Geta Elia VOICU – POEZIA ŞI PENELUL!

Posted by Gabriela Petcu On April - 14 - 2013

VOICU-ELIA-Geta-wb

O POVESTE BANALĂ…
Aştern pe hârtie-o poveste banală
Mai ştii? Poate-o găsiţi fenomenală!
De nu, uşor, cu guma o voi şterge

Creionând cu grijă ceva care va merge
Iar dacă va atinge azi sufletul cuiva
Eu sper că ne vom întâlni candva…

Să fie asta, oare, o iluzie
În această lume plină de confuzie?
Să nu mai existe suflete pereche
Când ştim să punem numai etichete?

Că tu eşti aşa…că EU sunt aşa,
Că soarta-i de vină, că viaţa e grea,
Sau, mai degrabă, bărbatul de lângă tine!
Ba nu, femeia este rea!

Odată, Lui, se ştie, îi era mai bine…
Se stinge astfel o poveste

Ce nici măcar nu a-nceput
Pornind la drum plin de speranţe
Sfârşind apoi… dezamăgit!
Iar foia mea rămâne goală
Căci numai EU îi ştiu secretul:
Povestea ce fusese scrisă…
Creionul, guma şi…POETUL!

 

 

SCRISOARE… IERNII

 

Iubită iarnă, cu respect îţi scriu,

Prietenă-mi eşti, luceşti sub diademe

Ceva mă face azi să cred, eu ştiu,

Că s-ar putea s-avem ceva probleme…

 

Am să-ţi trimit în dar un calendar,

Căci, sincer, poate, dragă, îţi lipseşte

Să poţi vedea şi tu cum scrie, clar,

Căci iarna doar trei luni ne troieneşte!

 

Îţi sugerez, drăguţo, fii o doamnă

Şi fă acum, pardon, un pas în spate

Toată suflarea-n şoaptă te condamnă

Gata, spectacolu-i pe terminate!

 

Te rog, ne lasă mai spre primăvară

Să ne aline dorul cu-a ei boare

De-abia-nverziră toate pe afară…

Nu ciufuli natura dată-n floare!

 

M-am săturat şi de bocanci udaţi

Şi vântul mi-a pătruns tăios prin haine

Of, muşchii-mi sunt atât de încordaţi

Să n-ajung la spital, ajută, Doamne!

 

Mi-aş pune, sincer, şi eu o rochiţă

Ştiu, nu te-nduplec cu diminutive

Mă-ndeamnă vorba cursă din peniţă

Tot nu mă las, vrei, poate, adjective?

 

Iubito, minunato, frumoasa mea,

Te du acum, colindă-n altă parte

Tu nu auzi? Te cheam-altcineva

Să fie-un strigăt rece de pe… Marte?

 

Te-aştept la anul, dau şi-un acatist,

Căci dăruieşti peisaje de poveste

Ca orice om cu suflet de artist

Te voi sărbători mereu regeşte!

 

 

GRĂDINA MEA
În rânduri răsfirate, dar ne’ntrecând măsura,
Cresc mândre, delicate, gingaşele lalele
Care mai mici, mai ‘nalte, mai galbene – şi ele,
Din roua dimineţii sorbindu-şi picatura.

C-o undă de uimire, simţind, poate,-o răceală,
Petalele surprinse de-o boare prin meandre Se-ntind uşor spre frunze, ca nişte braţe tandre,
Voind ca-mbrăţişarea să fie… ireală.

O moleşeală dulce pe-o strună de vioară…
Când soarele căldura din raze-şi curge, blândă
Lalelele ghiduşe se-ndeamnă să-mi surâdă
Făcându-mi ziua cântec cu iz de scorţişoară.

Mireasma grădiniţei o să-mi încânte viaţa
De zi cu zi plăcere (un pic cam vinovată!)
La gât port bileţelul, legat sfios cu aţă:
Vreau primăvară lungă să-mi fie alocată!

 

 

ILUZIE

 

Fotoliul din salon mă cheamă-mbietor

Şoptindu-mi ne-ncetat cu glasu-i de tenor

Că ziua-i încheiată, mi-e treaba terminată

Deci, merit relaxarea cu greu recâştigată.

 

M-aşez uşor, cu grijă, ca să-i ofer plăcere

Căci numai el îmi ştie a trupului durere,

Cum dis-de-dimineaţă, ca un robot, mă scol

Setat doar pentru munca ce-o facem benevol.

 

Afacerea mea dragă, ce o credeam facilă,

N-am bănuit vreodată că este dificilă!

Spuneam: ce mare lucru e să creezi iluzii

Le ambalezi frumos şi ţin loc de transfuzii.

 

Îmi injectez succesul, simţind acea plăcere

Un vis ameţitor, dând trupului ce-mi cere

Frumoasă amăgire… în veşnicul tumult

Căci efemer e totul, nimic nu ţine mult!

 

Azi oamenii-s isteţi, nu-s ca odinioară,

Nu mai cred în iluzii – un fel de apă chioară –

Minţindu-vă pe voi, mă-nşel pe mine, dară,

Şi-aş fi în faţa lumii făcută de ocară!

 

Sudoarea mă cuprinde, temperatura-mi creşte,

Decizia e luată. Ideea îmi dospeşte!

