Prima limbă de acasă: engleza sau româna?

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2013

Prima limbă de acasă: engleza sau româna?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Pentru părinţii unui copil româno-american există această dilemă ce limbă să-l înveţe mai întâi: româna sau engleza. Excepţie fac cei care nu mai vor să ştie de unde au plecat şi vorbesc doar engleza acasă cu copiii ca să „exerseze” limba, pentru o integrare mai „bună”. De fapt le fac copiiilor un triplu deserviciu: aud şi învaţă o engleză cu accent, pierd ocazia de a învăţa o limbă „străină” gratis şi li se taie rădăcinile cu ţara de origine.

Nepotul meu s-a născut în Canada, iar la vârsta de doi ani părinţii lui s-au mutat în SUA. La trei ani când s-a dus la grădiniţă ştia un singur cuvânt englezesc: restroom (plus ce mai auzise de la copii la joacă). Educatoarea, o mulatră simpatică venită din Republica Africa de Sud, când a aflat că nu ştie engleza a zis: „Nicio problemă, de engleză ne ocupăm noi, dvs ocupaţi-vă de română.” (Ulterior ne-a declarat că şi acum regretă că n-a învăţat-o pe fiica sa limba natală). Primele două trei zile plângea când era lăsat la grădiniţă, apoi s-a obişnuit şi a început să-i placă. Probabil că se înţelegea cu colegii (un vocabular restrâns) şi înţelegea comenzile educatoarelor (aşa ne-au spus), dar la prima serbare de la sfârşitul anului am observat că nu era prea sigur pe el când cântecele erau urmate de anumite gesturi, urmărind mai mult să vadă ce fac colegii decât ce se cântă. Toate vacanţele le făcea în România, unde totul fiind în română ne întrebam dacă n-a uitat engleza ce o învăţase la grădiniţă. După întoarcerea din vacanţă continua să asculte CD-uri cu poveşti româneşti, se uita pe reviste româneşti de desene animate (cu personajele americane binecunoscute) al căror text il citeam. Chiar şi poveştile din limba engleză le traduceam pe loc în română, el urmărind pozele. Cu tot acest asalt al limbii române timpul petrecut la grădiniţă i-a fost suficient ca să-şi însuşească o engleză la nivelul colegilor săi, fapt confirmat de comportamentul activ şi pe fază de la serbările următoare.

Eram totuşi îngrijoraţi dacă la şcoală va avea sau nu probleme din cauza vocabularului restrâns de cuvinte în comparaţie cu ceilalţi copii care aud engleza şi-n familie. Curios să aflu ce ar trebui să ştie un copil de o anumită vârstă, am găsit într-o librărie o colecţie de asemenea cărţi care se adresează părinţilor despre ce trebuie să ştie copilul începând de la grădiniţă şi continuând cu primele clase de şcoală. Când am ajuns să răsfoiesc cartea referitoare la kindergardener am constatat la capitolul poveşti că unele se reiau din cartea anterioară cea de  la Pre-K, dar folosind alte cuvinte, tocmai în ideea de a le îmbogăţi vocabularul. Pentru americani e simplu, dar nu şi pentru toţi româno-americanii. Totuşi bunul obicei al americanilor de a permite accesul liber la rafturile bibliotecilor publice mi-a permis să găsesc o soluţie: audio-book-urile pentru copii. Pentru că îl duceam la şcoală cu maşina şi drumul dura cam un sfert de oră, i-am pus să asculte CD-uri cu povestiri în engleză recomandate vârstei sale. I-a plăcut şi a ascultat zeci de asemenea CD-uri, învăţând cuvinte noi spuse cu accentul şi pronunţia corespunzătoare. La sfârşitul clasei a I-a era deja printre cei mai buni la engleză (a avut şi avantajul că a mers la şcoală la 7 ani), începuse să citească povestirile singur. În vacanţa din România am trecut din nou la revistele în limba română pentru copii, pe care le citeam IO dar trebuia să-i arăt cu degetul cuvintele respective. L-a sfârşitul vacanţei am constatat că dacă încercam să scurtez şi să sar peste cuvinte, mă oprea şi-mi atrăgea atenţia că n-am citit tot. Dar pe lângă benzi desenate am încercat să-i citesc povestiri şi legende istorice pentru a cunoaşte trecutul neamului din care se trage. Am observat că şi americanii încep o educaţie patriotică de la vârste foarte fragede cu povestiri drăguţe, nu tragice, legate de evenimentele istorice. Din păcate autorii noştri au ales în special evenimentele tragice ale istoriei, iar copiilor nu le plac tragediile. Nepotul meu după ce a ascultat odată Puiul, educativă dar tragica povestire a lui Agârbiceanu, când CD-ul ajungea la el, îmi cerea de fiecare dată să trec la următoarea povestire. Şcolarii americani sunt duşi să viziteze Valley Forge şi Independence Bell, simboluri ale războiul de independenţă, şi nu locurile celor mai sângeroase bătălii. Pentru captarea atenţiei celor mici trebuie găsite şi-n istoria noastră întâmplări drăguţe, care să le placă şi pe care să le conecteze cu evenimentul sau perioada istorică respectivă.

Când se întâlneşte cu prietenii săi româno-americani, în timp ce părinţii lor discută în româneşte, ei preferă engleza. La fel se întâmplă şi la întâlnirile de la biserică, unde toţi copiii româno-americani vorbesc între ei engleza spre disperarea mea de naţionalist luminat (naţionalist ştiam că sunt dar d-nul Corneliu Florea a mai adăugat luminat, ceea ce m-a uns la inim, mulţumindu-i şi pe această cale pentru onoranta asociere). Acum fiind în clasa a-II-a trece pe engleză şi acasă dar îi tăiem pe loc avântul, exersând în familie româna.

Am prezentat acest caz particular pentru a risipi îngrijorarea părinţilor că învăţarea în familie a limbii române, ca prima limbă, ar putea să creeze dificultăţi şi să fie un handicap la învăţarea limbii oficiale a statului unde se găsesc. Nu este nicio problemă, dimpotrivă copiii dvs pornesc cu  avantajul cunoaşterii a două limbi, posibilitatea de acces la două culturi şi a comunicării cu ţara de origine. N-o faceţi acum când se poate, mai târziu ei vă vor reproşa iar dvs veţi regreta. În cazul familiilor mixte situaţia este mai complicată dar există soluţii şi pentru ele.

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors