March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Podoaba (2) Guy de Maupassant

6 min read

Ioana ChiritaPodoaba (1) Guy de Maupassant  http://curentul.net/2013/02/24/ioana-chirita-o-ambasadoare-a-romanismului/

Podoaba (2)

Traducerea: Ioana Chiriță

 

Soţul ei, pe jumătate dezbrăcat deja, întrebă:

– Ce ai?

Înnebunită, ea se întoarse spre el:

– Am…Am… nu mai am colierul doamnei Forestier.

El se ridică cu mintea rătăcită:

– Ce?… Cum?… Nu se poate!

Şi scotociră prin toate pliurile rochiei, ale paltonului, prin buzunare, peste tot. Dar nu-l găsiră.

El întrebă:

– Eşti sigură că îl mai aveai cînd ai ieşit de la bal?

– Da, l-am pipăit în holul Ministerului.

– Dar, dacă l-ai fi pierdut pe stradă, l-am fi auzit căzând.Trebuie că se mai află în cupeu.

– Da. Tot ce-i posibil. Ai notat numărul trăsurii?

– Nu. Dar tu, nu ţi-l aminteşti ?Tu l-ai luat în seamă?

– Nu.

Se uitau unul la altul dărâmaţi.

Până la urmă Loisel îşi recâştigă puterile.

 

– Mă voi întoarce pe jos, zise el, pe unde am venit, să văd dacă nu-l pot găsi.

 

Şi plecă. Ea rămase îmbrăcată în rochia de seară, incapabilă să se culce, împietrită pe un scaun, fără foc, fără gânduri.

Soţul se reîntoarse pe la şapte. Nu găsise nimic.

Se duse la Prefectura de poliţie, la redacţia ziarelor, promiţând o răsplată; pe la companiile de trăsuri, ce să mai vorbim, peste tot unde îl îndemna cea mai mică nădejde..

Ea aştepta în fiecare zi în aceeaşi stare de spaimă în faţa acestui dezastru înfiorător.

Loisel se întorcea seara cu faţa suptă, palidă; nu găsise nimic.

 

-Trebuie, zise el, să-i scrii prietenei că închizătoarea colierului s-a stricat şi că l-ai dus la reparat. Aşa vom câştiga ceva timp. Şi ea scrise ce îi dictă el.

*

După o săptămână, îşi pierdură orice urmă de speranţă. Loisel, îmbătrânit cu cinci ani, rosti :

– Trebuie să încercăm să înlocuim această bijuterie.

A doua zi, luară cutia în care se găsise podoaba şi merseră la bijutierul al cărui nume era marcat în interior. Acesta îşi consultă notiţele de gestiune :

– Doamnă, nu eu am vândut acest colier; mie mi s-a cerut numai să livrez caseta.

Şi uite-aşa porniră din bijutier în bijutier căutând o podoabă asemănătoare cu cea pierdută, încercând să-şi amintească cât mai multe detalii, bolnavi amândoi de amărăciune şi spaimă.

Într-un butic al Palatului Regal găsiră un şirag de diamante care li se păru a se asemăna în întregime cu cel pe care-l căutau. Valora patruzeci de mii de franci. Negustorul li l-a lăsat la treizeci şi şase de mii. Îl rugară pe bijutier să nu-l vândă mai înainte de trei zile. Se înţeleseră de asemenea ca bijutierul să-l răscumpere la preţul de treizeci şi patru de mii de franci, în cazul în care primul va fi regăsit până la sfârşitul lui februarie.

Loisel avea optsprezece mii de franci pe care i-i dăduse tatăl său. Restul l-ar lua cu împrumut.

Şi se împrumută: de la unul o mie de franci, de la altul cinci sute, cinci ludovici pe-aci, trei pe dincolo. Semnă poliţe, făcând angajamente ruinătoare; avu de-a face cu cămătari şi cu tot felul de creditori cu drept de gaj. Îşi compromise în întregime sfârşitul existenţei sale, îşi folosi orbeşte semnătura fără măcar să ştie dacă ar putea onora ce a semnat şi, îngrozit de spaimele viitorului, de mizeria neagră care urma să se abată asupra lui, îngrozit de perspectiva tuturor lipsurilor fizice şi a tuturor chinurilor morale, se duse după colierul cel nou depunând pe tejgheaua negustorului treizeci şi şase de mii de franci.

 

Când doamna Loisel îi readuse podoaba doamnei Forestier, aceasta îi spuse cu un aer cam şifonat:

 

– Ar fi trebuit să mi-o înapoiezi mai devreme, căci mi-ar fi mai putut fi de folos.

