transformarea personalităţii se produce la unii indivizi treptat, la alţii răsucirea miraculoasă poate veni în fracţiuni de secundă. Eu, eu trebuia să fac ceva şi nu ştiam ce. Am modelat timpul în toate felurile posibile, am pierdut tren după tren şi-am încercat să   ies din Eul care începuse să mă strângă. De multe ori, pentru a simţi viaţa, Eul trebuie  să-l înlături de tine. Şansa-ţi vine o dată, cel mult de două ori în viaţă şi se uită la tine; n-ai văzut-o, n-ai fost pe fază, atunci, la revedere, ne-ntâlnim în altă lume şi-n alt timp. Ei, vezi, aşa a fost şi cu mine în urmă cu câţiva ani: am reuşit s-O văd şi să prind şansa. Am fost norocul EI, a fost minunea mea.

 

Îmi prinse umerii şi mă conduse uşor în faţa unei uşi. O întredeschise şi-mi şopti:

 

– Uite, priveşte acolo, spre dreapta şi nu mă judeca greşit. O vezi? O cunosc de şase ani, de fapt de când am început cursurile celei de-a doua facultăţi. N-ai ştiut că între timp, ca să-mi umplu golul lăsat de Adina, m-am apucat de Psihologie. Acolo am întâlnit-o pe EA şi crede-mă, a reuşit să mă facă să văd altfel lumea, să accept la alte dimensiuni viaţa. A fost mâna care m-a trecut timpul şi m-a ajutat să păşesc în altă dimensiune a existenţei umane. Mi-a arătat viaţa din oglindă, mi-a oglindit cum nu se poate mai bine clipa. Nu pot lăsa, mai ales acum nu pot lăsa această mână.

 

Caut să urmăresc discret fiinţa firavă pe care mi-o arată prietenul meu. Se răsuceşte, se piaptănă cu o singură mână încercând să-şi prindă părul. Nu reuşeşte; mai încearcă, scapă pieptenele, dar se ajută de umăr să-şi fixeze puţin agrafa.

 

– N-o analiza şi n-o judeca greşit. Nu ştii prin ce-a trecut şi este un miracol c-a rămas în viaţă. După o săptămână de comă superficială, pareza care i-a afectat partea stângă este poate cel mai fericit (dacă se poate spune aşa) lucru care i se putea întâmpla. Am păzit-o, crede-mă, am păzit-o zi şi noapte, am tremurat pentru orice semn vital revenit. Atât a putut face natura, cu atât a putut medicina s-o ajute. Mulţi credeau că nu mai scapă, dar nativii din zodia Leu au firi tenace. Dacă ai fi cunoscut-o înaintea acestui accident vascular!

 

Tace. Încerc să-l privesc, dar nu vreau să pierd din ochi nici făptura care, iată acum se sprijină încet de noptieră şi face câţiva paşi sprijinindu-se de cotiera aflată lângă ea. Merge pe lângă perete şi ajunge la fereastră. Vreau să-i spun ceva, dar Dan îşi trece mâna prin păr şi nu-mi dau seama dacă şi-a şters fruntea sau pe furiş o lacrimă.

 

– Ştiu ce vrei să mă-ntrebi, îţi citesc în priviri şi-ţi aud murmurul buzelor: dacă o iubesc? Nu-mi dau seama şi nici nu m-am gândit încă la aşa ceva. Ştiu că, odată plecat de lângă ea mă simt debusolat, îi simt căldura privirilor urmărindu-mi paşii, doresc mereu să-i aud vocea. Simt nevoia să-i văd zâmbetul, aştept căldura mâinii ei să-mi mângâie părul. Nu ştiu dacă o iubesc, dar ea este prea plinul sufletului meu, timpul lângă ea nu mai are noţiune, iar spaţiul îşi pierde dimensiunea. Cine ştie, poate c-ar fi trebuit ca până la această vârstă să mă fi căsătorit, să fi avut deja o familie, dar însăşi prezenţa ei alături de mine îmi dă sentimentul familiei împlinite.

 

Îmi strânge discret mâna şi, cu o mină complet schimbată intră în salon.

 

-Ce face leoaica mea? A pornit singură în recunoaştere? Unde te duci fără mine, pui mic?

 

Mă cutremur. Mă scutur şi mă uit. Mă uit şi nu-mi dau seama dacă şi văd. Îl privesc şi nu-l recunosc pe Dan, idolul fetelor din facultate, teroarea băieţilor şi spaima profesorilor. Nu ştiai niciodată când va termina o expunere, nu-l puteai surprinde cu nimic, dar reuşea să te surprindă oricând.

 

– Mâncăm ceva, leu voinic?