Sunt vânzător de vise, muncesc cinstit… de mâine!

Chiar dacă asta-nseamnă… iluzie pe pâine!

 

 

NALBA

 

Îmi împletesc cosiţa cu florile de nalbă

Mătasea delicată îmi mângâie obrazul

Cum să-mi împart plăcerea, iubirea şi necazul

Legând minunăţia cu firele de iarbă?

 

Necazul mi-l alin cu nalba luminoasă

Mă-năvălui în miresme, plăcere, împlinire

Culeg cu mâna stângă, din inimă, iubire

Şi verdele din iarbă mă face iar voioasă.

 

Împletitura-i gata, şi-atât de minunată…

Mă-ndrept sfioasă-n grabă spre vechea oglinjoară

Din rama ei sculptată – doar cântec de vioară

Şi-o dulce fetişcană zâmbeşte-mbujorată.

 

Oare sunt eu aceea? Sublimă transformare!

Am astrele-n privire să mă călăuzească

Să fi mascat necazul cu un lăstar de floare?

Şi paşii-mi fug, sălbatic, spre-o dragoste cerească…

 

 

DOR

 

Trimite-mi, tată, zâmbetul duios

Pe aripi pure, pe un nor pufos

Fă vântul să adie înspre mine

Tu ştii, tu poţi, căci ai puteri divine!

 

Trimite-mi sfatul pe un fir de floare

Suavă, mângâiată lin de soare

Fă-mi dimineaţa noul început

Amarul s-aparţină doar negrului trecut…

 

Trimite-mi, tată, un sărut pe frunze

Deazmiarda-mi fruntea cu-ale tale buze

Vreau să-ţi mai simt o caldă-mbrăţişare

Mi-e dor cumplit de-o binecuvântare…

 

Trimite-mi, tu, ceea ce ştii mai bine

Să-mi treacă dorul ne’ncetat de tine

Şi linişte, căci am nevoie, tată,

Cum aş putea eu să te uit vreodată?

 

 

DECI!

Prin mana mea încerc să dăruiesc
Culoare ochilor. Trăiesc,
Ţin ritmul, degetele îmi pocnesc
A muzică. Vorbesc
Întâi şoptit, un murmur desluşesc,
Urechile. Doresc
Pastel pictat voit, un amalgam trupesc
Tabloul. Şi mărturisesc
În buzunarul inimii-nfloresc
Toti pomii. Deci, sunt vie… şi iubesc!

 

——————————————————-

 

Geta Elia Voicu – Un nume aşezat cuminte într-un colţ de pagină de internet răsfoită agale într-o seară de Mărţişor 2013, în care primisem un mesaj mai aparte: ”D-na Georgeta, îndrăznesc să vă trimit o poezie scrisă… cândva de mine. Fiţi sinceră, spuneţi-mi părerea, fiţi necruţătoare!” – şi am primit aşa.. “O poveste banală…”, semnată de Geta Elia Voicu. Am zâmbit, mai vizitasem în vară pagina doamnei, căutând români care vieţuiesc în insula Afroditei. Terminasem de scris o carte despre Cipru şi simţeam că, de fapt, voi mai scrie, pentru că nu cunoscusem încă mulţi conaţionali de ispravă, dar nedescoperiţi încă, din rândul Diasporei române din insulă…simţeam că mai sunt încă multe de spus despre românii care ar trebui să ne creeze adevărata imagine peste hotare. Şi aşa am început, pas cu pas, să ne “cunoaştem”, să schimbăm impresii, să ne încurajăm sau să ne plângem dorurile, pe care, orice strămutat de pe meleagul în care-şi are rădăcinile, le poartă… Fireşte că am încurajat-o, pentru că în poezia aceea era ceva în care simţeam trăirea artistică, mai ales că pe pagina de internet scria cu modestie, dar clar: Geta Elia Voicu – pictor pe sticlă!  http://www.facebook.com/ColoursArt

 

Buzoiancă la origini, artist plastic (pictor pe sticlă), dar studiind în paralel şi secretariat-birotică (comunicare), îmi făcuse o scurtă prezentare, care suna cam aşa: „[…] am cochetat şi cu muzica şi teatrul – fiind ca zodie Taur, mă preocupă frumosul. Am prieteni care scriu şi poezie şi proză şi apreciez limba noastră meşteşugit folosită.” Mi-a fost suficient pentru a înţelege că nu trebuie decât să-i  „dau un brânci” pentru a scoate la suprafaţă frumosul din ea, simţeam că nu numai penelul, ci şi cuvântul scris, pot făuri împreună un portret complet al artistului din ea. Trăieşte în Cipru, lângă legendarul oraş Pafos, unde este căsatorită cu un om minunat al locului; povestea ei, relatată cu mult prea multă modestie, a fost publicată de curând în Ziarul RO-MANIA, ziarul românesc al conaţionalilor noştri din această ţară mediteraneană. Trimiţându-mi versurile sale, încheia astfel: „Tu eşti drumul ce-mi arată că se poate şi altfel/ nu doar pictura pe sticlă, ci şi scrieri… cu penel!” Da, Geta Elia Voicu, se poate! Mult succes şi inspiraţie!

 

Georgeta RESTEMAN

undeva în Apuseni

aprilie 2013

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors