March 18, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Sub lupă – România lipicioasă

6 min read

ROMANIA-SUB-LUPA-wbGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Adesea mă gândesc la România când îmi descalţ cizmele, seara. “Aici e ireal de frumos şi de curat totul. Nici măcar n-am nevoie să-mi lustruiesc pantofii”, a fost primul comentariu telefonic pe care l-am auzit de la un verişor, care emigrase în Germania prin anii optzeci. Pe-atunci îl muşturluisem zdravăn, suspectându-l de grandomanie. Pentru că nici prin gând nu-mi trecea să-l şi cred. Dar acum realizez că avea dreptate. Văd asta cel mai clar atunci când revin în ţară, prin vizitele la părinţi. Indiferent dacă e vară sau iarnă, inevitabila glie strămoşească se ţine scai de mine, ermetizând porii pielii tăbăcite,  pătrunzând cu precădere în spaţiul dintre talpă şi carâmb, unde, dacă apucă să se întărească, se preschimbă într-un soi de ciment autohton, de unde doar o ţeapă draculeană îl mai poate extrage.

 

Nu-nseamnă că prin alte ţări n-ar exista noroaie, ba bine că nu! Spania ne dă cu prafuri diverse, diferind de la sezon la sezon. Ba polenul galben-cleios al coniferelor, ba praful alb al şantierelor lăsate în paragină de bula imobiliară, sau nisipul roşu saharian, pe care-l catapultează vântul peste Marea Mediterană, folosindu-se de pantele munţilor Atlas ca de o rampă naturală. O fi, dar nu e acelaşi lucru! Cu un jet de apă bine ţintit se lasă duse toate, uşoare ca pulberea de pe lună, lipsite de iniţiativă proprie. Nu aşa pământul patriei. De parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să dezvolte preferinţe pentru locuri în care ar mai sta un pic, sau, atunci când e-n toane de ducă, o ia spre direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, care lasă pe hainele noastre urme neregulate, ca nişte contururi de hartă, pete indelebile, care nu se lasă ignorate cu una cu două. De parc-ar vrea să spună „pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis „ăsta-mi eşti”.

Glodul nostru se piteşte prin cele mai insolite locuri, aşteptând picătura ploii pentru a prinde din nou viaţă, zemuind şi clocind din greu, în aburi de fertilitate. Primăvara scoate aburi, mustind de seve şi îmbobocind de ghiocei, iarna se-nfrăţeşte cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând acea subţire peltea pe şosele, ce transformă orice deplasare într-un straniu dans incoordonat. Plescăie pofticios, când prinde câte un toc prin el, care se zbate nervos să-i scape din îmbrăţişare, dar nu se sfiieşte nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui zdreanţă, cel cu ochii de faianţă. Blestemăm la el şi-l combatem sistematic, măturând şi ştergând cu nădejde, alungând „murdăria” din spaţiul nostru civilizat, deşi ştim prea bine că zadarnică ne e zbaterea. Cu greu îşi stabileşte prin forţe plăpânde firava Românie aseptică câte o insuliţă minusculă în oceanul gâlgâind la cheremul naturii, lighioană neîmblânzită, matrice   glorioasă din cernoziom plebeu, statornic. De te-ntrebi, faţă cu efortul cvasi-supranatural, cum Doamne iartă-mă pot ţine curat alţii, dar noi nu? Doar la hărnicie nu ne-ntrece nimeni, la răstimpuri, când ne hotărâm să punem osul la treabă!

 

Taman când îţi vine să-nfigi deliberat oiştea-n gard şi să-ţi iei lumea-n cap de disperare, apare câte-un francez sau neamţ cu ochii tulburi de emoţie, care se jură că vrea să adopte cetăţenia ta, gata să te îmbrăţişeze şi să ceară azil în ţara-nglodată, pe care tu tocmai îţi revărsai năduful. „Pentru că e … atât de frumoasă”, zice el şi te mai întorci odată din cale, aruncând o privire peste umăr, ca ţăranul acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare. Ţi-e clar că megieşul nu e-ntreg la minte şi pleci totuşi, adresându-i şi lui un „No meri cu Dúmnezău”, dar când te-ntorci din călcâie, îţi fuge privirea pe buza bălţii spre-un licăr de curcubeu ca din poveste. „A naibii iluzie optică”, îţi spui şi pleci să te faci fizician la Nasa, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada. Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul lin, de te trezeşti căutând din priviri unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario, la pescuit, doar-doar se va descompune lumina în gama nestematei de pe brazda Câmpuri-Est. Ce să te mai miri când începe să te distreze până şi tăvălirea fără noimă a irlandezilor în noroi, la tradiţionala lor luptă televizată? Nici fericirea copilului tău la descoperirea jocului cu masa lutoasă din spatele casei nu te mai lasă rece. Amintirea fugară a „papalaşcăi” copilăriei noastre te gâdilă răsfăţată. Aşchia nu sare departe de gard.

 

Am umblat ceva prin lume şi sunt sigură că mai există ţarini roditoare şi pe la alţii, poate chiar mai fecunde decât ale noastre, prin colţuri de lume cu configuraţii tectonice nebănuite. Dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu, care are prostul obicei de a produce noroi, ca să ne indispună. „Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere cu o cârpă curată, din An în Paşte. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare, abnegaţie şi timp însutit. Uneori, lucrurile care în vest se rezolvă în doi timp şi trei mişcări, în România de transformă în adevărate proiecte laborioase. Dar e un fel de-a simţi că trăieşti, pentru că ai satisfacţii înzecite atunci când reuşeşti totuşi să rezolvi câte ceva.

 

În decursul recentei mele incursiuni acasă, făcea capul de afiş în rândul ştirilor de ultimă oră un studiu asupra mediei de vârstă a populaţiei Europei. Cu 71 de ani, românii deţin penultimul loc. Nici nu-i de mirare, la intensitatea cu care se trăieşte în spaţiul carpato-dunărean!

 

O voce firavă şopteşte consolator: „Nu contează cât, ci cum!” Oare străinii entuziaşti, care se stabilesc în România, lansându-se în aventura căutării timpului pierdut, fascinaţi de caracterul autentic, mai mult sau mai puţin neîntinat al geografiei noastre, vor modifica media de vârstă a poporului autohton? E clar că ţara e atrăgătoare şi pentru ei, în ciuda aparenţelor deranjante, lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’. În fond, când e să reducem totul la esenţe, descoperim că nu ne deosebim unii de alţii aproape de loc. Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani. Dacă-am umbla desculţi, n-am avea nevoie să ne mai lustruim pantofii. Pâmântul rămâne şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

19 martie 2013

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.