 

Aud o voce firavă dar nu înţeleg ce spune, îl văd pe prietenul meu pregătind măsuţa lângă pat şi, discret, îmi aruncă o privire. Plec, dar nu văd pe unde calc; calc şi parcă nu-mi simt picioarele. O zi, două, trei şi numai rezist: mă-ntorc în faţa salonului şi întredeschid uşa. Dan o ajută să îmbrace o bluză subţire, îi mângâie părul şi, ridicându-i uşor bărbia îi sărută buzele. Arunc o privire în încăpere şi văd că încă mai dorm celelalte paciente. Aş fi dorit să mai vorbesc cu Dan, dar încerc să nu fac zgomot. Las uşa aşa, puţin întredeschisă şi plec. Mă-ntorc însă după câteva ore, dar găsesc patul gol, lucrurile răvăşite, salonul ca niciodată gol. Am o strângere de inimă, dar totuşi intru şi mă apropii de noptiera ei. Mă uit mai atent la cărţi: „Dreptul roman”, „Finanţe şi Contabilitate”, „Lumea ca viziune asupra lumii”. Cine le-o fi citind? Şi când?

 

– A, mă cauţi pe mine, aşa-i?

 

Dan mă surprinde răsfoind o carte şi-şi continuă ideea:

 

– Te uiţi la manuale. Da, mai avem doar licenţa de trecut şi-am scăpat.

 

Ochii-mi întrebători găsesc parcă terenul pregătit.

 

– Ea, nu eu. Eu am terminat acum un an. O ajut însă să-şi termine facultatea. Iau notiţe de la cursuri, i le sintetizez, i le citesc. Are o memorie de invidiat, crede-mă, pentru ea expunerea temei este floare la ureche, îi lasă mască pe toţi. Aşa cum o vezi tu, cu vorba-i domoală şi mersul împiedicat, nici o restanţă sau vreun examen amânat.

– Cum reuşeşte, frate?

– Ca orice student în faţa unei comisii de examinare: scris şi oral, de ce te miri? Acum am lăsat-o  la E.K.G pentru un control de rutină şi-n câteva zile suntem acasă.

– Şi acasă?

– Şi acasă tot eu. Eu şi ea într-un univers detaşat de lumea din jur. Traversez oraşul până la ea acasă şi o ajut la ce are nevoie. A învăţat să se mişte printre lucrurile din casă şi, mai ales a-nvăţat să supravieţuiască sub crucea fixă pe care i-a dat-o destinul. Zodie tenace şi greu încercată-n viaţă, Leoaica asta a mea! Se agaţă cu disperare de braţul invizibil al providenţei, dar prezent în viaţa fiecăruia şi, împreună învăţăm să ne mişcăm într-un univers propriu; îndepărtăm starea de inerţie ca lege a firii şi încercăm să remodelăm omul. Doar aşa supravieţuieşti şi nu laşi să te-nghită abisul care se cască sub tine. Nu mă judeca şi nu o compătimi. Analizeaz-o însă şi vei fi tentat să faci totul aşa, la fel ca mine: în numele copilăriei şi-al adolescenţei, în numele unei tinereţi mutilate nu spune, mai ales în asemenea situaţie nu spune niciodată nu se poate.

 

Mă priveşte o clipă, apoi îmi întinde un mic pachet.

 

– Uite, am aici nişte scrisori. Cineva din redacţia cotidianului vostru, în urmă cu ceva timp, a avut ideea unui concurs. O bună perioadă de timp scrisese şi ea, apoi neşansa a ţinut-o departe de orice activitate. Acum văd că a început din nou să scrie. Ştii cât de mult se linişteşte când se aşează în faţa imaculatelor pagini?!  De câteva zile îmi propun s-ajung , dar n-am mai avut timp să trec pe la cotidianul vostru. Îmi faci tu, te rog, serviciul să le duci la destinatar?

 

Strâng uimit ca pe o comoară cele câteva plicuri pe care mi le dă Dan şi recunosc scrisul uşor aplecat spre stânga: acum parcă ceva mai tremurat, cu litere mai mari.

 

***

O frântură de lume, o frântură de viaţă care, iată, mi-a oferit cea mai ciudată experienţă din profesia mea de ziarist. Am realul în palmă şi povestea-n minte, eroii, făpturi muritoare mă leagă cu fire nevăzute de povestea lor de dragoste: platonică sau nu, tumultoasă sau nu, mai reală decât însuşi irealul care ne-nconjoară. Reuşi-voi oare vreodată să pun toate acestea pe hârtie? Gândul întors cum îi spune ea, voi reuşi oare să-l fac şi altora cunoscut? Găsi-voi pagina care să-l cuprindă?

 

Nicolette ORGHIDAN

Braşov

aprilie 2013

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors