MILA – VALOROS SENTIMENT CREŞTIN ŞI ATOTUMAN

Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

George PETROVAI

Adevărat zice proverbul că sătulul nu crede flămândului. Tot aşa, cu rare excepţii, bogatul nu crede săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai hapsân şi mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul şi iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe căpătuială…

 

Urcarea pe scara civilizaţiei în decursul istoriei sale, nu l-a învăţat pe om să devină mai uman. Dimpotrivă, gradul de civilizaţie şi fondul sentimentelor atotumane sunt în majoritatea cazurilor pe poziţii antagonice, căci, de regulă, un om de lume îşi va râde de slăbiciunile altora şi se va jena de propriile sentimente!

 

Creştinismul, prin exemplele şi învăţăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi şi nefericiţi şi ne îndeamnă stăruitor să nu ne dispreţuim semenii, ci să ne fie milă de bogaţi şi să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având şansa să-şi depăşească trufia şi suficienţa.

 

Adică, prin sentimentele de iubire şi milă, sentimente care curăţă inimile şi le leagă în buchetul fraternităţii, avem privilegiul să înţelegem starea de nefericire a acelora ce-şi construiesc fericirea lor şubredă pe adunatul averilor pieritoare.

 

De altminteri, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul afirmă răspicat: „Milă vroiesc, nu jertfe!”, iar în activitatea Sa practică de mărturisire a Adevărului, I se face milă şi-i vindecă pe toţi neputincioşii întâlniţi: ciungi, ologi, orbi, îndrăciţi, după cum tot din milă pentru durerea încercată de membrii familiei, El îi readuce la viaţă pe unii morţi.

 

Iar noi, oamenii, nu invocăm în rugăciuni mila şi ajutorul Atotputernicului şi nu rostim cu febrilitate şi ardoare „Doamne, ai milă!” în momentele de cumpănă ale vieţii?!

 

Mila creştină, rodită de suferinţă şi roditoare de iubire sinceră, acţionează ca o veritabilă forţă înnoitoare. Iată un exemplu elocvent în acest sens. Oscar Wilde, binecunoscutul scriitor irlandez, „strălucitoir ca un Apollo”, conform caracterizării lui André Gide, ajunge să fie condamnat la doi ani de închisoare pentru ultraj adus posacelor moravuri britanice. De profundis, scriere elaborată în perioada de detenţie, relatează cu acuitate esenţiala transformare petrecută în substanţa moral-spirituală a „păgânului” Wilde, adorator pătimaş al zeului Plăcere.

 

Dacă la început el îşi propune să se sinucidă pentru a scăpa de povara ruşinii, ulterior va descoperi secretul autenticei fericiri în durere şi suferinţă („Durerea este adevărul unic”), în mila faţă de ceilalţi nefericiţi şi în duioşia resimţită atunci când suferi pentru altul! „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este singura explicaţie posibilă a întregii suferinţe ce există pe lume”, notează cu convingere celebrul hedonist, de data asta întors cu spatele la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi. De unde se vede că orice slăbiciune are leac, asta în cazul în care se doreşte cu adevărat armonia moral-spirituală prin utilizarea judicioasă a resurselor cu care am fost înzestraţi…

 

Mai este un fapt: Nu există un rău absolut, adică de nebiruit! Răul care-i dă târcoale omului rezultă din calea urmată de acesta în vederea atingerii binelui individul sau colectiv, respectiv binele ciocoiesc şi de clan la învârtiţii, şpăgarii şi politrucii României postdecembriste…

De aceea, înţelept este acela care-l citeşte pe Nietzsche, dar nu se lasă capturat de viforul resentimentelor sale împotriva creştinismului în general, împotriva milei în particular. Şi astfel, tot mai des ne convingem că mila este indispensabilă, deodată ce (şi) cu ajutorul ei ne menţinem oameni!

 

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

6 decembrie 2012

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors