Paznicul (poveste vânătorească) Guy de Maupassant

Posted by Gabriela Petcu On April - 3 - 2013

Ioana ChiritaTraducerea: Ioana Chiriță

 

De obicei, după masa de seară, se istoriseau aventuri şi se relatau accidente de vânătoare.

Un vechi prieten mai în vârstă de-al nostru, domnul Boniface, mare ucigaş de sălbăticiuni şi mare băutor de vin, un bărbat robust şi vesel, un om de spirit, înţelept şi plin de filozofie, o filozofie ironică şi resemnată care se manifesta întotdeauna prin glume  înţepătoare şi nu prin lucruri triste, zise într-o seară :

– Cunosc o poveste de vânătoare sau, mai degrabă, o dramă de vânătoare, destul de ciudată. Nu se aseamănă deloc cu ceea ce se cunoaşte de acest gen ; aşa că, în ce mă priveşte, nu am povestit-o niciodată, crezând că n-ar face nimănui plăcere. Drama aceasta nu este deloc plăcută, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…? Adică ea nu trezeşte în noi acea curiozitate care pasionează sau care încântă sau care ne emoţionează în mod plăcut. Ce mai tura-vura, iată despre ce este vorba.

*

Eram pe vremea aceea de vreo treizeci şi cinci de ani şi vânam ca un nebun.

Şi tot în vremea aceea aveam o bucată de pământ foarte izolată pe aproape de Jumiège, pământ înconjurat de pădure şi foarte bun pentru vânătoarea de iepuri. Acolo petreceam doar vreo patru, cinci zile pe an, singur căci condiţiile de trai nu-mi permiteau să aduc cu mine un prieten.

Stabilisem acolo, în calitate  de paznic, un fost jandarm la pensie, un om simplu, mânios, sever când dădea ordine, teribil cu braconierii şi care nu se temea de nimic. Locuia singur, departe de sat, într-o căsuţă sau mai degrabă o bojdeucă formată din două odăi jos – bucătăria şi beciul- şi două odăi la primul nivel. Una dintre odăile de sus care semăna mai mult cu o cocioabă în care încăpea doar un pat, un dulap şi un scaun, îmi era rezervată.

Cealaltă era ocupată de moşul Cavalier. Zicând că trăia singur prin aceste locuri, m-am exprimat nu tocmai potrivit. Moşul îşi luase pe lângă el un nepot, un pungaş de paisprezece ani care se ducea după provizii în satul aflat cam departe, la trei kilometri, şi care îl ajuta pe moşneag la treburile zilnice.

Licheaua, slab, deşirat, puţin înconvoiat, avea părul galben şi fin semănând mai mult a puf de găină,  şi atât de rar de parc-ai fi zis că este chel. Mai avea şi nişte picioare enorme iar mâinile-i erau gigantice, mâini de uriaş.

Era un pic saşiu şi nu se uita niciodată la nimeni ; raportat la specia umană, îmi dădea senzaţia pe care ţi-o dau sălbăticiunile ce răspândesc o anumită duhoare ; era ca un dihor sau un vulpoi, trepăduşul de el.

Dormea într-un fel de scobitură, sus, pe scara care ducea la cele două odăi.

Dar, în timpul scurtelor mele şederi la Pavillion – aşa-i spuneam eu acelei căsuţe, Pavillion –, Marius îşi ceda culcuşul unei bătrâne din Ecorcheville, Céleste pe numele ei, care venea să-mi facă mâncare căci fierturile lui moş Cavalier îmi erau prea puţin satisfăcătoare.

*

Cunoaşteţi deci personajele şi locul; iată acum întâmplarea :

Era în 1854, pe 15 octombrie, – îmi amintesc încă această dată şi niciodată nu o voi uita.

Plecai din Rouen pe cal, urmat de câinele meu Boch, un brac mare de Poitou, cu pieptul larg şi botul puternic, care se pitea printre mărăcini ca un prepelicar de Pon-Audemer.

Calul îmi ducea sacul de călătorie, iar eu purtam puşca în bandulieră. Era o zi rece, o zi cu un vânt trist, cu un cer străbătut de nori întunecoşi. Urcând culmea Cantleu, priveam vasta vale a Senei pe care fluviul o traversa, până departe la orizont, cu unduiri de şarpe. La stânga, Roen îşi ridica toate clopotniţele spre cer, iar, la dreapta, privirea se oprea pe vârfurile depărtate acoperite de codri. Apoi traversai pădurea Roumare mergând când la pas, când la galop şi, pe la orele cinci, ajunsei în faţa Pavillion-ului unde moş Cavalier şi Céleste m-aşteptau.

De zece ani, în aceeaşi perioadă, mă înfăţişam în acelaşi fel şi aceleaşi guri mă salutau cu aceleaşi vorbe.

– Bună ziua, conaşule.  Sănătatea vă priieşte?

Cavalier nu se schimbase deloc. Rezista timpului ca un copac bătrân ; Céleste însă, de patru ani încoace, devenise de nerecunoscut. Era aproape ruptă în două şi, deşi încă vioaie, mergea cu pieptul atât de aplecat în faţă, încât forma un unghi aproape drept cu picioarele.

Bătrâna, foarte devotată, părea întotdeauna emoţionată când mă revedea şi, de câte ori plecam spre casă, îmi spunea :

–  Poate c-o fi pentru ultima oară, conaşule.

Această plină de nelinişte, jalnică despărţire de această sărmană servitoare, această resemnare disperată în faţa morţii, moarte inevitabilă desigur şi apropiată pentru ea, mă răscolea în fiecare an într-un fel ciudat.

Coborîi deci de pe cal şi, în timp ce Cavalier, căruia îi strânsesem mâna, îmi ducea calul în clădirea mică ce servea de grajd, intrai, urmat de Céleste, în bucătăria care servea şi ca loc unde se lua masa.

Paznicul ni se alătură. Văzui, din primele clipe, că nu arăta ca de obicei. Părea preocupat, stânjenit, îngrijorat. Îi zisei :

– Ei, bine, Cavalier. Totul se petrece aici după voia dumitale ?

El murmură :

– Aş zice da şi aş zice nu. Sunt unele lucruri care nu-mi sunt deloc pe plac.

Întrebai :

– Ce este, dragul meu ? Povesteşte-mi!

Dar el clătină din cap:

– Nu , încă nu, conaşule. Nu vreau, încă de la sosire, să vă stric cheful cu neplăcerile mele.

Insistai, dar el refuză cu fermitatae de a mă informa înainte de masa de seară. După cum arăta, însă, înţelesei între timp că era vorba de ceva grav.

Nemaiştiind ce să-i zic, încercai totuşi:

– Şi vânatul? Este?

– Oh, vânatul, da, este, este ! Găsiţi din belşug. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut veghea.

Îmi spunea toate acestea cu atat de multa gravitate, cu o gravitate atât de jalnică, încât în ochii mei devenea ceva hazliu. Firele din mustaţa sa sură erau parcă gata de a-i cădea de pe buze.

Dintr-o dată îmi dădui seama că încă nu-l văzuzem pe nepotul său.

– Dar unde este Marius? De ce nu s-arată?

Paznicul parcă tresări şi, privindu-mă brusc în faţă :

– Păi, conaşule, aş dori să vă spun imediat despre ce este vorba ; da’, ar fi mai bine: legat de el am eu ceva pe inimă.

– Aha ! Ei, bine, unde este deci ?

– În grajd, conaşule, iar eu aştept clipa în care are să se ivească.

– Dar ce-a făcut ?

– Păi, uite conaşule, cum stă treaba…

Şi totuşi paznicul şovăia, cu vocea schimbată, tremurătoare, cu faţa săpată, pe neaşteptate, de zbârcituri profunde, zbârcituri de moşneag.

Şi continuă fără grabă:

– Uite…am remarcat în această iarnă că se puneau capcane în mod ilegal în pădurea Roseraies, dar nu-l puteam prinde pe făptaş. Petrecui acolo nopţi în şir, conaşule. Nimic. Şi, în acelaşi timp, se puneau capcane de acelaşi fel prin părţile Ecorcheville-ului. Slăbisem de necaz. Dar să-l prind pe borfaş, imposibil! S-ar fi zis că cineva îl avertiza de încercările mele, de pândă şi de intenţiile mele.

Iată însă, că într-o bună zi, în timp ce periam pantalonii lui Marius, pantalonii de sărbătoare, găsii în buzunar patruzeci de bănuţi. De unde avea el aşa ceva, puşlamaua?

M-am frământat timp de opt zile şi îmi dădui seama că el pleca de acasă când veneam eu să mă odihnesc, conaşule.

Atunci am început să-l urmăresc, dar fără să mă îndoiesc de un lucru; oh, da, fără să mă îndoiesc. Într-o dimineaţă, cum tocmai mă culcasem aproape de el, mă ridicai numaidecât  şi-l urmării. La urmărire, nimeni nu mă întrece, conaşule.

Şi, uite-aşa, l-am prins; da, Marius punea capcane în mod ilegal pe pământurile dumneavoastră, conaşule; el, nepotul meu, al meu, paznicul dumneavoastră.

Sângele mi s-a urcat l-a cap şi puţin a lipsit să nu-l omor, aşa de tare l-am bătut. Ah, da, l-am lovit, ce să mai lungesc vorba! Şi i-am promis că atunci când veţi fi aici, o să mai capete una în prezenţa dumneavoastră, una dată de mâna mea ca să se înveţe minte, una dată ca pildă.

Aşa se face c-am slăbit de supărare. Ştiţi ce înseamnă să fii necăjit aşa cum sunt eu acum. Dar spuneţi-mi, dumneavoastră ce aţi fi făcut în locul meu? Băieţaşul ăsta nu mai are mamă, nu mai are tată, nu mă mai are decât pe mine de neam; l-am lăsat pe lângă mine, n-aş fi putut să-l izgonesc, nu-i aşa ?

Dar l-am avertizat că dacă se mai repetă aşa ceva, s-a terminat, ter-mi-nat : milă nu mai există. Asta este. Am făcut bine, conaşule?

Răspunsei întinzându-i mâna:

– Ai făcut bine, moş Cavalier: eşti un om de treabă.

Se ridică:

– Foarte mulţumesc, conaşule. Acum îl voi vindeca. Trebuie să-l pedepsesc, iar pedeapsa îi va fi învăţătură de minte.

Ştiam că a încerca să-l fac pe bătrân să-şi schimbe hotărârea, era ceva zadarnic. L-am lăsart deci  să acţioneze după cum îl tăie capul.

Se duse să-l caute pe fugaş şi-l aduse ţinându-l de urechi.

Cu înfăţişarea unui judecător, eu stăteam pe un scaun din acelea împletite.

Avui impresia că Marius mai crescuse şi, cu aerul lui răutăcios, sălbatic, parcă se făcuse şi mai urât decât anul trecut. Iar mâinile sale mari păreau monstruoase.

Al său unchi îl împinse până în faţa mea şi, cu vocea sa militărească, ordonă :

– Cere iertare, stăpânului!

Puştiul nu scoase nici un cuvânt.

Şi atunci, fostul jandarm îl apucă de subsuori, îl ridică de la pământ şi începu să-l lovească pe la spate aşa de violent că mă ridicai pentru a opri loviturile.

În momentul acela copilul urla :

– Iertare! – Iertare! – Iertare!- promit…

Cavalier îl lăsă jos şi îl forţă cu o împunsătură pe umeri, să se aşeze în genunchi.

– Cere iertare, zise.

Licheaua murmură cu ochii plecaţi :

– Iertare.

Unchiul îl ridică şi-l lăsă să plece după ce îi mai arse una ce-l făcu, pe bietul copil,  să se îndoaie.

Plecă şi nu-l mai revăzui toată seara.

Cavalier însă părea distrus.

– Este o fire rea, rosti el.

Şi pe tot timpul mesei de seară, repetă:

– Oh! Lucrul acesta mă îndurerează, conaşule, nici nu ştiţi cât mă îndurerează.

Încercai să-l liniştesc, dar degeaba.

Mersei la culcare devreme, aşa ca să pot pleca cum trebuie la vânătoare în zori.

Câinele dormea deja pe duşumea, la piciorul patului, când eu suflai în lumânare.

Fui trezit către miezul nopţii de lătrăturile furioase ale lui Boch. Imediat îmi dădui seama  că odaia mea era plină de fum. Sării din culcuşul meu, aprinsei lumânarea, mă repezii la uşă şi o deschisei. O pală de foc intră peste mine. Casa ardea.

Închisei cât putui de repede oblonul gros de stejar şi, după ce-mi trăsei pantalonii, coborâi mai întâi câinele pe geam cu ajutorul unei funii făcute din cearşafurile răsucite ; după aceea îmi aruncai afară îmbrăcămintea, tolba şi puşca şi mă salvai şi eu, la rândul meu, în acelaşi fel – pe fereastră.

Începui să strig din toate puterile:

– Cavalier! – Cavalier! – Cavalier!

Dar paznicul nici gând să se trezească. Avea un somn greu, ca al unui jandarm de viţă veche.

