POLIGLOȚIA ROMÂNEASCĂ

 Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Pentru noi pare logic, odată veniţi într-o ţară străină, să purcedem la a-i învăţa limba. Românii, la doar trei săptămâni după strămutare, complet lipsiţi de inhibiţii, ciripesc orice grai lăsat omului. Iată încă o calitate incontestabilă pe care, de bună seamă,  poporul nostru o are: nu suntem un popor taciturn.

Parcă ne-am fi născut cu dicţionarul în mână! Franceza, italiana, spaniola, portugheza, chiar şi latina veche, fireşte că n-au nicio scuză, fiind romanice. Dar e ceva de mers pe terenul altora până atingi stadiul de profesionist. Şi, mai presus de toate, bogăţia de cuvinte pe cap de locuitor nu implică automat şi garanţia unei bune înţelegeri. Ca peste tot, se aplică şi aici regula „întâi calitate, apoi cantitate”.

Pe vremea cenzurii comuniste, în anii optzeci, au fost scoase din circulaţie amplificatoarele care îngăduiau vizionarea televiziunii de la Sofia. Românii, nu s-au dat bătuţi. În loc să vizioneze, au început să asculte televiziunea bulgară. Oamenii au început să înveţe bulgăreşte. Manualele de bulgară se vindeau pe capete. Ce vrei mai mult dovadă de talent poliglot?

Nu sunt multe naţiile care se pot lăuda cu exegeţi ai altor limbi în propriile rânduri, dar una e sa creşti înconjurat de o limbă, mergând la şcoală într-o ţară străină, iar alta e însă să emigrezi gata educat, cum au făcut-o Emil Cioran, Mircea Eliade sau Alexandru Ciorănescu. La scurt timp, îi ajutau pe localnici să-şi înţeleagă mai bine propria limbă, devenind profesionişti desăvârşiţi în lingvistică şi literatură comparată. Nu arareori au contribuit la cercetarea altor idiomuri mai abitir decât la cele dedicate limbii materne. Şi am dat aici doar trei nume de specialişti, după care şi-ar linge degetele cele mai vestite Universităţi din lume.

V-aţi întrebat de ce intelectualii noştri din exil se specializează tocmai pe literatura comparată? În fond, e o nişă de cercetare greoaie şi migăloasă. Nu cumva tocmai pentru că nouă nu ne e greu să facem ceea ce altora li se pare aproape imposibil: să citim, să vorbim, să judecăm şi să ne articulăm în mai multe limbi deodată?

Ar mai fi ceva: când mai nimeni nu se oboseşte să citească literatura noastră, nu ne rămâne decât să-i citim noi pe ceilalţi, ca să aflăm unde ne e locul în tabloul general. Dar de ce atunci nu sunt poliglote şi alte popoare, cu limbi cu răspândire modestă? De ce spre exemplu în Polonia, se vorbesc atât de puţine limbi străine? Oare filmele americane şi franceze sunt dublate sincron la ei la TV? Sau poate pur şi simplu programa lor şcolară nu include franceza sau engleza?

Iată ce scrie în internet un emigrant român, legat de dificultăţile inerente la stabilirea în străinătate: „În Australia mi-a fost greu mai ales în ultimele luni, când am avut cele mai dificile momente, clipe în care mă simţeam foarte singur. Noii mei prieteni de aici au fost alături de mine şi m-au ajutat, am descoperit ce înseamnă solidaritatea bazată pe aceeaşi limbă. Faptul că, într-o ţară străină poţi vorbi în limba ta nativă cu cineva, te apropie de acea persoană iar relaţiile de prietenie se construiesc foarte uşor.” Aha, m-am mai liniştit. Deci tot limba maternă rămâne pe primul loc.

Cu toate acestea, fiind niţel … străină, uneori limba de adopţie ne tentează să spunem mai mult decât ar fi nevoie. Pe alocuri, doar de dragul de-a vorbi, uităm până şi mesajul propriu-zis. Românul salutat reglementar cu „How are you?”, sau „Wie geht’s?”  tinde să se lanseze în descrieri ample ale vieţii sale de familie, cu detalii picante despre starea de sănătate a membrilor ei, în loc să răspundă politicos şi laconic „fine, thanks” sau, simplu, „Gut”.  „Ce treabă ai matale să ştii cum e ziua mea?”se pare că i-ar fi ripostat un german morocănos unui român perplex, ca răspuns la un „Bună ziua!” lăbărţat. Concluzia mea, cel puţin în ce priveşte limba vorbită, este că românii sunt mai sprinteni decât mai toate celelalte „popoare migratoare”.

E o dovadă de isteţime că ne place să comunicăm, chiar dacă uneori ne mai ia gura pe dinainte. Din păcate, în toate culturile lumii, înţelepciunea se asociază mai degrabă cu vorba cumpănită decât cu logoreea. Conversând, ne putem oferi şansa de a rezona cu oamenii din patria de adopţie, dar condiţia este să nu uităm că schimbul de informaţie merge în ambele sensuri, implicând şi ascultarea. Pentru o vibraţie la unison, se recomandă reducerea precaută a volumului şi, la răstimpuri, a se învârti preventiv butonul acordului fin.

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Spania, 2012