 

Dar nu deschise sipetul aşa cum se temea prietena sa. Dacă şi-ar fi dat seama de «substituire», ce-ar fi crezut? Ce-ar fi spus? N-ar fi considerat-o pe prietena sa ca o hoaţă!?!

*

Doamna Loisel începu a duce viaţa oribilă pe care numai cei nevoiaşi o cunosc. De fapt, s-a resemnat, dintr-o dată, ca o eroină. Această datorie îngrozitoare trebuia plătită. O va plăti. Vor concedia menajera, se vor muta – vor lua cu chirie la mansardă.

Şi aşa cunoscu treburile grele ale menajului, detestabilele corvezi ale bucătăriei. Spălă vasele tocindu-şi unghiile roz pe cănile unsuroase şi pe fundul oalelor. Frecă lenjeria murdară, cămăşile şi cârpele pe care le punea la uscat pe o sârmă.

În fiecare dimineaţă, aducea în stradă gunoiul şi urca cu găleţile pline de apă,oprindu-se la fiecare etaj pentru a răsufla. Şi îmbrăcată ca o femeie din popor, mergea la vânzătorul de fructe, la băcan, la măcelar, cu coşul pe braţ, târguindu-se ocărâtă, apărând centimă cu centimă banii săi amărâţi.

În fiecare lună trebuiau plătite poliţe, păsuind unele pentru a câştiga timp. Soţul muncea seara pentru a pune în ordine gestiunea unui negustor, iar noaptea copia cu cinci bănuţi pagina.

Au dus-o aşa timp de zece ani. La capătul celor zece ani, înapoiaseră totul, cu taxele de folosinţă şi cu ceea ce se se acumulase din dobânzile peste dobânzi.

Doamna Loisel arăta acum bătrână. Devenise o femeie robustă, călită şi aspră, ca toate femeile caselor sărace. Prost pieptănată, cu fuste strâmbe şi mâinile roşii, vorbea tare, spălând duşumelele cu apă din abundenţă. Dar uneori, când soţul era la birou, se aşeza la fereastră şi se gândea la seara de altădată, la acel bal unde fusese ea atât de frumoasă şi atât de sărbătorită.

Ce s-ar fi întâmplat oare dacă n-ar fi pierdut acea podoabă ? Cine ştie? Cineştie? Ce ciudată este viaţa! ce schimbătoare! Este nevoie de un nimicuţ pentru a fi distrus sau salvat.

*

Dar, într-o duminică, în timp ce dădea o raită pe Champs-Elysées, pentru a se mai scutura de grijile săptămânii, văzu, deodată, o femeie care plimba un copil. Era doamna Forestier, la fel de frumoasă, la fel de seducătoare.

 

Doamna Loisel se emoţionă. Va merge să-i vorbească ? Da, desigur. Şi pentru că acum totul era plătit, îi va mărturisi totul. De ce nu ? Şi se apropie.

– Bună, Jeanne.

Dar cealaltă nici nu fu în stare s-o recunoască mirându-se că această burghezoaică i se adresează atât de familiar. Şi îngăimă :

– Dar…doamnă !…Nu ştiu…Cred că vă înşelaţi…

– Nu. Eu sunt, Mathilde Loisel.

Prietena sa scoase un ţipăt :

– Oh !…săraca de tine, Mathilde, cum te-ai schimbat!…

– Da, am avut parte de zile foarte grele de când nu te-am văzut; şi multe necazuri…şi toate acestea din cauza ta!…

– Din cauza mea…Cum adică?

– Îţi mai aminteşti colierul de diamante pe care mi l-ai împrumuutat pentru a merge la petrecerea de la Minister… !?

– Da. Şi ce ?

– Ei, bine, l-am pierdut.

– Cum aşa?! dar mi l-ai înapoiat.

– Ţi-am înapoiat altul care semăna leit cu primul. Şi zece ani l-am tot plătit. Îţi dai seama că pentru noi nu a fost deloc uşor, noi care n-aveam nimic…. Ei, bine, acum totul s-a sfârşit cu bine şi sunt straşnic de mulţumită.

Doamna Forestier rămase locului împietrită.

– Zici că ai cumpărat un colier de diamante pentru a-l înlocui pe al meu?

– Da. Nici n-ai băgat de seamă, nu-i aşa ? Erau leite! Şi zâmbea cu o bucurie orgolioasă şi naivă.

Doamna Forestier, emoţionată peste măsură, îi cuprinse amândouă mâinile.

– Oh, Mathilde, sărăcuţa de tine! Dar al meu era fals. Valora cel mult cinci sute de franci!…

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.