În aceeaşi clipă, văzui, prin geamurile de jos, că întregul parter nu era decât un cuptor încins ; şi mai îmi dădui seama că cineva umpluse cu paie această parte a casei pentru a înlesni prăpădul.

Deci cineva dăduse foc!

Reîncepui a striga din toţi rărunchii:

– Cavalier!

Atunci îmi trecu prin cap ideea că fumul îl asfixia. Avui prezenţa de spirit şi, strecurând două gloanţe în puşcă, luai la ochi mijlocul ferestrei şi trăsei o împuşcătură.

Cele şase ochiuri de geam se împrăştiară prin odaie ca un praf de sticlă. De această dată, bătrânul auzi şi apăru îngrozit, în cămaşă, înnebunit mai ales de aceeastă lumină care se răspândea violent în toată faţa locuinţei sale.

Strigai:

– Casa arde. Săriţi pe fereastră, repede, repede!

Flăcările care ieşeau agitate prin deschizăturile de jos şi care se prelingeau pe perete, ajunseseră la bătrân şi-l înconjuraseră din toate părţile. Sări şi căzu în picioare ca o pisică.

Uf! Era şi timpul. Acoperişul de paie se rupse de la mijloc deasupra scării care forma, într-un anumit fel, un horn pentru focul de jos ; un mănunchi imens, roşu se ridica în aer, se lărgea ca o trâmbă de apă şi semăna o ploaie de scântei în jurul casei.

În câteva secunde, casa aceea se transformă într-o jerbă de flăcări.

Cavalier, înmărmurit, întrebă:

– Cum de-a izbucnit?

Răspunsei:

– Cineva a dat foc bucătăriei.

El murmură:

– Cine a putut face aşa ceva?

Iar eu, parcă ghicind dintr-o dată, glăsuii:

– Marius!

Bătrânul înţelese. Îngăimă:

– Oh, Doamne Iisuse Hristoase! De aceea n-a mai dat pe acasă!

Un gând înfiorător îmi zgudui creierii. Strigai :

– Şi Céleste ? Céleste ?

Bătrânul nu răspunse; casa se prăbuşi în faţa ochilor noştri nemaifiind decât o grămadă de jeratic sclipitor, orbitor, sângeros, un rug nemaivăzut în care biata femeie nu mai era desigur decât un tăciune roşu, un tăciune din carne de om.

Nu se auzise nici măcar un singur ţipăt.

Focul se întindea la grajdul din apropiere şi aşa, dintr-odată, îmi adusei aminte de calul meu ; Cavalier fugi să-l slobozească.

Abia deschise uşa  grajdului că un trup suplu şi rapid, i se strecură printre picioare trântindu-l la pământ. Era Marius care fugea de rupea pământul.

Bătrânul, cât ai clipi din ochi, se ridică. Încercă să fugă pentru a pune mâna  pe mizerabil; dându-şi seama că ar fi în zadar şi scos din minţi de o furie irezistibilă, lăsându-se pradă uneia din acele mişcări necugetate, de moment, mişcare pe care n-am putea-o nici prevedea, nici împiedica, apucă puşca uitată pe jos, foarte aproape de el, o puse la umăr şi, înainte ca eu să pot face cel mai mic gest, bătrânul trase un foc fără măcar să se întrebe dacă arma era încărcată sau nu.

Unul din cele două cartuşe cu care încărcasem arma în scopul de a da alarma în timpul pârjolului, rămăsese netras ; glonţul îl atinse pe fugar direct în spate, trântindu-l la pământ plin de sânge. Începu să râcâie ţărâna cu mâinile şi cu genunchii ca şi cum ar fi dorit să alerge în patru labe, asemenea iepurilor răniţi de moarte şi care simt apropierea vânătorului.

Mă apropiai în grabă. Copilul horcăia deja. Îşi dădu sufletul înainte ca incendiul să fie stins şi fără să mai scoată un cuvânt.

Cavalier, numai în cămaşă, desculţ, stătea în picioare aproape de noi, nemişcat, năucit.

Sătenii sosiră şi-l luară pe paznic care arăta în acel moment asemenea unui alienat.

*

M-am prezentat şi eu la proces, ca martor, relatând lucrurile în amănunt, fără a schimba nimic. Cavalier a fost achitat. În aceeaşi zi dispăru de prin acele locuri.

Nu l-am mai revăzut de atunci.

Aceasta este, domnilor, povestea mea vânătorească.

 

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors